Povestire scrisă de Ioana Maria Stăncescu, premiată de Cezar Amariei la concursul trimestrial de povestiri – „Pentru fluența textului, lejeritatea cu care creează atmosferă din câteva elemente, naturalețea interacțiunii personajelor, modul cum decupează actorii și-i pune în lumină. Un careu de argumente pentru o mână de prozator cu largă perspectivă, felicitări!”.
Așeză colivia pe pervaz, între cele două statuete africane, un el și o ea cu buze mari, răsfrânte și capete țuguiate, cioplite în lemn. Nici măcar nu erau originale, le cumpărase răposata cine știe de unde, de pe la vreunul din târgurile ei de vechituri unde avea obiceiul să-i care pe toți ai casei, duminica, încurajându-i să caute împreună, prin maldăre de lucruri prăfuite, doar-doar ar fi dat peste ceva care merita salvat de la moarte. „Așa era ea, o sentimentală care trăia cu ochii spre trecut!”, i-a povestit Petru la prima lor întâlnire, la vreo câteva luni, nu multe, după înmormântare. Povestea lor îi făcea și-acum să râdă complice. Se cunoscuseră în cimitir, în ghereta administratorului, când Petru, cu fața suptă și obrazul nebărbierit de câteva zile, se prezentase într-o joi, căutând loc de veci.
― Are doamna unul de vânzare, i-a spus funcționarul și s-a dat în lături, cât să-i permită lui Astrid să-l observe mai bine pe omul acela înalt și deșirat, care își frângea degetele, cu disperarea unui copil bătut de soartă.
Au făcut actele, au semnat, au dat să plece, au făcut schimb de numere de telefon, au înțeles că soțul ei și soția lui vor dormi de-acum unul lângă celălalt, au văzut că viața e uneori plină de absurd, dar că e și foarte scurtă și că la anii lor, aproape șaizeci, timpul și norocul nu le sunt neapărat cei mai buni tovarăși. Așa că atunci când Petru a sunat-o într-o duminică să-i spună că uite ce frumos e afară și că dacă n-ar vrea să se plimbe împreună, în parc la Mogoșoaia, ea și-a aruncat o privire în oglindă, și-a adus aminte că are o rochie din mătase verde, cu cordon în talie și năsturei la mâneci care zace de nu știu când într-un fund de șifonier și a spus „bine”.
Tot „bine” a spus și când Petru a invitat-o la restaurant, apoi în vizită, la el acasă, „locuiesc în Domenii, e frumos, am și o curticică unde putem sta la aer, să bem o cafea!”, ea a făcut cafeaua, el a desfăcut o sticlă de vin, ea nu mai făcuse dragoste de peste cinci ani, el nu mai făcuse dragoste de peste cinci ani, „cu soția mea eram prieten!”, „cu soțul meu eram prietenă!”, patul în care murise răposata era la etaj, avea tăblie de lemn și așternuturi albe, simple. Pe noptieră era o icoană cu Maica Domnului și o poză cu o fată tânără, fata lor. „O să ți-o prezint, dar să nu ne grăbim!”, i-a spus Petru și ea a zis „bine” și nu s-a grăbit. A mai lăsat să treacă câteva săptămâni, apoi l-a rugat să comande un alt pat și alte așternuturi, a luat icoana, a luat poza, i le-a întins, „poftim, pune-le bine, unde știi tu!”, în locul lor a pus o poză cu ei doi, apoi și-a legat șorțul în talie și s-a închis în bucătărie. Peste vreo două ore l-a chemat la masă. „Am făcut borș de văcuță și varză cu carne!”, lui îi place mâncarea gătită în casă, ei îi place să gătească, de la distanță par fericiți, deși un asemenea cuvânt e prea mare în cazul lor. Să zicem că mai degrabă sunt entuziasmați să descopere că fix atunci când lucrurile păreau terminate, viața a mai apăsat o dată pe buton, repunând caruselul în mișcare.
Pe fata lui o cheamă Lidia, este frumoasă, are talia mică, gleznele subțiri, treizeci de ani și crede că taică-su a luat-o razna la bătrânețe. „Seamănă cu maică-sa!”, a spus el, când le-a făcut cunoștință, mai invitase și alți oameni, foste prietene de-ale răposatei, iar Astrid s-a ridicat atunci brutal de la masă, „am un puseu de tensiune”, a spus, s-a dus la fereastră, a luat colivia dintr-o mișcare, așa cum iei un copil de mână ca să-l traversezi strada și a urcat grăbită scările de la etaj, închizându-se în dormitorul cu pat matrimonial, de la Ikea. Apoi a așteptat pe întuneric, cu perdelele trase și cu ochii-nchiși să-l audă intrând în cameră, să-l simtă așezându-se încet, pe marginea patului, punându-i o mână pe frunte, mângâind-o ușor pe obraz, prefăcându-se îngrijorat și acceptând să joace iarăși și iarăși același joc în care ea avea nevoie, musai, să iasă învingătoare. „Hai că a plecat toată lumea, suntem doar noi doi, poți coborî!”. Iar ea i-a luat mâna într-a ei și a dus-o la buze, apoi s-a ridicat ușor amețită în capul oaselor, și-a apropiat fruntea de pieptul lui, l-a lăsat să o sărute pe creștet, înainte să se dea jos din pat, să tragă de un colț de cuvertură, așezându-l cum trebuie, să ia colivia și să coboare scările de la etaj, cu prestanța unei regine rănite în orgoliul propriu. „Nu mă simt confortabil cu toate femeile astea aici care îți vorbesc de trecut, aș vrea să nu mai vină!”, a spus și până ca el să apuce să răspundă ceva, s-a repezit la bucătărie și a pus la copt o prăjitură. Lui îi plac multe dulciurile, o fi și de la vârstă, oamenilor în vârstă le place zahărul, deși ea se abține, nici în cafea nu-și mai pune, nu vrea să ajungă să fie grasă și bătrână. Mai ales bătrână.
În colivie, canarul își întinde aripile și se prinde cu ciocul de o zăbrea.
― Hai, Volodea, fii cuminte și uită-te pe geam! Vezi ce frumos e aici, unde te-am adus? Nu e ca la noi, la bloc, unde nici cerul nu se vedea cum trebuie.
Astrid își strecoară un deget printre gratii și-l atinge pe căpșor. E puiul ei, altul nici că a vrut vreodată. Nu-i plac copiii, doar canarii. Niște ființe mici, frumoase, colorate și utile. Ocupă puțin loc și cântă dumnezeiește, mai ales masculii și mai ales când n-au pereche. Probabil că tot speră să atragă vreo femelă. Așa i-a zis băiatul de la Pet Shop, care i-a explicat că pasărea poate să moară de singurătate. Până acum, i-au murit cinci canari. Și pe toți i-a chemat Volodea, diminutiv de la Vladimir, așa cum se numea tatăl ei, un ofițer rus de care nu-și aduce aminte, dar care avea, cică, o voce frumoasă, de bariton și mult succes la femei.
E aproape ora prânzului și Astrid e singură acasă. Petru s-a dus să o ia pe Lidia cu mașina, apoi urmează să se vadă cu toții, la cimitir. E Sâmbăta morților și fac pomană. O singură colivă e suficient pentru amândoi morții, că doar nu ține Dumnezeu socoteala. După cimitir poate se duc la Mall, sunt reduceri, ar băga și ea un cap la Sephora. Deschide cu grijă ușița coliviei și fluieră scurt. Canarul iese precaut, își rotește capul când spre stânga, când spre dreapta și dă o tură prin cameră. Apoi, cu aripile deschise, se duce spre geam, lovindu-se în zbor de capul uneia din statuetele africane. Rămâne pe loc, ușor nedumerit.
Astrid se apropie de el, aruncă un ochi afară, își trece degetele peste lemnul lăcuit, imitație de abanos și, dintr-o singură mișcare, le face vânt celor doi africani, spărgându-le capetele de dușumea.
― Vai, Volodea, e numai vina ta! Am vrut să te prind și am dat din greșeală cu mâna peste ele!
Apoi, cât ea se duce la bucătărie să ia un făraș, canarul intră singur înapoi în colivie, bea un pic de apă, își lasă capul pe spate și începe să cânte cu-adevărat dumnezeiește.
