Povestire scrisă de Florentina Ionescu, aleasă de Cosmin Perța la atelierul intensiv de scriere creativă din noiembrie 2021 – februarie 2022.
Nu aveam să-i spun niciodată iubitului meu că mă blocasem în secunda aia, când o rudă venită de la București mă întrebase dacă sunt măritată. În ziua când îmi înmormântam tatăl, pe unii îi futea grija dacă am certificat de căsătorie. Trecuse ceva timp de când fusesem întrebată asta. De când se interesase cineva de starea mea civilă. Reacția iubitului meu, dacă i-aș spune acum că primul meu impuls fusese să mă ascund printre garoafele roșii de pe pieptul tatei, sperând să mă ofilesc odată cu petalele, nu ar fi fost la fel de interesantă ca reacția mea când creierul procesase într-un final întrebarea. Cine se credea femeia asta? O văzusem de câteva ori în copilărie și o ținusem minte doar pentru că avea mustață, firele negre și dese de păr creând o parcelă întunecată deasupra buzei de sus. Poate o întâlnisem și mai târziu, o dată sau de două ori, când eram deja adolescentă.
După ziua de azi, când urma să îl conduc pe tata la locul de veci, nu mai vreau să am nimic de-a face cu mătușa asta. Cine-ar putea să mă oblige să o revăd? Nici măcar nu îmi este rudă de sânge. E doar cea cu care s-a măritat vărul tatălui meu. Un văr despre care am auzit atât de multe povești, încât îmi creasem o imagine idilică despre copilăria tatei și a numeroșilor lui verișori, printre sălciile plângătoare de la marginea heleșteului din sat.
În ziua înmormântării, înainte de slujba religioasă, mi-a fost rău de la cât de multe întrebări am auzit. Stomacul mi se strângea precum ghearele unei pisici în jurul unui ghem. Mă durea capul de la toate ordinele primite pe care trebuia să le duc la îndeplinire. O ordonanță credincioasă, prea politicoasă să refuz ofițerul în serviciul căruia mă aflam. Mama, fratele, sora. Ei erau ofițerul.
Ar fi fost mult mai logic să te simți bine după un priveghi, după paharele cu țuică și vin puse la dispoziție de rudele răposatului, după platourile cu felii de pâine cu zacuscă și fasole bătută. Dar eu nu eram un simplu sătean ori un vecin curios venit să îl vadă în sicriu pe fostul viceprimar al comunei. Nu puteam să înghit nici țuică, nici vin, nici măcar o felie de pâine pe care sora mea întinsese o pastă făcută la blender. Mă dureau tălpile. Mușchii gambelor mi se contractau la fiecare pas. Mă usturau ochii nu atât de la plâns, cât de la fumul lumânărilor și cel al tămâii jucându-se cu trupul meu „Țară, țară, vrem ostași!”. Pe cine? aș fi întrebat eu, știind deja răspunsul. Eu, ostașul, voiam doar câteva secunde de liniște, în camera mea din copilărie, din casa de la țară. Nici urmă de liniște, cu zeci de rude și vecini îngrămădindu-se în grădina din față și în holul unde era depus trupul tatei.
De două zile, casa părinților mei era sub asediu. Covoarele fuseseră acoperite cu folie din plastic. Oamenii intrau încălțați, iar folia fusese o idee bună. Aduceau flori și le depuneau în sicriu, aprinzând lumânări pentru sufletul tatei. Atât de multe schimbări, într-un timp atât de scurt. Și toate gurile astea care nu mai tăceau. Și clinchetul ceștilor cu țuică și cafea, lovindu-se de tava din mâinile mele. Și întrebările născute din creierul unor oameni pe care nu i-am mai văzut din copilărie. Nici nu le știu numele. Chipurile se confundă între ele. Sunt fețele aceluiași model. Păpuși cu părul alb, cu broboadă neagră legată sub bărbie, așezate cuminți pe o băncuță din lemn făcută de fratele meu pentru priveghi.
Nu-mi plac bocitoarele și nu văd rostul acelui rol pe care îl joacă bunică-mea din partea mamei. Vocea ei răgușită îmi face timpanele să se revolte ca două plăci tectonice care nu mai au nici măcar magma în comun. Ioane, Ioane, un’ te-ai dus tu, Ioane? Uite c-a venit fata să te vadă, Ioaneee! Stomacul mi se transformă într-un ghem de hârtie. Alte gheare ascuțite de pisică, un capsator nemilos. Ies din încăpere. Respir aerul curat al dimineții, în grădina din fața casei. Strâng pumnii în buzunarele gecii negre din fâș. Aș fi vrut să am în față un sac de box, să mă descarc și să scap de întrebările tuturor. Pășesc pe pământul bătătorit și încerc să nu strivesc zambilele și narcisele. E prea târziu. Le-au călcat alții înaintea mea, fără milă.
Zeci de persoane intră în vorbă cu mine pe parcursul acelei zile. Unele îmi spun ce să fac, altele mă compătimesc. O avalanșă de întrebări, pe diferite voci și intonații. Persoane, chipuri, diferite grade de rudenie. Tineri și bătrâni. Pe toți trebuie să-i salut. Tuturor trebuie să le sărut obrazul întins. De ce au venit oamenii ăștia aici? Cine i-a invitat? De ce este curtea plină de mașini? De ce bujorii mamei sunt striviți de tălpile unor străini?
— Tu ce mai faci, Aura? Ești măritată?
— Ia vezi, Aura, de ce mai e nevoie în față, în hol? Du-le, mami, platoul cu sandvișuri! Și când te întorci, îți mai dau unul.
— Stai, când te-ntorci, sor-me, să le mai servești pe doamne cu câte o țuică. Întreabă-le de țuică.
— Aura, dacă tot te duci afară, întreabă-i dacă vor cafea. Să-mi spui câte cafele să facem, completează o mătușă.
— Aoleo, a venit nașa cu nașu’! Adu-mi din sufragerie o eșarfă neagră, dintr-alea bune, pentru nașa, și un prosop dintr-alea mari de bumbac, pentru nașu’.
— Aura, m-a trimis maică-ta să te întreb de batiste, ca să pregătim pomneții pentru biserică.
— Tu știi unde e punga cu lumânări, mămică?
— Aura, dă-mi din dulap un platou mare! Ajută-mă să tai pâinea felii.
— Aura, aprinde-mi lumina în beci, trebuie să mai scot vin și să pregătesc carafele. Dă-mi și o sticlă curată pentru țuică.
De când am venit acasă, n-am avut timp nici să respir. Am reușit doar să pun câteva garoafe lângă tata și să-i aprind o lumânare. N-am putut să plâng în prima secundă când l-am văzut. Când nu știam numele culorii obrajilor lui.
Întrebările și încurajările celor din hol și din grădină se transformă în zgomot de fundal. Nu pot să rețin toate cuvintele lor – și nici nu îmi doresc. Vorbele ar fi doar un balast menit să mă tragă în adâncul stratului mâlos de drojdie de pe fundul unui pahar cu vin oferit de tata la cină. Aș vrea ca el să stea pe scaunul din capul mesei din bucătărie, iar eu să fiu deopotrivă fiica venită în vizită, în weekend, și paharul cu vin roșu din mâna lui. Să mă ridice ca un pocal spre lumina becului și să se minuneze. Uite, Aura, s-a limpezit vinul! E numai bun de băut. Noroc! Să te văd mireasă! Las cuvintele lor să treacă pe lângă mine. Prefer să navighez prin fumul gros al lumânărilor pentru a ajunge teafără la bunică-mea, cu o ceașcă cu țuică.
Nu-mi mai amintesc dacă am oftat astăzi, dacă am băut apă ori dacă am stat pe scaun măcar cinci minute. Am obosit să fac pe gazda ori ajutorul de gazdă alături de mama și de cei din familie. Dacă n-ar fi privirile babelor înșirate pe băncuțe și pe scaune, în grădină, poate că ziua asta s-ar scurge mai repede. Sute de ochi ațintiți asupra mea, mai ceva ca pe mașina cu pâine, într-o zi de luni în sat.
— Oh, mânca-o-ar mama pe ea de fată!
— Of, Doamne, Aura, ce mare te-ai făcut! Să nu te mai recunosc!
— Aura, puiule, ce faci, cum ești? Te pupă tanti.
— Ioane, Ioane, dac-ai ști tu ce fete harnice ai și ce fac ele pentru tine, Ioaneee!
O saramură de cuvinte și fraze. Conservate fără voia mea. Vocile amestecându-se, învălmășindu-se ca bilele cu numerele de la loto. Mâini întinse. Mângâieri pe umăr. O strângere ușoară de braț. Aș vrea să pot scăpa de atingerile nedorite, de vocile compătimitoare.
— Aura, ia, mamă, eșarfele astea și leagă-le de braț, lui tanti Lucica și lui tanti Iulica, că le-am văzut când traversau. Hai, du-te repede în sufragerie și ia-le!
— Aura, strânge paharele goale.
— Aura, du-te să vezi dacă mai trebuie să facem platouri cu sandvișuri.
— Vai, dar ce de bunătăți, doamna Mariana! Și totul de post.
— A fost delicioasă fasolea, pe cuvântul meu. Nu am mai mâncat demult zacuscă.
Timpanele mele visează un scut protector din sticlă. Un pahar de vin așezat invers, acoperindu-mi capul. Măcar pentru a mă ajuta să trec de ziua asta. Un cocon invizibil ce m-ar împiedica să aud și să văd oamenii din jur. Regatul meu pentru o pereche de ochelari de cal. Aș vrea să ofer totul și nu am nimic de dat. O voce din infinitul de glasuri îmi strigă numele. Pentru a câta oară?
— Aura, vezi, mamă, de ce latră câinele!
— Aruncă-i și lui o bucată de pâine, sor-me. Toarnă-i și apă, mă îndeamnă fratele meu.
— Ia vezi dacă a venit popa, că am văzut o mașină parcată în față, intervine sora mea.
— Aura, adu-mi repede un chibrit! Ah, și tămâia! Cutiuța cu tămâie! Vezi că am lăsat-o lângă televizor. E chiar lângă portofel, mami.
— Du-i și portofelul. Nu trebuie să-l plătească pe popa?
— Ajută-mă să car prosoapele pentru preoți și țârcovnici. Bun, pune-le aici.
— Sor-me, pune lângă colaci și capete niște bomboane din alea ambalate. Vezi că e punga pe masă, în sufragerie. Ai pus lumânări?
— Aura, sunt gata pachețelele? Hai, că trebuie să le punem în portbagaj. Ia sacoșe de rafie și așază-le unele sub altele.
Holul s-a golit, iar oamenii așteaptă în grădină. Lângă sicriu am rămas doar noi, cei din familie, și preotul. Mirosul de tămâie ne învăluie. Aud acum doar vocea părintelui, acompaniată de sfârâitul lumânărilor. Presa de struguri din interiorul stomacului mă strânge. Presează tare. Durerea curge într-o găleată din care nu mai am scăpare. Nu voi mai ciocni niciodată un pahar cu tata, la mese. Nu mai avem timp de vin, tată!
Nu-mi amintesc când s-a schimbat vremea. Ieri era soare, o zi de primăvară cu temperaturi ridicate. Iubitul meu ține între mine și mama mânerul unei umbrele negre. Sub cupola uriașă suntem protejate de ploaie. Cerul, văruit cu aceeași cenușă adunată de pe fundul oalei de pământ a femeii plătite să îi tămâieze mormântul. Ploaia nu dă semne să se oprească prea curând. Mâneca dreaptă a gecii îmi e îmbibată cu apă. Picăturile de pe lentilele ochelarilor mi se împletesc, creând imagini distorsionate ale șoselei, ale porților de fier. Claxoanele mașinilor din coloană, cântând la unison. Nu îmi mai cere nimeni nimic.
Traversăm șoseaua cu pași mici. Cineva aruncă teancuri de monede de 10 bani și de 50 de bani. Sicriul stă cuminte în duba albă, cu ușile deschise. Monedele, un stol de vrăbiuțe puse pe fugă de mâinile infometate, țopăie printre picioarele noastre și se lovesc de asfalt. Un clinchet pe care nu îl voi uita niciodată. Cu fiecare monedă ridicată de pe asfaltul umed de babele și copiii din sat, tata se îndepărtează tot mai mult. În locul lui au rămas acum un scaun gol la masa din bucătărie, un păhăruț din sticlă verde din care obișnuia să bea țuică înainte de cină, și o geacă portocalie reflectorizantă, agățată în cuier.
Nu-mi amintesc în mașina cui am ajuns la restaurant, unde are loc parastasul. M-am așezat la una dintre mesele lungi. M-am uitat la legumele din castronul cu ciorbă și la mărgelele de ulei înșirate la suprafața lichidului aburind. Pentru prima dată în două zile am simțit foame. Dacă tata s-ar reîncarna într-o ciorbă, ar fi una cu multă carne. S-ar ridica de pe scaun, s-ar duce la dulapul din bucătărie și ar scoate dintr-o sticlă cu un cârlig din sârmă, făcut de mâna lui, un ardei iute murat. Apoi încă unul. Și încă unul.
Nu aveam să-i spun iubitului meu că nu mâncasem, câtă vreme a trăit tata, ardei iute murat.
