Text scris de Gabriela Harabagiu, ales de Lavinia Braniște la Creative Writing Sundays, pe 5 decembrie 2021, la tema „un eseu personal despre frică”.
Nici nu avea pretenția să mănânc două feluri de mâncare, de-asta punea în ciorbă și o mână de paste, să fie sigură că am ceva consistent în stomac și că și frate-meu mai mic, care pe atunci avea șapte ani, mănâncă. Nici mie, nici lui nu ne plăcea să mâncăm. Nu simțeam foame niciodată și uram orice fel de mâncare care nu era omletă sau cartofi prăjiți. Ciorba mi se părea de-a dreptul dezgustătoare, dar cu timpul am descoperit că mâncarea nu trebuie mestecată neapărat și am început să înghit legumele nemestecate. În felul ăsta simțeam gustul mai puțin, iar legumele din ciorbă erau mici și moi, nici nu le simțeam. Ridicam castronul și beam masa de prânz în câteva minute. La începutul anilor 2000, nici în familia mea, dar nici în cele apropiate nouă, copilul nu avea dreptul să aleagă mai nimic. Nu exista să aleg cu ce haine să mă îmbrac, dacă vreau sau nu să dorm la prânz, dacă îmi place să mănânc ciorbă sau nu. Atunci când refuzam să mănânc, în cele mai bune cazuri, mama îmi băga mâncare forțat în gură și nu era impresionată deloc de argumentele sau lacrimile mele.
Tata lucra pe vapor și era plecat mai tot timpul. Lucra în ture de o lună cu o lună. Mama a avut întotdeauna program până după-amiaza la patru. Aveam în grijă temele mele pentru a doua zi, hrănitul păsărilor, hrănitul câinilor, al meu și al fratelui meu și curățenia în casă. Iar toate astea trebuiau făcute de la ora unu, când ieșeam de la școală, până la patru când venea ea de la lucru. În viața mea de adult las întotdeauna lucrurile pe ultima sută de metri. Asta pentru că m-am învățat să lucrez bine sub presiune. Deadline-urile mă ajută mult. La fel făceam și atunci. Ajungeam acasă și făceam orice în afară de ce trebuia să fac până la ora trei. La ora trei începeam cu mâncarea. Era un întreg ritual. Mai întâi îl întrebam pe Andrei, frate-meu dacă vrea să mănânce, dar aveam grijă ca tonul meu să îl facă să zică nu. Dacă mânca el, trebuia să mănânc și eu. Apoi mă asiguram că nu mă pârăște, fiindcă era responsabilitatea mea să mâncăm. De obicei el nu mă zicea pe mine că arunc mâncarea, eu nu îl spuneam că a stat pe calculator. Luam oala mare de ciorbă din frigider, turnam într-o crăticioară cantitatea pe care ar fi trebuit să o încălzesc la aragaz, astfel încât în oala mare să se vadă urma de grăsime, semn că cineva chiar a mâncat. Aruncam apoi ciorba din cratiță la veceul din curte, dar mai lăsam aproximativ un polonic în ea, fiindcă niciodată nu știi să pui exact, exact cât pentru două farfurii. O singură dată nu a mers schema. Era acasă la noi și colega mea de clasă Mirela, fiindcă trebuia să facem o temă împreună, când a venit mama acasă și a văzut pătrunjel pe pereții veceului. M-am făcut grena la față, dar nu îmi era frică, era Mirela cu mine, nu credeam că mi-ar face ceva.
— Ați mâncat?
— Da, ciorbă, a mâncat și Mirela.
— Andrei, ați mâncat? Ăsta e galben la față, ai aruncat ciorba în veceu!
— Ba nu, uite, am încălzit acolo! Și i-am arătat crăticioara măsluită cu un polonic de ciorbă pe fund.
Nu m-a bătut, dar a luat cratița, mi-a turnat restul de ciorbă în cap și a trimis-o pe Mirela de urgență acasă, oricum nu aveam voie să aduc copii acasă în lipsa ei, că cică furau. În timp ce îmi culegeam morcovii din păr, îmi spunea că dacă o mai mint vreodată jar mănânc. Am mințit-o gârlă de atunci. Se spune oricum că părinții hiper-restrictivi cresc cei mai iscusiți mincinoși. E adevărat.
La animale chiar dădeam de mâncare. Câinii aveau un sac cu boabe, iar la găini trebuia să amestec mălaiul ăla cu apă, uruială cred că îi zicea acelei tocănițe pe care o făceam. Cea mai dificilă parte era, în mod sigur, ordinea în casă. Erau întotdeauna lucruri și lucrușoare mici și niciodată nu era clar care e locul lor, din motivul ăsta ordinea era cam ruletă rusească. Niciodată nu am știut de exemplu care este locul pâlniei. Câteodată era în sertarul cu linguri și furculițe, câteodată în dulapul în care ținea făina, zahărul și mălaiul, alteori atârnată de vreun cârlig, iar când nu era în aceste locuri, pur și simplu o mânca pământul, iar vinovată eram eu, deși nu îmi amintesc să fi folosit pâlnia aia vreodată. Dar când mama avea nevoie de ceva și nu găsea, nu mai era mama, era Lidia.
De Lidia îmi era foarte frică. Lidia avea fața negricioasă și ochii sticloși. Lidiei nu îi păsa de vecini, colegi sau prieteni de-ai mei. Lidiei nu îi păsa nici măcar că mie îmi era frică de Lidia. Casa trebuia măturată, scamele de pe mochetă adunate cu mâna, chiuveta goală, evident, dar fără stropi de apă sau detergent pe ea, cănile așezate unele lângă altele cu tortița în aceeași direcție și cu florile în față, mormanul de rufe uscate împăturit și sortat pentru fiecare dulap al fiecărui membru al familiei, mai puțin chiloții și șosetele care mergeau toate în același sertar cu chiloți și șosete, pâinea în pungă, punga golită de aer și legată cu dublu nod, și tot felul de fixuri pe care le consideram absurde, dar pe care trebuia să le respect ca să nu o văd pe Lidia.
Când începeau câinii să latre era semnalul că s-a întors de la serviciu și a intrat pe poartă. Andrei scotea repede calculatorul din priză și așteptam amândoi să se deschidă ușa, făcându-ne semnul crucii și zicând câteodată și Tatăl Nostru. Dacă o auzeam din curte spunându-le câinilor „sunteți morți de foame, așa-i?” știam clar că nu e în toane bune și oricât m-aș fi chinuit eu să arate totul cum vrea ea, tot ar fi găsit ceva. Când totuși nu o auzeam vorbind cu animalele, ne dădeam seama după fața ei dacă urma să mâncăm bătaie sau nu. Noi încercam să o întâmpinăm cu entuziasm forțat și bucurie, chiar dacă inima ne bătea de frică. De cum intra pe ușă încercam să îi captez atenția cu subiecte de discuție. Dacă vedeam că nu o interesa neapărat ce învățasem la școală în ziua aia, treceam repede la alt subiect care ar fi putut să o intrige, doar să nu îi las răgaz să inspecteze casa. Cu timpul am observat că perioadele în care venea acasă cu capsa pusă erau de obicei la final de lună, iar starea ei se schimba în fix o zi și ținea cam o săptămână, în cazurile bune două, dar nu îmi aduc aminte de o perioadă așa lungă de liniște în copilăria mea.
Dar în acea zi specială nu simțeam frică deloc. Mama era mama. Mama avea parcă și vocea mai subțire, mai puțin răgușită de la țigările de contrabandă pe care mă punea să i le cumpăr de la colț. Mâinile ei băgau în casă sacoșe pline de bunătăți, iar ochii ei nu mai erau sticloși, ci ne priveau cu drag pe mine și pe frate-meu cum le descărcăm și cum ne bucurăm de fiecare ardei kapia, de fiecare conservă de bulion, până ajungeam la sacoșa mică pentru noi, care era plină de dulciuri și atunci eram în extaz. În ziua aia minunată ținea mereu cont de preferințele noastre. Știa napolitanele glazurate care ne plac, ciocolata cu biscuiți, țigările cu finetti, danette-ul de două feluri și câteodată dulciuri pe care nu le mai mâncasem până atunci. Nici nu mai conta dacă tortițele cănilor erau în aceeași direcție sau dacă am pus prea multă apă în uruială, conta că suntem acolo eu, ea, Andrei și salariul lui tata în pungi de Kaufland, că el era în voiaj.
Dădea drumul la radio în bucătărie pe Europa FM și avea răbdare să caute postul fără să mai întrebe cine l-a deranjat. Ne pregătea salată de roșii și castraveți și cartofi pai, frate-meu se juca pe calculator, iar eu o ajutam în bucătărie și vorbeam despre rudele de la București care își dau aere. După ce ne băga seara în pat, în ziua aia se urca pe scaun să citească indexul de la curent, apoi scotea din sertarul cu acte o agendă albastră primită de la muncă și făcea calcule. Scria zerouri, cifre, virgule, linii mari și apăsate cu pixul, apoi iar zerouri, alte cifre, virgule și trăgea o linie apăsată. Tata fiind plecat aproape tot timpul pe vapor, toate responsabilitățile casei erau în cârca ei, atât administrarea cheltuielilor cât și cei doi copii.
Locuiam în aceeași curte cu bunicii din partea tatălui. Cât timp era tata acasă, era bine. Când era pe vapor, asistam la scene de film de groază în care tataia o strângea pe mama de gât și îi urla să nu mai fie „obraznică” și că aia e casa lui, că, dacă vrea el, mama zboară în secunda doi cu tot cu copii. O auzeam noaptea vorbind la telefon cu tata, uneori plângând că nu mai poate, că e singură, că a fost o greșeală că a acceptat să stea cu părinții lui, alteori înjurându-l că e un curvar și că e fix ca ta-su.
Mama ei a murit când eu aveam zece ani. Vorbea rar cu ea la telefon, iar când mergeam în vizită la ea la țară plecam mereu mai devreme fiindcă se certau și aia bătrână o scuipa și o blestema. Mi-a povestit multe lucruri pe care nu știu dacă trebuia să le știu, dar mi le spunea ca să îmi demonstreze că mama ei a fost și mai rea și ca să zic „mulțumesc, doamne!” Dar așa cum a fost relația dintre ele două, s-au iubit foarte mult de fapt. Nu m-a luat la înmormântare, mi-a zis că nu e pentru copii, dar eu cred că a vrut să fie singură cu ea și să plângă, să plângă așa de urât cât îi venea, fără să știe că ne uităm la ea. Doar că de la acel eveniment am început să o vedem din ce în ce mai rar pe mama. În locul ei era Lidia, care începuse să bea și să meargă la biserică.
Se întâmpla un lucru tare bizar cu mama când mergea la biserică. Asta observase și tata în perioadele în care era acasă. Începuse să meargă în fiecare duminică la slujbă, iar când se întorcea acasă era plină de draci, nu te puteai înțelege cu ea, mai ales după ce se apuca să bea. Nu mai făcea compot și dulceață din vișinele din curte, le făcea țuică. Împrumutase un cazan, dar pentru că nu avea unde să facă foc în curte, îl punea în casă pe aragaz și în ziua aia eram toți, de la mic la mare, beți de la vaporii de țuică. Vedeam că bea și mi se rupea sufletul. Fugeam de gândul ăsta când îmi apărea în minte, crezând probabil că dacă nu îl gândesc până la capăt nu e real. Dar începuse să vorbească gura fără ea mai tot timpul și era mereu pusă pe scandal. Iar când era tata acasă, îi înjura familia la orice ocazie. Doar că bunica din partea tatălui murise între timp și mama a continuat să o înjure și moartă, iar lucrul ăsta nu a putut să-l ducă tata. De atunci a început să o bată ca să tacă. Îi spunea că s-a apucat de băutură, iar eu cum auzeam asta îmi puneam perna peste cap și urlam de la mine din cameră să înceteze amândoi. După un episod de genul nu mai dormea cu el în pat și venea să doarmă cu mine și Andrei, între noi. Și gura ei mirosea a vin și am știut că nu mai am niciun control asupra gândurilor mele, stăteam nas în nas și duhnea. De acolo nu prea mai avea cum să fie bine.
Diminețile erau cele mai crunte. Ne trezea bătând în geam cu oasele degetelor și ne întâmpina cu fața buhăită, ochii sticloși și amenințări cu moartea dacă nu ne mișcăm mai repede. Televizorul era mereu pe ProTV în timp ce ea țipa și ne înjura că întârzie la serviciu fiindcă suntem mocăiți. În unele dimineți, când începusem și eu să mă trezesc cu draci și să îi răspund, întârziam toți trei fiindcă nu îi plăcea deloc să i se dea cuvântul înapoi. De obicei se întâmpla la micul dejun, când eu și Andrei mâncam probabil singura masă pe ziua aia, lapte cu cereale.
— Băgați în voi odată! Striga din camera ei în timp ce se îmbrăca.
— Da’ poți să nu mai urli ca o disperată și să îmi încep și eu ziua ca un om normal?
Atunci uita că suntem în întârziere, uita că trebuie să mâncăm micul dejun și să ne ducem într-o stare ok la școală. Venea spre mine călcând apăsat din călcâie, iar mie mi se părea că se cutremură toată casa. Realizam atunci gafa pe care tocmai o făcusem și fugeam de la masă urlând că-mi pare rău. Nu știu de ce, dar absolut niciodată nu am fugit afară din casă, întotdeauna ajungeam în picioare în pat, iar de acolo nu mai era cale de scăpare. Nici nu îmi aduc aminte să fi fost dureroase bătăile, dar faptul că erau la ordinea zilei mă făcea să mă tem de orice greșeală pe care puteam să o fac. Nu mă deranjau atât de tare palmele, pumnii, obiectele aruncate în mine, cât mă înspăimântau ochii ei în timp ce făcea toate astea. Simțeam că mă urăște, dar și eu o uram. O detestam și pentru că ea alegea momentul în care ne împăcam, iar preț de câteva zile nici nu se uita la mine când îi ceream scuze și o imploram să îmi spună ceva. Iar când îi trecea ei mai repede și eu eram încă supărată, era ca și cum aș fi comis înalta trădare dacă nu vorbeam în propoziții mai lungi sau nu mă uitam în ochii ei.
În doisprezece ani de școală în Brașov, am fost aproape întotdeauna prima din clasă. Nu eram neapărat cea mai sârguincioasă, dar am învățat cum să fentez școala așa cum fentam și mâncarea. În doisprezece ani am luat doar de câteva ori note proaste, dar Lidia nu înțelegea că nu poți fii cel mai bun la tot.
Prima oară a fost în școala primară, când luasem un Suficient. Mai luasem până atunci Bine de vreo două ori și am încasat-o grav. Îmi numerotase paginile caietului să se asigure că nu rup vreuna și îi ascund notele pe care ni le punea doamna învățătoare pe caiet. Suficientul îl luasem la o lucrare pe care nu ne-a dat-o acasă la semnat, ci doamna învățătoare a vrut să le împartă direct părinților la ședință. Era iarnă, era deja întuneric când a plecat mama la ședință.
— Sper că nu-mi dă vreo veste doamna! Mi-a zis în timp ce își îndesa căciula de blană în cap.
— Nu, ce veste?
Cred că a durat în jur de o oră și jumătate până s-a întors înapoi acasă, dar puteam să jur că au fost cinci. Să plec de acasă nu era o opțiune, nu aș fi avut unde să mă duc, eram mică. M-am dus în cameră la ea pe întuneric și mă uitam la mine în oglinda șifonierului. Am început să mă rog la Dumnezeu să mor. Mai întâi în gând, apoi cu voce tare. Plângeam în timpul ăsta și respiram precipitat, așa că m-a luat amețeala și m-am speriat că Dumnezeu chiar o să mă ia. Am aprins lumina și m-am gândit că m-a mai bătut de multe ori, o să o duc și pe asta. Mi-am pus ochelarii la ochi să mă asigur măcar că nu îmi dă peste față sau în cap. Mama a venit acasă fără acea lucrare. Nu știu cum, dar scăpasem.
Nu mi-a plăcut niciodată limba germană, dar reușeam să am numai note de nouă și zece de fiecare dată în școala generală. O singură dată am luat șapte. Mă întorceam de la școală cu ea, că începusem să învăț după-amiaza și schimbasem școala. Nu am știu niciodată dacă m-a mutat la Școala nr. 5 fiindcă într-adevăr era cea mai bună din Brașov sau fiindcă era la câteva străzi distanță de unde lucra ea. Mă punea să trec pe la ea de fiecare dată înainte de ore, să verifice cu ce m-am îmbrăcat. Ne întorceam amândouă acasă în ziua aia și am anunțat-o de ședința cu părinții care urma să fie la final de săptămână.
— Sper că nu-mi dă dirigintele vreo veste!
— Nu, ce veste?
— Ai vreo notă proastă?
— Nu! Apoi m-am gândit că mai bine află de la mine, altfel m-ar fi făcut de râs de față cu părinții colegilor. Ah, am un șapte la germană, i-am spus ca și când nu era ceva grav, dar știam foarte bine că e, dar pe stradă erau oameni și eram în siguranță.
Nu am fost de fapt. Mi-a întors gura la spate cu un dos de palmă pe Republicii. Nu contau bătrâneii aliniați pe bancă precum vrăbiile, nu contau copiii cu trotinete care ne ocoleau, nu contau trandafirii plantați de primărie și nu contau nici colegii mei care probabil erau în spatele nostru și vedeau tot. Luasem șapte la germană și asta însemna că m-am culcat pe o ureche și că o să mă mănânce viermii dacă nu pun burta pe carte.
În liceu m-am învățat cu greu să nu-i mai vorbesc despre lucruri personale. Mă cucerea mereu în ziua de salariu cu starea ei de bine și de fiecare dată aveam speranța că o să rămână așa. Eu și mama, în bucătărie, ascultând Europa FM și bând împreună cafea la filtru. Eu și mama râzând de băieții care mă plăceau și mă curtau ca în secolul nouăsprezece, cu poezii de dragoste și trandafiri roșii. Dar cu prima ocazie când ne certam, din „curvă” nu mă mai scotea, așa că acele momente au devenit din ce în ce mai rare până au dispărut complet.
Înainte să mă urc în tren m-a luat în brațe, m-a strâns tare și, cu lacrimi în ochi, mi-a zis că mă iubește. Nu i-am răspuns. Am îmbrățișat-o la rândul meu și i-am zis că o sun când ajung. Așteptasem ziua când o să plec la facultate dinainte să aleg ce facultate voiam să fac. Nici nu conta ce facultate, am dat oricum patru admiteri, să fiu sigură că nu rămân acolo. M-am urcat în tren, mi-am căutat locul și m-am așezat lângă geam, în direcția sensului de mers. Venise în dreptul geamului meu. Plângea și îmi făcea cu mâna de pe peron. Am plâns și eu.
