Povestire scrisă de Dana Voicu, aleasă de Ana Maria Sandu la Creative Writing Sundays, pe 29 ianuarie 2023, la tema „Imaginați-vă o situație care să escaladeze. În care să există tensiune și surpriză. Decupați-o cât mai bine. Poate fi vorba despre un accident, la care sunteți martor sau participant, o călătorie cu un taxi, o întâlnire”.
E primul Crăciun pe care-l petrec împreună. Așa că se trezesc la șase dimineața și-și iau la revedere drăgăstos, fiecare plecând în treaba lui. Ea se duce la muncă, la fabrica de textile.
Lucrează în biroul de contabilitate, alături de alți zece angajați. Introduce date în calculator. A terminat liceul de informatică și până o să intre la teatru o să lucreze aici. Anul ăsta iar n-a intrat. Sunt doar patru locuri. Are 19 ani, mai e timp. În septembrie s-a măritat cu colegul ei din liceu după o îndrăgosteală fierbinte la 2 Mai. El e student la Fizică atomică, la Măgurele. Locuiesc în atelierul de pictură al mamei lui, în blocul rotund de lângă Universitate. Dorm pe o ladă de lemn și mănâncă pe planșeta imensă ce acoperă aproape tot atelierul. Mai au două taburete și un reșou. WC-ul e pe hol, comun cu toți artiștii care lucrează acolo. Se spală la chiuveta permanent murdară de vopsele. Sunt foarte fericiți.
Ea vrea brad, brad adevărat, așa că el pleacă spre Gara de Nord, la tren. Odată ajuns la Sinaia, o să taie bradul chiar din pădure. Ea ia troleibuzul spre Apaca. Se îmbracă gros amândoi, el pentru zăpadă, ea pentru că știe că azi sunt scoși la miting. Nu împreună cu muncitorii, dimineața, ci mai târziu. Cei de la Contabilitate sunt privilegiați.
Ajunge la birou și-și începe treaba. Introduce norma de date pentru ziua respectivă și după aia stă. Când trece șeful se face că tastează ceva. În birou e o atmosferă ciudată. Fiind nou-venită și cea mai tânără pe ea nu o bagă nimeni în seamă. Îi vede că șușotesc între ei ferindu-se de șef. Ea stă în fața calculatorului și se plictisește. La un moment dat, pe la 11 întreabă:
— Știe cineva când plecăm la demonstrație?
Nu-i răspunde nimeni. Se uită în jur și-și vede colegii mai bătrâni privindu-se cu subînțeles.
— Ce se întâmplă? Nu ne mai scoate azi? întreabă ea, dar nu vine nici un răspuns.
Colega de la biroul din față, de-o vârstă cu mama ei se întoarce spre ea și-i face semn cu degetul la buze să tacă. Asta o derutează. Nu înțelege. Stă cuminte. Se mai scurge o oră în tăcere totală. Șeful mai intră din când în când în biroul lor și-i controlează din priviri. Toți se fac că lucrează.
Ea tot așteaptă să fie scoși la miting. A amorțit pe scaun, s-ar mișca puțin.
Deodată, din stradă se aude un vuiet. Aude glasuri de oameni care scandează dar nu-nțelege ce. Se gândește: „Ce caută mitingul pe aici, parcă era în centru?”.
Vocile se aud din ce în ce mai puternic. Crede că nu a auzit bine, că halucinează și privirea i se încețoșează brusc. Simte un gol în stomac și caută sprijin la colegi. În privirile lor vede ceva ce nu recunoaște, ochii le sclipesc animalic. Se ridică toți și fug la geamuri să-i vadă pe cei de afară. Seamănă cu niște școlari curioși și înspăimântați. Apucă să vadă coloana de oameni din stradă dar imediat intră șeful în încăpere și începe să urle la ei:
— Toată lumea să plece de la geam! Vedeți-vă de treabă! Sunteți aici la muncă nu la spectacol!
Pare și el înspăimântat. Se așază toți în tăcere la birouri. Se uită la șef. Șeful se uită la ei. Din stradă se aude: „Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!”. Colega din față ia pixul și începe să apese compulsiv pe butonul lui. Mina iese și intră înapoi țăcănind. Încep toți să facă același lucru uitându-se sfidător la șef. Zgomotul străzii e dublat de cel al pixurilor. Fata de la computer începe să apese simultan cele două pixuri pe care le are. Nu-i e frică, începe să înțeleagă. Se întâmplă ceva.
Șeful le zice cu ură:
— Duceți-vă dracului acasă! Ziua de lucru s-a terminat.
În troleu și pe stradă, oamenii sunt tăcuți și au aerul că se grăbesc undeva. Din Piața Universității se aud fluierături, huiduieli și un huruit ciudat. Ea ajunge la atelier dar nu știe ce să facă. Stă.
Aude pași pe hol și un zgomot de parcă ceva lovește peretele. Îngheață. Cheia țăcăne în broască, ușa se deschide și un brad uriaș își face apariția.
— Ești acasă? De ce încui de două ori? Băi, am coborât din tren și am crezut că sunt într-un film! Hărmălaie, „Jos Ceaușescu!”, tu-ți dai seama! Ești bine? Ai fost la miting? Cică de-acolo a-nceput.
— N-am mai fost. Ne-a trimis acasă. Ce brad frumos!
— L-am găsit gata tăiat, în pădure, parcă mă aștepta. Oricum am plecat ca prostu’, fără briceag. Unde-l pun?
— E mare, n-avem loc… poate sus, pe planșetă.
— Da.
El pune bradul în suport și-l cocoață pe masă.
— Doamne, n-am avut așa brad în viața mea, zice ea și-l pupă pe obraz. Ești rece, îți fac un ceai.
Pune reșoul pe masă, lângă brad. Așază pe el ceainicul roșu de metal.
— Ce crezi că-i afară? întrebă el surescitat.
— Nu știu… cade Ceaușescu… dar e posibil?
— Așa pare. Hai și noi să luptăm!
— Hai!
— Fii atentă, dacă auzi că se trage, fugi în zigzag.
— În zigzag?
— Da, așa ne-au învățat în armată. Și nu te desparți de mine. Dă mâna!
Ies în fugă, ușa grea se trântește în urma lor. În atelier rămân tăcute desenele de pe pereți și bradul cel mai frumos din lume. Singurul care vorbește e ceainicul uitat pe reșou în care apa bolborosește și se evaporă încet-încet.
