Povestire scrisă de Gabriela Anton, aleasă de Lavinia Bălulescu la Creative Writing Sundays, la tema „legendă de familie”, pe 7 iunie 2020.
Până azi nu eram destul de înaltă ca să mă văd în oglinda de la baie. Acuma îmi văd puțin, dar foarte puțin, vârful capului. Am rugat-o pe mama să mă ridice ea în brațe, să văd și eu cum îmi stă cu capul umflat, lasă, mi-a răspuns, arăți cum ești tu de obicei, n-ai ce să vezi.
Când m-am trezit de dimineață ploua. Ce rău îmi pare de vremea asta, a zis mama, că eu trebuia să merg în excursie cu clasa la salină și lu’ mama îi era frică să nu fac frigul prin Slănic, dar mie nu-mi păsa așa de mult de vreme, putea să fie oricum, important era să ajung mai întâi să cumpăr un croasant, că diseară urma să ne întoarcem târziu și poate nu mai apucam să iau nimic. Că eu primesc bani de buzunar cinci lei pe săptămână și cumpăr în secret două croasante, marțea unul cu șampanie, vinerea unul cu ciocolată, și azi îmi dăduse mama bani de excursie și aș fi putut să cumpăr oricât de multe croasante voiam eu, numai că eu tot unul voiam. Cu ciocolată, că e vineri. Și i-am și zis lu’ mama înainte să mă ducă la autocar mama, să plecăm un pic mai devreme, să cumpăr și eu un croasant, că așa vin toți copiii în excursie, cu croasante, iar mama nu m-a întrebat ca de obicei la ce-ți trebuie ție așa ceva, că nu e sănătos, a zis doar bine, mergem.
Dacă ar mai fi trăit bunica m-ar fi dus ea azi, numai că bunica a murit de s-a mirat toată lumea, că era o femeie extraordinară fiindcă avea diabet dar se abținea. Lua întotdeauna mesele la ore fixe, și nici măcar nu mânca, doar ciugulea, așa o laudă mama și așa o laudă și toată lumea care a văzut-o cum mânca, și la bunica tot ce băga în gură era după cântar, cum o-nvățase doctorul, și dacă mai scăpa câte ceva în plus o avea oricum pe mama, care o îngrijea foarte bine și imediat îi făcea scandal când o vedea că dă să înghită mai mult decât trebuie. Prăjituri nu gusta niciodată, doar îmi mai făcea mie câte ceva, că sunt destul de moartă după tort sau chec sau orice cu căpșuni. Bunica se-mbrăca mereu numai cu rochie, și doar uneori, sâmbăta, își punea pe ea și un șorț și atunci eram foarte fericită, că știam că șorțul înseamnă c-o să-mi facă mie prăjituri. După ce termina de făcut prăjiturile, bunica se ducea la noi în cameră, zicea că-i obosită rău, dar mama știa că pleacă fiindcă-i pofticioasă și îi e frică să nu facă vreo prostie și să se repeadă la dulciuri. Nu s-a repezit niciodată.
Mama nu m-a lăsat azi să mă-ncalț în adidași, mi-a dat ghetele alea roșii de primăvară, care acum îmi vin cam fixe, dar nu trag apă deloc. La început am mers în spatele ei, nu încăpeam amândouă pe trotuar cu umbrelele, te rog să ocolești apa, să nu te uzi la picioare, mi-a zis ea, da, o ocolesc, i-am răspuns, și n-am apucat să calc decât prin puține bălți, că pe urmă mama m-a pus să trec în față și n-am mai avut ce face, și cam asta a fost toată distracția mea pe ziua de azi.
Când am ajuns la chioșcul din colț, mama m-a-ntrebat de care croasant vreau. I-am răspuns cu niște plânsete și atunci a ieșit doamna de la chioșc și și-a dat ea seama ce pățisem, de unde albine pe ploaia asta, s-a mirat, și a adus din chioșc un borcan cu sare și a pus-o pe mama să mă frece în vârful capului, să iasă acul. Mama n-a vrut, poate-i fac mai rău, mă trezesc că-mi face vreo infecție, a zis ea, și doamna de la chioșc i-a răspuns că ar fi bine să mai creadă tineretul și în leacuri băbești, că-s bune și alea, dar mama tot n-a vrut, că ea e asistentă la spital și crede numai în medicină. Așa că m-a luat în brațe și ne-am întors acasă, unde a început să dea telefoane. A sunat-o mai întâi pe învățătoare și i-a zis să nu mă aștepte, să plece liniștiți fără mine că nu mai merg la nicio salină și gata. Pe urmă l-a sunat pe tata și i-a zis că m-a mușcat albina și când vine de la muncă să-mi cumpere și mie un croasant, voia să-și ia să aibă pe drum dar n-a mai apucat, i-a spus mama.
Tata s-a-ntors acasă cum se-ntoarce el de obicei, pe la șase. Aflase și el că până la urmă nu mai ajunsese niciun copil în excursie, fiindcă făcuse autocarul accident pe o serpentină, iar mama și tata nu-și făceau griji mari pentru copiii care se aleseseră cu vânătăi sau cu dinți sparți, că noi avem încă în gură mai mulți dinți de lapte, dar le părea rău de tot de ăia trei copii cu oase rupte. Încă nu știam care dintre colegii mei pățiseră asta. Tata m-a felicitat, mi-a zis că am făcut o treabă foarte bună că m-a mușcat albina și mi-a dat premiu două croasante, n-am știut de care fel să-ți cumpăr, poți să le mănânci pe amândouă deodată dacă vrei, mi-a spus. Mi-am luat croasantele și am venit în dormitorul mic, fiindcă acuma m-au mutat aici și nu mai dorm în camera unde stăteam cu bunica.
Când eram cu bunica, în fiecare seară pe la zece le ziceam noapte bună lu’ mama și lu’ tata, și îi dădeam lu’ mama un pupic, că altfel nu doarme bine. Pe urmă mă duceam în cameră și mă băgam în pat. Bunica stingea lumina și începea să caute prin dulap pe întuneric, bunico, hai mai repede cu marfa!, țipam eu în șoaptă, și când ziceam marfă râdeam și eu și bunica, tot așa în șoaptă, că trebuia să fim cu cât mai mult bun simț și să nu-i deranjăm pe părinții mei, că ei mergeau a doua zi la serviciu. Ca să nu facem foșgăială la ora aia, bunica pregătea marfa încă din timpul zilei, când eram doar eu cu ea acasă. O punea într-un ștergar de bucătărie, să nu se usuce, și o așeza în dulap la noi în cameră, pe raftul cu prosoape. Ambalajele le ardea în soba din bucătărie, că sunt cu aluminiu în ele și n-am fi vrut să ne batem joc de mediul înconjurător. După ce scotea marfa și se punea lângă mine în pat, bunica făcea împărțeala, iar eu eram mereu curioasă să văd dacă îmi pică ciocolată sau șampanie. Nu știam să zic care dintre croasantele astea îmi place mai mult, însă bunica era foarte bună cu mine și dacă nu aveam poftă de ce nimeream, făceam schimb între noi. Pentru ea nu conta cu ce e umplutura, dulce să fie, așa zicea.
Așa că deocamdată era prea devreme pentru croasantele de la tata și oricum, nici n-aveam chef să le mănânc chiar atunci, poate și pentru că-mi dăduse mama romergan pentru înțepătură, și cred că de-asta am și adormit, că romerganul face somn, dar de fapt a fost foarte bine fiindcă după ce am adormit am văzut-o.
Era zece noaptea și știam eu pur și simplu cât era ceasul, fără să-ntreb pe cineva, fără să-mi zică mama, fără nimic. M-am uitat pe cer. Steaua ei era cam cât o căpșună nu prea mare și avea și formă de căpșună și strălucea puternic, iar bunica se cam schimbase, era făcută din ceva de parcă ziceai că-i decupată din lună și nu i se vedeau ochii, gura, nasul, i se vedeau numai contururile de la corp. Și nici nu mai mergea ca înainte, mai mult sărea ca o vrabie, și făcea curat pe lângă stea tot așa, grăbită ca o vrabie. Avea în mână o mătură cu coadă și pe unde dădea ea cu mătura sărea în jur numai sclipici auriu. Când s-a-ntors într-o parte, mi-am dat seama că totuși nu slăbise, era la fel de rotunjoară, dar îi crescuseră niște aripi ca de albină și avea la spate și o fundiță mică, și după fundiță mi-am dat seama că avea șorț pe ea. După ce a terminat de făcut curat, s-a uitat în jos la mine pe pământ și mi-a făcut semn cu mâna să stau pe loc, de parcă n-ar fi vrut să merg și eu acolo. Apoi a îndesat mătura în stea, și-a ridicat mâinile deasupra capului, s-a bâțâit un pic pe picioare și a plonjat în stea, așa cum plonjează un om în apă. A dispărut brusc și asta a fost destul de ciudat, că bunica era de vreo trei-patru ori mai mare decât steaua și nu-mi dau seama cum a încăput înăuntru. Dar mi-a plăcut mult că avea șorț pe ea, poate că se pregătea să-și facă prăjituri. Sau poate că deja își făcuse.
