Povestire scrisă de Roxana Farca, aleasă de Elena Vlădăreanu la Creative Writing Sundays, pe 29 septembrie 2024, la tema „sărăcia”. Acest text face parte dintr-un proiect mai mare la care lucrează Roxana Farca, despre o călătorie în insula Socotra. Ilustrația de mai jos îi aparține autoarei.
Spre peșteră putem să mergem scrâști-scrâști pe poteca dintre pietre sau fleoșc-fleoșc prin apa limpede. Alegem apa, să ne răcorim după fierbințeala zilei. Și ce dacă se udă pantalonii, sunt quick-dry. Pantaloni sport din material respirabil și cu protecție UV: două sute, la reduceri. Caveman poartă ma’awiz, o pânză lungă înfășurată în jurul taliei. Așteaptă micul nostru grup cu scoici la grătar, calamari copți și ceai, o gustare din partea lui și a oceanului. Urcăm pe o scară din pietre, mărginită de balustrade din coaste de balenă. Designer: zero. Ne așezăm disciplinați pe rogojinile întinse pe jos, în cavitatea larg deschisă spre orizont, ca un balcon. E adăpostul lui, aici își aduce toată familia când vine ciclonul, e mult mai sigur decât în casa care poate fi măturată de vânt. Asigurare, întreținere, decorațiuni, mobilier: zero. Cineva îl întreabă câți copii are. Caveman se fâstâcește. Numără pe degete. Mulți, nu e foarte sigur câți. Grădiniță: zero.
Dar engleză de unde știe, cum a învățat? I-a lăsat cineva un ghid turistic și s-a tot uitat prin el, a prins cuvinte, a mai întrebat străinii, se descurcă. Cursuri de limbi străine: zero. Vorbește și zâmbește cu toți dinții albi și zdraveni. Servicii stomatologice: zero. Pe față și pe gât, puține riduri adânci însoțesc un chip elastic, pe corp pielea stă bine întinsă, traversată doar de vase proeminente prin care pulsează încă multă viață, la cei peste șaptezeci de ani ai lui. Părul ondulat și încâlcit strălucește, negru cu reflexe castanii. Produse de îngrijire și întinerire: zero. Mă uit la brațele mele de un roz-rană, după plimbarea cu barca din miezul zilei. Cremă bio cu factor de protecție cincizeci: optzeci. Roz-piele sunt doar rocile din jur, acompaniate de ocru, gri și vernil. O paletă asortată perfect cu albastrul sobru al oceanului, devenit turcoaz prețios în preajma malurilor și fâșiilor sidefate de nisip. Soarele coboară încet și gratuit în mare, colorând totul în nuanțe de ocru. Sunetul scade și pierd o mare parte din conversație, scufundată în mine și în peisaj. Supliment pentru sea-view: zero.
Puțin mai jos, sub buza peșterii, un morman de sticle goale de plastic. Salubrizare: zero. Aud din nou zarva din jur. Când vocabularul i se apropie de sfârșit, Caveman ne face semn să coborâm după el, la mal. Pășesc cu atenție și concentrare pe pietre, în sandalele mele de trekking. Sandale rezistente la apă, cu tălpi aderente, vibram: patru sute. Omul nostru, desculț, ajunge jos mult mai repede și scormonește după ouă de calamar. Ni le arată zâmbind larg, știe deja reacția noastră, nu suntem nici primii și nici ultimii care căscăm gura la icrele mărișoare, cu ochi. Nu ne invită să și gustăm, din fericire. În schimb, ne servește cu stridii proaspete pe care le smulge fără jenă de la gura stâncilor și le savurează pe loc, fără lămâie și șampanie. Delicatese și fițe: zero.
Se fac poze și selfie-uri. Promovare în social media: zero. Ne luăm cu greu la revedere și ne îndreptăm în direcții opuse. Caveman își ridică fusta și zburdă în sus pe pietre, o capră-neagră urmărită de un pachet de priviri invidioase: directe la femei, pe la colțul ochilor la bărbați. Sală: zero. Oceanul oftează și un val ne udă mai sus de pantaloni. Fleoșc-Fleoșc înapoi spre corturi.
O săptămână la cort pe insulă: cinșpemii.