Povestire scrisă de Andreea Drăghici, apreciată de Matei Florian la concursul trimestrial de povestiri – „pentru fluența stilistică.”
Spune-mi. Mă urmăreşti din tavan? Mă urmăreşti sau mi se pare mie? E totul în capul meu? Sînt nebună? Înseamnă că sînt nebună, dacă mă gîndesc că poate ai profitat de lipsa mea, într-una dintre zilele în care mi-ai zis că, dacă te-aş lăsa la mine în apartament cînd plec la muncă, m-ai aştepta cu nişte paste şi, poate, şi-o sticlă de vin? Şi eu te-am lăsat, deşi ţi-am reproşat, mai mult în glumă, că, dacă tot te las să-ţi faci de cap la mine în casă, ar fi bine să te gîndeşti la nişte mâncare mai mişto decît paste cu sos roşu. Totuşi, cred că pastele făcute de tine sînt cele mai bune pe care le-am mîncat vreodată şi cu asta am putea spune că te-ai salvat. Deci, da, sînt nebună dacă cred că ai profitat într-o zi de absenţa mea şi ai montat o cameră mică de tot la mine pe tavan, prinsă de lustra neştearsă de o grămadă de vreme – sau poate ai şters-o, totuşi, tu, n-am verificat – şi că mă urmăreşti prin camera ta mică, chiar şi când nu eşti aici?
Uite, exact la asta mă gîndesc. Spune-mi, mă urmăreşti?
Sînt nebună, dacă mă gîndesc cîteodată, cînd stau ca acum, pe spate, cu genunchii strînşi spre piept, că tu te uiţi de sus, adică nu ştiu de unde, de undeva, de la tine de-acasă, că vezi monitorul unde camera montată în tavan, prinsă de lustră, îţi transmite o bucată din viaţa mea? Mă urmăreşti acum, aşa cum mă legăn uşor cu Michelle pe fundal: Expressing your uncertainties ta-na-na Through years of anniversaries ta-na-na Then five years down the line ta-na-na You will say: she was never my type şi mă uit la tavan zîmbind? Sau zîmbindu-ţi?
Azi, după cum vezi sau după cum nu vezi, se întîmplă să port pantalonii care ţie îţi plăceau cel mai mult şi mă uit spre tine, te văd privindu-mă şi-mi plimb mâna pe picioare. Da, ştiu că am şosete şi ştiu cât detestai tu că-mi păstram şosetele chiar şi cînd eram în pat, dar va trebui să suporţi. Apropo de asta, mai ştii că îmi spuneai că am cele mai frumoase picioare pe care ai pus mâinile vreodată şi eu râdeam şi-ţi ziceam că eşti cel mai credibil mincinos?
Priveşte-mă în ochi. Dacă chiar eşti acolo şi mă urmăreşti, priveşte-mă şi ascultă-mă.
Ascultă-mă nu ca şi cum aş avea de spus ceva care să conteze în nebunia asta care ni s-a întîmplat. Ştiu că nu vrei să-mi mai vorbeşti, dar eu mai am lucruri de spus. Ce bine că locuiesc singură! Îţi dai seama că nimeni n-ar fi înţeles de ce vorbesc cu un tavan. Şi chiar dacă le-aş fi spus că poate tu ai montat o cameră, să mă vezi chiar şi cînd nu eşti aici, tot n-ar fi înţeles niciunul. Aş fi putut să te sun sau să-ţi trimit un SMS. Să-ţi zic că-mi pare rău şi că vreau să ne întîlnim. Dar mi-a fost teamă că m-ai refuza. Că mi-ai zice că ne-am spus tot ce era de spus. Că atît a fost. Că unele lucruri aşa se întîmplă, fără premeditare.
Îţi dai seama, în ziua aia am venit acasă, am bîjbîit pe întuneric după chei, am intrat, m-am dezbrăcat pe hol, cu lumina stinsă, am dat una după alta, pălăria, şalul, paltonul, bluza, botinele, blugii şi şosetele jos. Am rămas doar cu lănţişorul de la tine şi cu chiloţii. Nu era întuneric beznă, băteau lumini din stradă, care făceau umbre stranii pe pereţi. Am intrat în baie şi m-am demachiat. M-am privit în oglindă şi pentru prima dată după multă vreme am ştiut cine aş vrea să fiu. Am strîns toate cremele împrăştiate pe etajeră, inclusiv spuma ta de ras, şi le-am pus la loc în dulăpiorul de deasupra oglinzii, cu grijă, să nu fac vreun zgomot, de parcă în camera alăturată dormea cineva pe care l-aş fi putut trezi.
Îmi imaginam că era una dintre serile în care tu erai la mine, că te găseam aţipind, ca de obicei, că veneam şi mă aşezam lângă tine, tu te trezeai şi mă luai în braţe, iar eu îţi spuneam în şoaptă că trebuie să adormi iar. Dar nu era o seară dintre acelea. Am ajuns lîngă pat şi mi-am tras pe mine tricoul de pijama. M-am aşezat aşa, peste pături, fără să mişc nimic şi m-am chircit cu genunchii strînşi spre mine, ca acum. Am aşteptat în linişte ceva ce ştiam de la început că n-are să vină, dar ştii că aşa sînt eu. Ştiam că n-ai să mă suni. Şi dacă m-ai fi sunat, n-aş fi răspuns. Câte glume am mai făcut despre orgoliile noastre!
Ascultă-mă, dacă mă urmăreşti, ascultă-mă bine.
Era frig. În alte circumstanţe aş fi tras pătura peste mine, dar atunci simţeam frigul cum îmi făcea porii să se ridice şi era bine. Şi acum, amintindu-mi de frigul de atunci, îmi dau seama că ăsta ar fi putut fi semnul pe care îl tot aşteptam. Poate chiar a fost. Şi eu, ca o oarbă, am bîjbîit o noapte întreagă atunci, şi altele după aceea, pe lângă el. Pentru că era la fel de frig, chiar acelaşi frig, ca în ziua în care ne-am cunoscut. Cînd tu m-ai oprit la metrou, mi-ai cerut să-ţi dau voie să-mi faci o poză şi eu ţi-am răspuns absentă că nu mă deranjează. Apoi mi-ai arătat şi m-am plăcut pe mine, cea din pozele tale. Ţi-am cerut să mi le trimiţi şi mi-ai trimis în fiecare zi câte una, timp de cinci zile. Şi acum mă mir cum ai reuşit să surprinzi, în cinci poze făcute pe fugă la metrou, părţi din mine de care mă ruşinasem dintotdeauna şi cum, uitîndu-mă la ele iar şi iar, am învăţat, puţin cîte puţin, să le accept. Ce să-i faci, aşa sînt fotografii. Bucură-te că ai dat peste unul care să fie la dispoziţia ta oricînd.
Da, bineînţeles că ştii toate astea, dar taci pentru o ultimă dată şi ascultă.
În a şasea zi ne-am reîntîlnit. M-ai dus în casa unde trăise Luchian, între timp un local cu mobile vechi şi pereţi scrijeliţi şi cu varul căzut, iar despre asta trebuie să spun că n-ai fi putut nimeri un loc care să-mi placă mai mult. Eram doar noi şi tipul de la bar. Ne-am aşezat la o masă cu vedere spre bulevard şi mi-ai spus că îţi place să iei oameni la întâmplare, să-i studiezi cîteva secunde şi apoi să faci judecăţi despre ei. Te-am întrebat dacă ai făcut la fel şi cu mine. Nu mi-ai răspuns, dar mi-ai spus că oamenii se pot conecta prin mirosuri şi apoi ai vrut să mă miroşi, să te asiguri că ne-am putea conecta şi noi.
Nu mi s-a părut nimic straniu când mi-ai dat părul pe spate şi ţi-ai frecat uşor nasul de-a lungul gîtului meu. A fost familiaritatea gesturilor dintre noi cea care m-a făcut să-ţi acord o şansă. Tu ai zis că mirosurile noastre sînt la fel şi că, dacă ai fi crezut în vieţi anterioare, noi ne mai întîlniserăm de multe ori înainte. Ce copil erai. Ţi-am reproşat că te foloseşti de clişee, să mă cucereşti şi ai râs. Zi-mi mie care tip te-a mirosit pe gît, să vadă dacă vă potriviţi. Eh, aveai şi tu dreptate, ce să mai!
Mi-ai cerut să-ţi spun o poveste şi eu ţi-am spus povestea zilei în care ne-am întîlnit. Iar tu mi-ai spus ceva despre psihologiile oamenilor. Eu ţi-am zis că oamenii nu pot fi citiţi, iar tu mi-ai răspuns, conturîndu-mă în vreo câteva fraze. Ce vrei? Sînt şi psiholog, defectul meseriei. Am început să mă tem. Nu de tine, de mine şi de orice ar fi putut să iasă după seara aia. Am inventat nişte scuze pe care nu le-a crezut niciunul dintre noi şi am plecat. M-ai sunat vreo cinci minute mai tîrziu.
Da, ştiu că-ţi aminteşti şi tu totul, dar trebuie să o spun!
M-ai sunat şi m-ai întrebat ce-aş zice dacă ne-am întîlni peste o oră ca şi cum ar fi a treia oară. Nu ţi-am răspuns. Am tăcut amîndoi, nu mai ştiu cît, apoi ţi-am închis. A fost ora în care mi-am reproşat de cele mai multe ori că sînt o imatură. Chiar eram. Chiar sînt. Ne-am întîlnit în seara aia, a treia oară, şi multe altele după. Mai ştii că le număram? De exemplu, ne-am sărutat la a patra întîlnire, pentru că ai zis că nu te săruţi decît cu tipe pe care le ştii măcar cît de cît. La a opta ai rămas la mine şi la a unşpea am venit eu la tine. La a cinşpea ţi-am lăsat cheia de rezervă şi la a şaişpea m-ai aşteptat la mine în apartament cu pastele alea de care îţi pomeneam mai devreme. În noaptea aia ne-am uitat la filme, am mâncat paste şi am făcut baie împreună. Mi-ai spălat părul şi eu ţi-am ras barba. Apoi am pierdut şirul şi eu şi tu. Exact aşa a fost, le am notate în jurnal.
Ce rost are să-mi reamintesc? Ce rost are să-ţi mai spun? Are, are rost, bineînţeles că are.
Frigul îl simt şi-acum. Din noaptea în care m-am dezbrăcat pe întuneric, în hol, e peste tot. O malformaţie pe care am învăţat să o accept ca pe o parte obişnuită din mine. Te simt şi pe tine, deşi, într-un exces de furie, ţi-am spălat toate urmele din casă. S-a întîmplat în dimineaţa de după noaptea în care am simţit frigul. Aveai la mine două cămăşi, blugii ăia care nu-mi plăceau mie şi nişte tricouri, spuma de ras, şamponul şi pastilele. Aş fi putut să te sun, să-ţi zic că ţi le-am pus pe toate într-o plasă pe care o găseşti la uşă, în holul blocului, dar n-am făcut-o. Le-am strîns într-un sac menajer şi le-am dus chiar atunci la gunoi. Apoi am spălat frenetic fiecare colţişor de apartament, pînă n-a mai mirosit decît a clor. Am reuşit să scot chiar şi pata de vin din cearceaf, pe care ai făcut-o în seara aia când ai vrut să bei vin de pe mine.
Trăiam dintr-odată senzaţia că apartamentul meu nu mai era locuit, că nu mă mai locuiai. Te lăsasem în urmă. Te lăsasem în urmă?
Ce-i drept, mai am un tricou de-ale tale, care stă împachetat frumos sub tricourile mele. L-am spălat şi l-am pus acolo. Nu l-am mai scos apoi, dar, cîteodată, cînd simt că toate amintirile noastre mă sufocă, mă gîndesc la tricoul tău, cum stă frumos împachetat sub tricourile mele şi asta mă linişteşte. Îmi dă senzaţia aia divină că încă pot avea acces la miezul incandescent al cuiva. Da, mai ştii? Ăsta era versul nostru favorit din singura carte de poezie pe care am citit-o împreună.
Bineînţeles că mai ştii, dar lasă-mă să spun, lasă-mă să spun încă ceva, încă puţin.
Stau pe spate, privesc tavanul, tu eşti acolo. Eşti acolo? Niciodată n-am reuşit să vorbesc pînă la capăt. Rîdeai de mine că ori nu vorbesc deloc, ori vorbesc prea mult. Totuşi, mă întreb, ce ar mai fi de spus care să conteze, cînd tot ce se întîmplă e că nu se mai întîmplă nimic? Pentru tine, nimic nu e premeditat. Pentru mine, totul este. Chiar şi lucruile care se pierd pur şi simplu au istorii care le duc în punctul în care se pierd. Cu atît mai mult noi, care sîntem oameni. Încă ceva, apoi n-am să mai aştept să-mi răspunzi. O să pun un scaun şi-am să verific dacă lustra e curată şi dacă tu mă urmăreşti printr-o cameră mică, ascunsă acolo. Ultima noastră zi a fost una premeditată şi n-ai cum să mă contrazici, pentru că, dacă tu nu-ţi mai aminteşti ce mi-ai zis în acea zi, eu îmi amintesc. Pfiu, ai spus, cum ne-am ales şi noi să ieşim din casă într-o zi de îngropat morţii.
