Poezie scrisă de Monica Manolachi , apreciată de Emanuela Ignățoiu-Sora, la Atelierul Mornin’ Poets , pe 3 iulie 2022, care a pornit de la cuvântul ”păsări”.
Vreau să fiu o cioară,
așa cum vezi prin grădini sau pe câmpie.
O pasăre care nu ține cont de centru și periferie.
Vreau să fiu cioara care umblă în liniște
prin poieni și pe miriște,
prin păduri cu brândușe, toporași, ghiocei,
a căror prospețime prea puțini o cunosc.
Mersul pe jos îmi dă idei.
Nu mai vreau să port cercei și nici inele,
ci vreau să fiu o cioară mare, mare,
cât un oraș de mare.
Prin oasele mele fără măduvă
se vor putea spune secrete și se vor auzi ecouri,
se vor deschide uși, se vor deschide caiete.
Se vor împinge cărucioare și se vor căra sacoșe
cu planete mici de tot, cât un scaiete.
Se vor mânca omlete pe îndelete
și viața se va traversa pedalând pe biciclete.
Lupul se va deghiza în Scufița Roșie
și va ridica ștachete, iar printre tonete
se vor înălța noi turle și minarete.
Norii se vor șterge cu un burete,
va fi o mare foame și va fi o mare sete,
dar eu cu ciorile mele ne vom plimba agale
printre margarete.
Vor dori să li se repete:
#vreausăfiuocioară.
Una dintre cele mai concrete.
Vreau să fiu o cioară,
o mică spărgătoare de nuci
care aduce miejii într-un poem,
o cioară al cărei zbor nu e deloc tulburat
nici de vuietul din ecosistem,
nici de cizmele grăbite pe care le avem.
Aș putea fi altă pasăre sau un totem,
dar nimic altceva nu se potrivește
cu vinul fiert pe care îl bem,
cu ceea ce simt în iarna aceasta,
când privesc ciorile umblând pe zăpadă
ca niște semne ce se scriu singure
atunci când le chem.
Vom fi ciori ca oricare altele.
Poate vei continua să ne ironizezi,
ne vei ușui, te vei strâmba la noi puțin,
vei mima indiferența
și nu ne vei recunoaște.
Nu te teme –
vom supraviețui.
