Povestire scrisă de Laura Cosma, aleasă de Veronica D. Niculescu la Creative Writing Sundays, pe 2 februarie 2025, la tema „Miracol”.
Toți erau săraci. Câte unii făceau naveta până în cel mai apropiat oraș, alții cultivau un petec de pământ ori creșteau animale, își mai furau unul altuia o găină ori o ulucă sau rufele puse la uscat, bărbații se îmbătau, își înjurau și își băteau nevestele cărora le turnau plozi cu nemiluita, femeile se îmbătau, își înjurau și își băteau copiii, frații mai mari se îmbătau, își înjurau și își băteau frații mai mici. Oamenii renunțaseră demult să-și mai trimită copiii la învățătură și uitaseră de ceva vreme la ce e bună.
Dumnezeu uitase de ei și ei îl uitaseră pe Dumnezeu. Nici măcar biserică n-aveau în sat. În schimb, aveau cârciuma, singurul loc unde mai era lumină când se făcea noapte. Aici se adunau serile și de-aici plecau pe șapte cărări spre casele lor dărăpănate, cu garduri care stăteau să cadă, pe rând, după cum trimitea câte o nevastă vreun puradel după ei.
Dar dintre toți, cel mai sărac era nea Florică. Pe el nu-l chema acasă nimeni. Demult, îi plăcuse și lui o femeie, dar asta îl luase pe altul și plecase din sat să-și facă un rost. Și dusă-a fost. De-atunci, singura iubire a lui nea Florică rămăsese băutura.
Trăiau toți de pe-o zi pe alta într-un loc de care autoritățile nu-și aduceau aminte decât atunci când, la vreo beție, mai scotea câte unul cuțitul și-l împlânta adânc, până la plăsele, în pieptul cuiva.
Până într-o frumoasă dimineață, să fi fost chiar înainte de ziua recoltei, foarte devreme.
În seara dinainte se îmbătaseră crunt și încinseseră o bătaie de pomină, așa că zăceau mahmuri în așternuturile lor rufoase.
Stelu, cârciumarul, s-a trezit ca de obicei primul să evalueze pagubele. Mese și bănci rupte, pahare și geamuri sparte. Mai întâi și-a pus mâinile în cap, apoi și-a deșteptat și nevasta și s-au apucat să strângă. Încinsă cu un șorț, femeia a luat o mătură de nuiele și s-a pornit să măture curtea. S-a mirat când a văzut prima bancnotă. O fi pierdut-o careva, s-a gândit. Dar cine? Sătenii își plăteau consumațiile cu ouă, cu lapte, cu găini, n-aveau bani decât în ziua de salariu. Și nu fusese niciun străin. Încă una, încă una…
― Bărbate, bărbate, vino repede!
― Vezi-ți de măturat, femeie, și lasă-mă cu prostiile tale. Am treabă de numai. Parcă n-ai fi văzut ce-au făcut ăștia aseară?
― Vino când îți spun, a strigat isteric femeia și Stelu și-a dat seama că trebuie să se fi întâmplat ceva de-ndrăznea nevastă-sa să-i vorbească pe un asemenea ton.
S-a gândit că vreunul dintre bețivani a adormit în curte și, deranjat, o fi luat-o la bătaie. Ce era să facă? A apucat un topor și-a ieșit s-o apere. S-a oprit în cadrul ușii cu toporul ridicat deasupra capului, dar l-a lăsat să cadă când a văzut-o numărând un teanc de bani.
― Uite!
― De unde?
― Ești orb? Pică din cer. Ia o greblă și strânge. O să fim bogați! O să putem să pleca de-aici. Adună, adună, că acuș’ se trezesc și alții.
Rând pe rând, cum făceau ochi, oamenii se apucau de strâns bancnotele care cădeau liniștit odată cu frunzele. Strângeau și, pentru prima dată în viața lor, își făceau planuri. Ilie și-a zis că o să-și cumpere un televizor mare, Gheorghe visa să-și ia mobilă și să-și îmbrace copilașii, Lenuța, rămasă de curând văduvă, și-a făcut socoteli c-o să-și ia capre, iar Marian c-o să-și cumpere haine și telefon ultima fiță și o să-și găsească o fată bună pe care s-o ia de nevastă. Erau și câțiva care se gândeau c-or să se mute la oraș. Totul era numai zumzet și bucurie. Chiuiau și cântau mai ceva ca la nuntă.
Nea Florică s-a trezit cu capul greu. A băut o cană cu apă și s-a culcat la loc. A dormit până l-a răzbit foamea. Cu mațele ghiorțăindu-i, și-a adus aminte de orătăniile închise de cu seară în coteț. A ieșit afară, încă buimac și și-a văzut curtea acoperită de bancnote. „Măi, să fie!” și-a zis dându-și o palmă peste frunte.
De peste gard, Stan, vecinul, l-a salutat vesel.
― Ce faci, nea Florică? Nu strângi? Dacă n-ai chef, vin să te-ajut.
― Ce dracu’ se-ntâmplă aici?
― Mata nu vezi? Plouă cu bani.
― Ce chestie!
― Și toată lumea îi adună.
― De ce?
― Cum de ce? Te-a prostit băutura, nea Florică?
Nea Florică n-a mai catadicsit să-i răspundă. S-a dus să dea de mâncare la găini, pășind cu grijă să nu calce pe bani. Apoi s-a așezat pe prispă cu un păhăruț de țuică în mână și s-a uitat cum cad bani din cer. Nu adia deloc vântul și bancnotele planau liniștit. „Asta nu-i ploaie, seamănă mai degrabă cu o ninsoare. Exact ca ninsoarea aia de-atunci, când eram flăcău și ea-mi zicea că se mărită cu mine. Măi, să fie!” și-a zis din nou. „Nu-i lucru curat.”
Banii au continuat să cadă din cer zile la rând. Oamenii nu mai pridideau cu strânsul. Nici nu-i mai numărau. Îi băgau de-a valma în saci pe care îi ascundeau în pivniță ori îi urcau în pod. Nu mai făceau nimic în afară de a strânge bani. Erau toți bogați de-acum. Nici la cârciumă nu se mai duceau, fiindcă Stelu le-a cerut din ce în ce mai mulți bani pe băutura proastă și botezată pe care le-o vindea, iar mai apoi a închis șandramaua, că i s-a părut mai avantajos să adune banii picați din cer, fără să trebuiască să dea ceva pentru ei în afara propriului efort. Nu s-au supărat pe el: era de înțeles.
N-au zis nimic când au început să apară străinii. Zilnic, din ce în ce mai mulți. De ce-ar fi zis? Banii continuau să cadă și se așterneau straturi-straturi pe drumuri. Cineva trebuia să le curețe ca să rămână practicabile. Străinii. Unii veneau cu bicicletele, umpleau câte-un sac și plecau după alt sac. Alții veneau cu căruțele sau cu mașinile. Plecau cu ele pline și se întorceau să le umple la loc. Sătenii nu-i lăsau să strângă din curțile lor pe care le păzeau cu strășnicie, dar drumurile…, drumurile erau publice. Oricine putea să adune de pe drum.
S-a răspândit repede zvonul. Au apărut reporterii, microfoanele, camerele și zvonul a devenit știre. Satul și locuitorii lui au ajuns vedete. Televiziunile se întreceau în a transmite reportaje, documentare despre satul în care ploua cu bani. Senzațional! Minune! Dumnezeu nu doarme! Iată dovada! titrau de dimineața până noaptea. Sătenii dădeau interviuri. „O să ne reparăm casele, ba chiar o să le facem mai mari, o să refacem drumurile, o să construim școală și biserică și multe altele, o să ne dăm copii la școli înalte și o să-i facem domni, o să ne mutăm la oraș. De-acum încolo, viitorul va fi mai bun.”
S-a găsit cineva să-l întrebe și pe nea Florică de ce nu adună și el bani ca toți ceilalți. „D-apăi coconiță dragă, nu-i lucru curat”, a răspuns el și mai mult n-a fost chip să scoată de la el. Continua să stea pe prispă și să se uite înspre cer cu un aer din ce în ce mai sumbru.
După o vreme, știrile au încetat, pentru că reporterii și cameramanii s-au apucat și ei să strângă bani. Așa că nu s-a scris și nu s-a transmis nicio informație despre nea Florică, bărbatul de șaizeci și șapte de ani, care striga cât îl ținea gura la consătenii lui: „Opriți-vă, opriți-vă, nu-i lucru curat!”. De fapt, prea ocupați să adune bani, nimeni nu l-a văzut pe nea Florică, îmbrăcat în hainele lui de duminică și cu pălărie pe cap, cum a făcut grămadă toți banii din curtea lui și i-a potrivit ca pe fân, cu furca. Nici cum a luat o bancnotă și a răsucit-o, cum i-a dat foc și și-a aprins cu ea o țigară de-a lui, fără filtru, și-apoi, când flacăra i-a fript degetele, cum a aruncat-o în căpiță. Au văzut prea târziu flăcăruia plăpândă. După ce s-a transformat în vâlvătaie și a cuprins tot satul.
