Povestire scrisă de Maria Orban, premiată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri – „Povestirea, construită cinematografic, ca un scurt-metraj, frapează prin economia mijloacelor de expresie și prin felul cum, din detalii colaterale, construiește tensiunea psihologică dintre personaje. Curenții care fac narațiunea să curgă și relațiile dintre cei patru să câștige tridimensionalitate/profunzime sunt subterani, la suprafață se vede doar o flecăreală simpatică (despre ziua mondială a elefanților, muzica de la chefurile lor din liceu), spartă discret de detaliile tehnice despre procedura de divorț. După ce prietenii lor pleacă, femeia dă în sfârșit cărțile pe față, dar nici în acest moment lucrurile nu derapează în patetism, tonul rămâne reținut („conținut”), iar cadrul, aseptic și civilizat.”
— Am crezut că nu ești acasă, scuze!
Când auzi vocea lui Adi, se opri brusc din dansat și zâmbetul, lăbărțat până atunci pe toată fața, se strânse rapid, ca pliurile unui acordeon.
Se scutură și se întoarse, încercând să mimeze indiferența, dar nu îi ieși prea bine pentru că Adrian nu era singur ci cu Andrada și Cristi, și asta o enervă și mai tare.
Adrian lăsă rucsacul pe fotoliu, Cristi se trânti direct pe canapea, singură, Andrada, nu zise nimic si nici nu înaintă prea mult din ușă. Sorana o privi scurt, dar fata nu schiță niciun gest, nu scoase niciun sunet, era în lumea ei.
— Mc Hammer deci, spuse Cristi rânjind. Mâncăm cartofi prăjiți și dăm din fund pe can’t touch this!
— N-ai tu treabă!
— Unii la ora asta muncesc.
— Serios?! Mă scuzați!
Adrian, care până atunci zornăise ceva la bucătărie, intră triumfător în cameră cu patru beri, se uită la Andrada, îi făcu semn să vină pe canapea, apoi întorse capul spre Sorana și adăugă cu o voce calmă:
— Terminăm repede
— Perfect.
— Să bem pentru elefanți, că sunt frumoși, și mari, și sunt ai noștri! propuse Cristi.
— Ce-ai pățit, frate?
— Da, mă, așa mi-a apărut pe facebook, că azi e ziua lor! La mulți ani, deci!
— La mulți ani, spuse și Sorana și luă o gură de bere, însă Adrian își privi prietenul neîncrezător.
— Ăsta minte,
— Se poate verifica!
— Eu nu vreau bere, spuse Andrada. Doar apă.
— Ține post negru azi, completă Cristi.
— De ce? ești foarte slabă, întrebă Sorana apoi pufni în râs. De fapt, scuze, eu țineam demult post negru ca să slăbesc, probabil tu ai scopuri mai nobile. Vrei doar apă sau pun și lămâie?
— De ce faci mișto acum? interveni Adrian. A zis apă, dă-i apă, dacă vrei, dacă nu îi dau eu, și se îndreptă spre bucătărie din nou.
Se întoarse cu o cană mare, o așeză pe masă, în dreptul Andradei, care murmură un mulțumesc timorat. Cristi îi privi pe toți trei pe rând, apoi începu să râdă. Un râs plin, zgomotos într-un fel foarte plăcut, care făcu să apară câte un zâmbet subțire și pe fețele celor din jur.
— Auzi? Ce muzică mai ai tu pe acolo? Pot să mă uit?
Sorana îi arătă laptopul.
— Ia, uite, mă, Adilă, niște Dr Alban nu vrei?
Și imediat începu să fredoneze: No more wicked people, what is left? One Love… Adrian zâmbi îngăduitor, mai luă o gură de bere, apoi se ridică, luă rucsacul și se îndreptă spre dulap.
— De când eram în generală, pisi, și i-am cunoscut pe ăștia, de atunci e Dr Alban, vru Cristi să-i explice Andradei de ce era așa entuziasmat, însă nu obținu nicio reacție, căci fata privea cu mult interes niște cercuri – mandale, pe covor.
— Tu aveai vreo 5 sau 6 ani pe atunci, nu? întrebă Adrian.
— Păi e mai mică cu 9 ani, deci…
— Dar tu de ce nu vorbești? se auzi și vocea Soranei.
Andrada ridică timid ochii, apoi mută privirea rapid pe Cristi pentru încurajări, chestie care funcționă, pentru că el o luă în brațe și spuse amuzat:
— Lasă, Soso, că nici tu nu ești aia sociabilă! Poți să taci și zile, și săptămâni când ți se pune pata.
Sorana vru să spună ceva, dar se răzgândi și se îndreptă spre Adi, care se uita lung la rafturile cu haine, neștiind parcă de unde să înceapă.
— Ți le-am pus aici!
După un moment scurt de tăcere și după ce Adrian luă un teanc de tricouri frumos împachetate și le trânti în rucsac, îi spuse răspicat:
— Am vorbit cu Mona.
— Mona?
— La notar.
Se duse la birou, căută într-un teanc de hârtii, luă de acolo o foaie și începu să îi explice, încercând să facă abstracție de faptul că nu se mai auzea nici muzica și că ceilalți doi erau atenți la ei.
— Trebuie să facem o cerere, copii după certificatele de naștere, după buletine, declarație că nu avem copii… să ducem și certificatul de căsătorie în original și…
— Aoleu! Ăla pe unde e?
— La locul lui. În mapă.
— Și certificatul meu de naștere?
— Probabil și ăla, aici undeva. Așa… și mai trebuie să spunem dacă păstrez numele tău sau revin la al meu.
— Poți să-l păstrezi?
— Da, dar nu vreau.
— Normal că nu vrea, interveni Cristi, ce, Liman e nume de păstrat?!
Sorana zâmbi:
— Hai că a fost bun o vreme!
Se întoarse apoi spre Adrian și continuă:
— Și ducem toate astea și ne lasă 30 de zile să ne mai gândim. Oricum noi ne tot gândim de câteva luni, așa că…
— Așa simplu e?
— Așa pare.
— Ia, zi, frate, dacă știai că e așa simplu, divorțați de mult!
— Cristi, termină! se auzi vocea subțire a Andradei.
— De ce să termine? interveni Sorana, și Adrian o privi uimit, apoi o întrebă:
— Și când mergem?
— Luni. Dacă vrei. Cu cât mai repede, cu atât mai bine! Ca să fie lucrurile clare.
Câteva secunde se lăsă iar liniștea.
— Hai să vă fac eu un playlist de despărțire, spuse Cristi.
De data asta nimeni nu mai zâmbi, Adrian mai trânti niște haine în rucsac iar Sorana se așeză pe jos, turcește, urmărindu-i mișcările. Tresări când auzi bipăitul telefonului, dar nu se ridică să-l ia de pe masă. Cristi începu să fredoneze o melodie, când Adrian îl opri nervos.
— Tu ce pula mea ești așa vesel?!
— Băi, copii, eu sunt convins că-n maxim jumate de an vă-mpăcați. De-aia nu m-agit! Sunteți împreună din clasa a 9-a, nici nu știți să trăiți unul fără altul!
— Ce telenovele ai în cap, Dobrescule, ești mai ceva ca maică-mea, spuse Sorana râzând, apoi se întoarse spre Adrian și redeveni serioasă:
— Apropo, să știi că iar m-a sunat maică-ta și nu i-am răspuns. Ai vorbit cu ei?
— Și nici n-am chef deocamdată.
— Păi și eu ce să fac? Dacă mai sună?
— Tu le-ai zis alor tăi?
— Da, normal.
— Și?
— Și nimic.
— Cred că taică-tu chiar s-a bucurat.
— Tata a zis că îi pare rău pentru noi.
— Pun pariu.
— Soră-mea a fost mai afectată. A zis că i-am distrus încrederea în cupluri. Cică: el e așa un om fain…
— Și tu ce-ai zis?
— I-am zis: Da, e. Și eu sunt un om fain. Dar asta nu e o garanție.
— Io vă zic sigur că vă-mpăcați. Mai ai cartofi din ăia pe undeva? întrebă Cristi arătând dezamăgit spre castronul gol.
— Mai sunt în bucătărie, adu-ți, că tot te crezi tu de-al casei!
— Eu sunt de-al casei! reluă Cristi replica după ce se așeză din nou pe canapea, de data asta cu castronul plin. Eu am dat cu labavil aici, eu am cumpărat baterie pentru chiuvetă, cuvă, eu am…
— Bă, că multe ai făcut, de ce nu zici și cu cine?!
Sorana îi privi amuzată pe cei doi, apoi o urmări câteva secunde cu privirea pe Andrada, care se ridicase de pe canapea și răsfoia o carte, rezemată de unul dintre corpurile bibliotecii. Părea să nu audă nimic, deși, atunci când Cristi spuse încet, mai mult pentru el: așa am eu noroc de intelectuale, tresări și se uită spre el supărată, apoi i se adresa timid Soranei:
— Te interesează genul ăsta? și pentru că Sorana nu păru să înțeleagă, continuă: psihogenealogia?
— Psiho ce? se alarmă Cristi.
— Aaa, nu, nu. Nu e cartea mea.
— Ha, ha, cum a sunat asta, ca atunci când eram mici și ne prindeau ai noștri că buleam ceva, interveni iar Cristi.
— Nu, chiar nu e a mea. O prietenă a uitat-o aici.
— E foarte tare. Pe mine m-a ajutat enorm.
Și Andrada începu să turuie, și pentru că era pentru prima dată când vorbea mai mult de cinci cuvinte, toți se uitară spre ea, chiar și Adrian se opri din umplut rucsacul alandala să o asculte. Fâstâcită de atenția neașteptată, se opri, apoi își luă totuși avânt și reuși să țină un discurs de câteva minute bune despre datoriile strămoșilor, rănile din familie, greșeli, secrete, psihodramă.
Ce mult contează să arăți bine, se gândi Sorana, în timp ce se uita pe furiș la cei doi bărbați care o ascultau cu maximă atenție pe femeia din fața lor. La un moment dat se făcu liniște și, profitând de asta, Sorana dădu repede un click pe una dintre melodiile din playlist.
Straaange love, strigă solistul de la Depeche, al cărui nume nu îi venea acum în minte, Dave sau așa ceva, e drept că niciodată nu îi plăcuse trupa asta prea mult, o ascultase mai mult de dragul lui Adi, care păru să se însenineze deodată:
— Ce faină e asta! Îmi aduce aminte de liceu. De fapt, îmi aduce aminte de mine când încercam să te combin.
— Pe bune?
— Nu știi că ți-am făcut compilația aia de ziua ta?
— Știu, mă, știu.
— Băi, și ce mândru am fost atunci.
— Io i-am zis că dacă nici cu caseta aia nu reușește…
— Erați voi fraieri, că mie îmi plăcea de Adi, dar dacă nu făcea nimic…
Bărbatul ridică din umeri și spuse amuzat:
— Eram timid.
Dintr-odată Cristi strigă mai tare decât se aștepta, mirat și el de intensitatea vocii:
— Și de chefurile alea de la Vali, de-acasă, când erau ai lui schimbul 3! Și fumam Assos.
— Și Marlboro. Sau Dunhill. Ăla roșu! Mai știți? În pachet lung, cu două rânduri de țigări, completă Sorana.
— Și eu cred că o să vă împăcați, se auzi dintr-odată vocea subțire a Andradei.
Replica fetei păru să lovească brusc în Sorana, ca o palmă venită aiurea, fără niciun avertisment. Avu senzația că i se strânge pielea și, după ce se scutură parcă de ceva ce îi stătea pe umeri, se îndreptă spre Andrada, care, într-un fel de sincron, se ridică ușor de pe canapea.
— Ce-ai zis? Mai spune o dată, îi ceru Sorana cu o voce gravă.
— Poftim?!
— Mai spune o dată. Ce crezi tu?
Aflată parcă în transă, Sorana începu să se miște în jurul femeii deja speriate, ca și cum i-ar fi dat târcoale, pregătindu-se de atac, așa că atunci când îi puse mâna pe părul negru și lung și începu să se joace ușor cu șuvițele, toți trei înlemniră. Se auzi numai vocea Soranei:
— Știi tu vreun secret din familia noastră și ne ajuți să ne vindecăm? Hm? Ia zi! Ce știi tu ce vină ascunde…
— Cristi, vreau să plecăm acum! se smuci Andrada și se îndreptă spre hol.
— Ce-ai, mă, Soso? Ești nebună, ce pula mea?! se ridică și Cristi și își urmă iubita.
Adrian o privi lung pe Sorana, amuzată acum, apoi alergă spre ușă și strigă ne vedem mai târziu, se întoarse și se așeză obosit pe canapea.
— De când?! întrebă atunci când tăcerea deveni apăsătoare iar privirea fixă a Soranei îl slei de orice urmă de energie.
— De când am spus că vreau să ne despărțim, spuse Sorana, pășind încet dintr-un colț al camerei în altul. De fapt, nu. Mint. Prima data cred că v-am văzut la o nuntă, tu deja nu mai filmai nimic iar eu mă plicitiseam și încercam să prind tot felul de mutre, așa, la plezneală. Și apoi am început să mă uit după tine. Nu mai erai pe nicăieri, știi, mă uitam prin obiectiv și te căutam. Ai apărut de undeva dintr-un colț și aveai o față ciudată, de parcă ți se întâmplase ceva, uimit și speriat cred că păreai, și am vrut să vin spre tine, apoi a apărut în spatele tău Andrada. Și ea părea uluită, și am avut impresia că dintr-odată se face foarte frig. Chiar am început să dârdâi și eram în rochia aia roșie, fără mâneci, mă rog, ai ajuns lângă mine, am vrut să te-ntreb ceva, dar nu știam ce. Am lăsat-o baltă.
Apoi am început să vă urmăresc. Să prind gesturi, priviri, cuvinte, tot felul de chestii, să pricep și eu dacă e ceva între voi sau nu. Uneori aveam senzația că nu mi se întâmplă mie, că mă uit la un film… oricum, cel mai tare mi s-a părut atunci când te-am urmărit cum mergeai în spatele ei pe stradă, cam la 3-4 metri, erați precauți probabil, ati ajuns în fața blocului ei, ea a intrat și tu ai fumat o țigară, apoi ai scos o cartela de interfon și ai intrat și tu. Cartela aia m-a impresionat profund, trebuie să recunosc. M-am dus într-un bar și, după ce am băut ceva, am avut curaj să te sun. Iar tu ai răspuns de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Am vorbit puțin despre cumpărături și despre cadoul pentru ziua lui taică-tu și la sfârșit ai spus te iubesc. Atunci m-am hotărât să divorțez.
Se opri în fața lui. Înlemnit pe canapea, Adrian nu mai îndrăzni să ridice privirea și păru că aerul nu-i mai ajunge pentru că Sorana auzi niște icnete, apoi vocea lui, joasă, șoptită:
— Sunt un bou.
— Ești un bou, da.
Femeia se îndreptă spre fereastră și, rezemată cu fruntea de sticla murdară și udă, privi cum ploaia aleargă oamenii de colo, colo, haotic. Și în timp ce picăturile loveau geamul tot mai tare, se simți dintr-odată mai bine. Ce ploaie densă și grea, ca draperia aia neagră de- acasă, pe care o trăgeam când voiam să dorm mult, mult, în afara lumii, se gândi, apoi închise încet ochii.
