Povestire scrisă de Allex Trușcă, aleasă de Adina Popescu la Creative Writing Sundays, la tema „un text narativ al cărui titlu să fie numele unui loc/ ideal al unui oraș. Locul/ orașul trebuie să joace un rol direct sau indirect în narațiune”, pe 21 iunie 2020.
Deși vine pentru a patra oară în acest oraș, tot nu știe dacă se pronunță Diventer sau Deiventer. Oricum n-are nicio importanță, olandezii sunt oameni toleranți, vorbesc engleză chiar mai bine ca el, mai toată lumea își dă seama că e străin, câțiva l-au întrebat dacă e polonez, spaniol sau poate rus.
Coboară din trenul dinspre Amsterdam Schiphol spre Enschede și îi arde buza după o țigară, dar s-a lăsat deja de trei ori de la începutul anului și e abia luna mai. Intră în chioșcul de pe peron, își cumpără o cafea cu doi euro și se așază pe o bancă. Scoate telefonul, își verifică mesajele de pe facebook. Nimic interesant, nevastă-sa i-a trântit un bine sec atunci când a înștiințat-o că a aterizat și de două ore nu i-a mai zis nimic.
Peronul este aproape gol și e normal să fie așa. E duminică, lumea petrece timpul în familie. Dacă ar trece pe lângă casele fără garduri și fără perdele de pe străzile Abeelweg, Beukweg sau Gieterijstraat, ar auzi voci de copii undeva în spatele caselor, ar vedea adulții lenevind cu o carte în mână sau tolăniți pe fotoliu în fața televizorului, sau pisicile lor grase și somnoroase privindu-l curioase de după ferestre. Pe alții i-ar găsi la picnic pe malul râului IJssel sau în pădurea vecină. Toate magazinele, terasele și restaurantele sunt închise la ora prânzului, singurul loc unde ar putea să bea o bere, dacă se grăbește, este, culmea, biserica Lebuinuskerk. Greu de crezut că într-o biserică gotică de vreo șase sute de ani au amenajat un bar de unde poți să privești slujba sau să asculți corul. Până când n-a băut o bere Gosser și nu a pus un selfie pe facebook, nici el n-a vrut să creadă. Se uită la ceas, e două fără cinci, n-are timp să ajungă acolo, se gândește să cumpere două doze de bere și să le bea în camera de hotel. Vor fi calde, că n-are frigider, dar asta e, iese mai ieftin.
Își târâie trollerul după el, iese din gară, se uită în stânga, se uită în dreapta, încă o dată în ambele părți, să nu-l lovească vreun biciclist, și traversează. Trece pe lângă un birou al unei firme de recrutare, scrie mare Adecco și are afișate câteva locuri de muncă, recunoaște câteva nume de multinaționale, însă nu înțelege o boabă din textele în neerlandeză. Ocolește o grădiniță, un supermarket Dirk van den-ceva, că deși l-a văzut de cel puțin zece ori, tot nu ține minte ultimul cuvânt, face la stânga pe lângă un magazin chinezesc unde a văzut că au tot felul de lighioane, inclusiv țipari la borcan, ce scârbos, și ajunge la hotel.
Ar fi putut alege și el Postillion, un hotel prietenos cu mediul de afaceri, cel puțin așa spunea în descrierea lui, undeva dincolo de indicatorul pe care scria Deventer tăiat cu o bară oblică, însă i se păruse un uriaș PET, totul era de plastic acolo, așa că optase pentru Fletcher Gilde, aproape de centrul orașului. Când a descoperit hotelul pe platforma de rezervare, i s-a părut că e o biserică medievală și a fost intrigat. A devenit și mai intrigat când a intrat pe site-ul lanțului hotelier și a descoperit că urma să doarmă într-adevăr într-o fostă mănăstire, devenită spital de copii, care arsese de două ori în secolele trecute. Oare sunt și fantome? s-a întrebat la prima vizită, când a fost cazat undeva sus, într-o cameră cât o chilie, unde fusese clopotnița. N-a simțit nimic, ființele de pe lumea cealaltă erau destul de discrete și nu voiau să deranjeze oaspeții.
— Welcome again Mister Dan-choo, how was your flight? îl întâmpină o asiatică scundă, cu un ecuson pe care scria cu font italic Maria și cu un zâmbet atât de exersat în fața oglinzii încât probabil uita că-l are pe față.
— It’s Danciu. D-a-n-c-i-u. Everything fine, thanks, răspunde Cristian, întrebându-se cum și-a ales ea numele acela, având în vedere că ultima dată avea trecut un nume chinezesc: Li LingLing.
Primește cheia, e mulțumit, la etajul doi sunt camerele cele mai bune, în plus are vedere și la grădina interioară. Mai admiră o dată candelabrele și vitraliile, telefonul de epocă și se îndreaptă înspre lift, care, deși vechi și hârbuit, pare din cu totul alt film decât restul hotelului.
N-are nimic de făcut, desface o bere călâie și pornește un film. După jumătate de oră realizează că berea a devenit o poșircă nasoală, iar din film nu-și amintește mai nimic, gândul îi zburase la ultima ceartă cu nevastă-sa. Cum să-i explice ei, care are program de la 8 la 12 că meseria lui îl obligă la deplasări, la ore suplimentare, că nu poate să-și ia liber când vrea ea să meargă cu nașii la munte sau la mare, că e obosit și că vrea liniște? Florentina nu și nu – sigur ai tu ceva de stai așa mult la serviciu, ai tu pe vreuna pe acolo, că și alți bărbați au serviciu, da la ora șase ei sunt acasă la nevestele lor, le ajută la treburile casei, bla bla. Într-o zi chiar îl amenințase că îl părăsește sau își găsește amant, numai să i-o plătească, și uneori Cristian se întreba unde e soția lui când nu-i răspundea la apeluri. Se uită din nou la telefon, pe messenger un mesaj: Mă duc la mall, trimis în urmă cu douăzeci de minute. Încearcă s-o sune, ar vrea să-i spună că-i e dor de ea, speră să obțină același răspuns, are nevoie de validare. Abonatul nu poate fi contactat. Simte cum camera se micșorează, pereții vin spre el, ca în filmele cu Indiana Jones. E cald, deasupra lui e doar tabla încinsă, iar aparatul de aer condiționat aduce mai mult praf decât aer. Face un duș rapid, apa e cu puțin mai caldă decât berea, e fix ce are nevoie.
Iese să se plimbe, majoritatea străzilor sunt încă pustii. Știe că GPS-ul nu funcționează acolo, clădirile sunt prea înalte, iar străduțele prea înguste, dar și-a fixat repere: la indicatorul care arată spre Brink Museum, dacă merge până la magazinul Hema și apoi face la dreapta, ajunge în zona centrală cu restaurantele. Ar putea lua cina acolo, poate la Daltons, Cristian e de părere că acolo se mănâncă cele mai bune fripturi, deși colegii olandezi i-au recomandat El Popo sau Jackie’s. Ce-i drept, ei i-au recomandat și o porcărie de restaurant italian, a dat 30 de euro pe o lasagna care părea aruncată din avion și pe două beri la halbă, așa că n-are de gând să mai ia de bune propunerile lor.
Totuși acum, de la indicatorul care arată spre Brink Museum, alege direcția opusă, trece pe lângă Lebuinuskerk, pe lângă sexshopul din fața bisericii, apoi prima la dreapta și ajunge pe malul râului IJsell. Se tolănește pe iarbă, uitându-se la un grup de puștani cu un Beagle și o chitară. Unul dintre ei începe să cânte Nothing else matters, iar Cristian Danciu repetă cu ei refrenul. Are nevoie de o mantră să-i dea putere. Are nevoie și de o băutură tare, și de un cui, dar e prea responsabil să tragă stupefiante când e singur, dacă i se întâmplă ceva? Are nevoie și de-o femeie să se descarce, își dă seama uitându-se la cele două tipe blonde, în pantaloni scurți să-i scoți din cur cu patentul, așezate fix în fața lui.
Se face șase jumate, în țară e șapte jumate. Abonatul nu poate fi contactat. Puștanii cântă pentru câta oară? Nothing else matters, ori le place prea mult, ori e singura pe care o știu. Never care for what they doooo/ Never care for what they knooooow… Se ridică, aruncă o ultimă privire plină de regret cracilor lungi și fundurilor bombate, întrebându-se cum ar fi să fută o olandeză zdravănă și pleacă spre restaurante. Alege, evident, Daltons.
Mâncarea e bună, nimic de zis. Doar că nu poate să se bucure în liniște de ea, nici când vede că Florentina i-a lăsat un mesaj, a ieșit la un suc cu fetele. Răsuflă ușurat, măcar știe că e bine, dar în spatele ușurării, un germene al neîncrederii își înfige rădăcinile și sapă adânc în mintea lui. Termină berea, refuză cafeaua oferită din partea casei, promite că va veni și mâine. Afară, terasele sunt pline, n-ar fi crezut că sunt atât de mulți oameni în Deventer. Nu vrea să ajungă repede la hotel, n-ar putea să doarmă, poate o plimbare îl va ajuta să-și limpezească gândurile. Vede un indicator către Pothoofd. De acolo, după ce ar trece de cea mai oribilă statuie văzută vreodată, un corp de om fără mâini și cap de pește cu barbă și cu gura deschisă, din metal galben, dacă ar face la dreapta ar ajunge la Lebuinuskerk, toate drumurile duc la biserica aia și de acolo s-ar descurca.
E prima dată când merge pe Bokkingshang, iar strada e destul de pustie și întunecată, sunt clădiri doar pe o parte a drumului. Două mașini de poliție trec pe lângă el, n-ar fi crezut că există așa ceva în orașul ăsta. În față e o oază de lumină. E surprins când vede câteva vitrine de un metru pătrat și în ele vreo patru femei, care îi fac cu mâna. Grăbește pasul să treacă de ele, dar apoi se oprește brusc. Dar dacă… Never care for what they doooo/ Never care for what they knooooow…
Prima femeie pare să fie sud-americană, cu ditamai țâțe și buze vopsite din belșug cu roșu, gura pare o ditamai ventuza. Cea de-a doua, o blondină scundă, iese afară doar în chiloți să-și conducă clientul, un tip negricios, între două vârste. Se salută și se îmbrățișează prietenește, iar bărbatul dispare în întuneric. Blondina îi face cu mâna lui Cristian și-l invită mai aproape. În cea de-a treia vitrină e o tipă masivă, poate fostă culturistă, dar domnul Danciu nu e sigur că-i femeie. Nu sunt ca cele din RedLight district, probabil curvele, când se retrag, ajung în asemenea locuri uitate de lume, e ca un azil al breslei, își spune Cristian, încă indecis dacă să se întoarcă la blondină. La cea de-a patra vitrină, simte că inima îi stă-n loc. Aerul îi părăsește plămânii și se sufocă.
Dacă ar fi auzit pe cineva că și-a găsit fosta iubită, care l-a părăsit cu două săptămâni înainte de nuntă pentru un străin cu douăzeci de ani mai în vârstă, practicând prostituția într-un orășel la dracu-n praznic, evident, ar fi zis că-i o glumă. Nici el nu crede în primele secunde că Seline, așa cum scrie pe eticheta roz cu inimioare sclipicioase, cu tarif 50 euro pentru nu știu ce, că restul scrie în limba locală, e Nicoleta, cea care l-a lăsat pe el, cu zece ani în urmă, să facă toate pregătirile de nuntă. Și, când totul era pregătit, invitațiile trimise și confirmările primite, viitoarea lui soție l-a sunat să-i spună că-i pare rău, s-a îndrăgostit de Markus, rămâne cu noul iubit, dar că îl va păstra mereu în suflet și pe Cristian. Femeia pare să-l recunoască și ea, arată de parcă ar fi văzut o stafie care s-o ducă la Judecata de Apoi.
— Nico, tu ești? Bărbatul încă speră că femeia îmbrăcată într-o lenjerie roz cu paiete, mai degrabă kichioasă decât sexy nu e studenta care în anul al doilea a plecat la un schimb de experiență și l-a lăsat cu ochii-n soare în fața altarului, cum s-ar zice. Nu-i vorbă, o urăște că l-a făcut de râs, multă vreme n-a vrut să se vadă cu nimeni cunoscut, știa că toți îl priveau cu milă, ca pe-un câine abandonat în ploaie. O urăște că l-a trădat, că datorită ei nu mai poate avea încredere în nimeni, o urăște pentru…
— Cristi, tu ești? Ce, Doamne, iartă-mă, cauți aici?
Culturista îl măsoară din cap până-n picioare, la fel și pe Seline, e un soi de invidie profesională probabil. O mașină de poliție se apropie, iar bărbatul, fără să gândească prea mult, intră pe ușa de lângă vitrină.
— Nico, tu ești? Ce dracu faci aici?
— Vorbește mai încet! Și mă cheamă Seline, n-am chef să le dau ăstora explicații, îi răspunde femeia, în timp ce încuie ușa cu cheia. Siguranța, înainte de toate.
Cristian nu-și găsește cuvintele, spontaneitatea nu-i punctul lui forte, i s-a mai reproșat asta. Dar nu-i o problemă în momentul de față, Nicoleta, pardon Seline, are chef de vorbă și n-a fost niciodată prea discretă cu viața personală.
Se pare că Markus s-a plictisit repede de ea, i-a promis că o ia de nevastă, ea s-a lăsat de facultate pentru a lucra la barul lui, până când a fost înlocuită din pat și din bar de o cubaneză mai tânără. S-a mutat la Amersfoort, la o stație de tren distanță, în urmă cu câțiva ani, a lucrat prin baruri, până când a fost acuzată pe nedrept că a furat din încasări. Și-a băgat picioarele, a rămas fără serviciu, fără bani de chirie, așa c-a trebuit să găsească o cale de a se descurca repede, iar „norocul” i l-a scos în cale pe Franky, proprietarul unor vitrine care era disperat că nu are lucrătoare.
Femeia aprinde o țigară, îi oferă și lui. Acceptă, își propune să se lase din nou de mâine. Încă e indecis, să se bucure că nenorocita a primit ceea ce merită, că există dreptate, karma, sau cum dracului s-o numi sau să-i plângă de milă. O privește în ochi, ar fi vrut ca ea să-i plece rușinată, să-și ceară scuze pentru ce i-a făcut, însă Seline nu mai are în comun cu Nicoleta de odinioară decât corpul. Care, concluzionează bărbatul, și el are urme de uzură, sânii nu mai sunt fermi, chiloții par s-o strângă și să-i scoată celulita la vedere. E machiată strident, ochii sunt băgați adânc în orbite și nu spun nimic. Cristian privește în jur. În spatele perdelei roșii a vitrinei e doar un pat de o persoană, o măsuță cu lubrifianți, prezervative cu diferite arome, un vibrator, un pachet de șervețele umede. Mai este o ușiță care dă într-un hol comun cu celelalte vitrine și probabil, o cabină de duș, după zgomotul care se aude. Bărbatul își imaginează că blondina se împrospătează pentru o nouă rundă.
— Și… merge treaba? încearcă el să pară detașat. Nici n-ar ști ce altceva să spună.
Nu se aștepta ca Seline să fie atât de deschisă, nu-i mergea deloc bine, blondina și Fernanda luau cam toți clienții, și în curând se temea că nu o să mai poată plăti taxa lui Franky și va fi aruncată în stradă. O să-și caute în altă parte, într-un loc cu vad mai bun, sau poate găsește altceva, însă e nasol că n-are nimic pus la ciorap. Cristian îi povestește și el că s-a însurat, ba îi arată chiar și o poză cu el și Florentina, aranjați frumos, la o nuntă. Amândoi par zâmbitori și fericiți, iar soția lui arată mai bine decât Nicoleta. Ăsta a fost și scopul, orgoliul masculin simțea nevoia să-i arate că el o duce mai bine.
Din capătul holului se aude un râs gros de femeie și câteva cuvinte în spaniolă, apoi gemete de bărbat. Pe fața Selinei, buzele se curbează într-un rictus de învins. Există, se pare, competiție și invidie până și-n meseria asta. Fără să vrea, Cristian o analizează, de sus în jos, ca pe o bucată de jambon, dar femeia nu se supără. Face parte din rutina zilnică. Ea îi spune că se bucură că s-au văzut și-l roagă să nu spună în țară, toți cunoscuții ei știu că e căsătorită și lucrează într-un birou, că s-a realizat. N-are de gând să dea prea curând pe-acasă. Se uită la ceas, stau deja la taclale de jumătate de oră, iar ea n-a produs nimic. După miezul nopții scad șansele și mai mult, rar vine câte un bețiv, se scuză ea că trebuie să se întoarcă în vitrină. Îl conduce la ușă și-l îmbrățișează, la fel ca blondina cu clientul ei negricios.
În aerul rece al nopții, Cristian încă e șocat. Gânduri aiurea, despre vremuri de demult, despre visuri năruite îi revin pentru câteva clipe, apoi dispar. Simte un gol în suflet, o gaură neagră prin care intră răceala. Îi vine în minte refrenul melodiei de la Metallica, cântată de puștani pe malul râului și odată cu ele, cururile obraznice ale celor două olandeze. E unsprezece, aude și clopotul de la Lebuinuskerk, nenorocitul sună la fiecare jumate de oră, iar Cristian se întreabă cum percep femeile din vitrină trecerea timpului, știind că fiecare bătaie le scade șansele de a avea clienți.
Oftează, e încă indecis. Ușa Fernandei se deschide și o aude râzând împreună cu un bărbat înalt, slab și blond, care pleacă fluierând. Din umbră, o vede și pe Seline în vitrină, ridicându-și țâțele, e și ea conștientă că nu face față concurenței. Îi e milă de ea, își amintește că în urmă cu mulți ani fata îi spusese că-l urăște pe taică-su că dădea banii la curve.
Scoate telefonul și intră pe facebook. Florentina is feeling excited. Încearcă s-o sune, după douăzeci de secunde, abonatul nu poate fi contactat. Își scoate portofelul, mai are în el cinci bancnote de cincizeci de euro, se uită din nou spre vitrină. N-ar afla nimeni.
