Povestire scrisă de Camelia Diaconu, aleasă de Marian Coman la Creative Writing Sundays, pe 5 iunie 2022, la tema „scrisoare către tatăl meu”.
— Să o aplaudăm, copii, pe mama Soniei, care ne-a povestit despre meseria ei de vânzătoare la magazinul de jucării!
Grupa mare bate din palme în unison.
— Iar acum, să îl ascultăm pe domnul Alexandru Traleș, tatăl lui Titus! anunță educatoarea, întorcându-și capul spre tata. El ne va spune despre cum e să fii manager la compania de consultanță McKinsey.
— Bună, copii. Voi încerca să explic munca mea pe înțelesul vostru, cu exemple fictive, cu care ați putea empatiza mai ușor. Oricum nu aș putea să folosesc exemple de proiecte reale la care am lucrat, pentru că am semnat o clauză de confidențialitate. Asta înseamnă că, dacă divulg informațiile pe care le aflu la serviciu, voi ajunge la închisoare.
Toată grupa mare scoate un „Oooo” prelung, unii își pun palmele pe obraji și dau din cap în stânga și în dreapta, încercând să-și exprime mirarea cât mai emfatic, cum au văzut în desenele animate. Tata strâmbă din nas.
— Nu e mare lucru, e o practică des întâlnită în lumea oamenilor mari. Doar așa ne putem asigura că, atunci când o companie farmaceutică petrece ani de zile dezvoltând un medicament pentru o boală gravă – cum e, spre exemplu, cancerul de care cu siguranță va suferi tatăl lui Andrei, care am înțeles că e miner -, atunci nu va putea vreun angajat să fure rețeta și să vândă medicamentul mai ieftin oamenilor care nu și l-ar permite altfel.
Andrei începe să plângă; tatăl lui privește încruntat în pământ.
— Stai liniștit, Andrei, nu plânge, continuă domnul Traleș, sunt sigur că tatăl tău muncește pe brânci și-și va permite cel mai bun tratament de cancer. Mă rog, să revenim la subiect – ce fac eu. La McKinsey, noi ajutăm companiile să devină mai competitive în economia de piață. Adică, spre exemplu, să spunem că lucrăm cu Disney, care face un film animat despre prințesa războinică Ku-Jin. Atunci eu îi sfătuiesc să vândă și papuși Ku-Jin, perne cu Ku-Jin, săbii de jucărie, tricouri, așternuturi, jocuri video și gumă de mestecat cu Ku-Jin. Toți copiii ca voi, care au văzut filmul, vor vrea să aibă toate obiectele cu Ku-Jin, chiar dacă probabil nu vor folosi niciunul. Și, pentru că sunteți copii, cruzi și invidioși, subdezvoltați emoțional și ușor manipulabili, îi veți exclude din grupurile voastre sociale pe toți cei care nu au ultima păpușă Ku-Jin. Atunci Elena, să spunem, arată domnul Traleș spre colega romă din ultima bancă, se va duce plângând la părinții ei în Rahova și îi va convinge să-i cumpere păpușa, chiar dacă nu-și permit.
Elena dă să ridice mâna, să spună că părinții ei sunt medici și locuiesc în Floreasca, dar se abține.
— Asta e frumusețea când vinzi copiilor, poți face profit imens crescând prețul, fiindcă cererea nu se schimbă, conchide domnul Traleș deplin satisfăcut de calitatea revelatorie a insight-ului său asupra caracterului inelastic al comportamentului de consum al preșcolarilor. Mă rog, am explicat cum să crești încasările, dar i-aș sfătui pe cei de la Disney și cum să reducă costurile. La magazinul de jucării cu Ku-Jin, ai niște oameni, ca mama Soniei, care vând produsele. Ei primesc salariu de la Disney, care ar putea plăti mult mai puțin dacă i-ar înlocui cu aparate automate, unde scanezi produsele singur și plătești. Atunci eu îi sfătuiesc să o concedieze pe mama Soniei, economisind 2000 de RON pe lună.
Buzița inferioară a Soniei începe să tremure, anticipând o criză incontrolabilă de plâns.
— Știu la ce te gândești, Sonia, aici e vorba de viețile unor oameni, e costisitor emoțional să-i spui cuiva că a rămas fără loc de muncă, oricât de inutil ar fi el sau ea pentru societatea contemporană. Tocmai aici e frumusețea meseriei mele, eu doar sfătuiesc companiile ce să facă, apoi ei trebuie să decidă dacă și cum vor implementa schimbările, toată treaba asta inconfortabilă nu mai e responsabilitatea mea.
Sună clopoțelul și tata mulțumește respectuos pentru atenția acordată. Eu sunt singurul care bate energic din palme, în timp ce copiii ceilalți se fâstâcesc în bănci. Când educatoarea iese din clasă, să-i conducă pe părinți, Andrei și încă doi băieți mai înalți se apropie amenințător de banca mea, dându-mi de înțeles că bătaia de azi va fi mai rea ca de obicei.
În fața grădiniței, educatoarea pare că vrea să-l certe pe tata, să țipe la el așa cum țipă la mine de fiecare dată o fac pe Elena urâtă sau râd de pantalonii rupți ai lui Andrei. Dar pe tata nu poate să-l certe nimeni, fiindcă a cumpărat grădinița.
În timp ce băieții dau cu picioarele în mine și mă pun să îndes în gură toată brioșa pe care mi-a pus-o bona pentru prânz, până mă înec, iau prima decizie conștientă de care îmi amintesc, pe care o voi respecta cu religiozitate în deceniile ce vor urma – vreau să ajung ca tata.
