Povestire scrisă de Romanița Vrânceanu, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, pe 22 noiembrie 2020, la tema „un vis”.
M-am ridicat pe marginea patului și am bâjbâit prin întuneric după întrerupătorul de la veioză. Îmi mușcasem limba și un fir de salivă mi se scurgea în colțul gurii. Transpirasem și cămașa de noapte mi se lipise de spate. Primul lucru pe care l-am privit a fost colțul din dreapta al camerei. Pe lângă draperie se strecurau timid luminile de pe stradă. Nu, în vis era altă draperie, din dosul căreia mama mă privea ca un animal împăiat într-o dioramă. Nu avea ochi de om, ci ochi din mărgele maronii cu reflexe roșiatice ca ai nurcilor bunicii, legate cu lănțișor. Mă împodobeam cu ele în oglindă, învârtind cu arătătorul cozile mătăsoase. Mă imaginam pășind cu tocuri înalte în holul cu candelabre de cristal al unui hotel elegant, cum văzusem doar în filme.
Deși arăta ca un manechin din ceară, aveam senzația că mama e vie. Semăna cu un om de Neanderthal, cu părul de cânepă și fruntea bombată, ca un exponat de la Muzeul Antipa, dar era mama și nu mi se părea nici frumoasă, nici urâtă. Avea mâinile alb cenușii cu vene albăstrui și unghiile roșii ascuțite ca Marlene Dietrich, așa cum nu le-a avut niciodată. Purta capotul înflorat al bunicii și în jurul gâtului trei rânduri de gulere albe înfoiate ca o armonică, din care capul se ițea cu greu de sub claia de cânepă. Se mișca ușor în stânga și în dreapta, ca o sperietoare bătută de vânt, împrăștiind miros de mușcate și biserică. Dintr-odată eram în schitul de lemn din Apuseni, unde ne-am adăpostit de ploaie într-o vacanță de august atemporal.
Deși nu am văzut să-și fi mișcat buzele, am auzit-o spunând: „Sună-l pe taică-tău!”. Am luat telefonul, un Motorola vechi cu antenă, dar numărul lui nu era în memorie și nici nu mi-l aminteam. Contactele rulau singure pe ecran și nu puteam să le opresc. Erau doar nume necunoscute și mă întrebam dacă e telefonul meu sau l-am luat pe al altcuiva din greșeală. Simțeam un pericol iminent, dar nu aveam nici cel mai firav instinct de supraviețuire. Mama se agita în colțul de după draperie din care nu înțelegeam de ce nu poate pleca, pentru că era vie, chiar dacă ochii de mărgele nu i se mișcau deloc.
Și-atunci a apărut el, nea Aurică, cu salopeta albastră pătată de var, de sub care se vedea tricoul cu Dinamo. Din mânecile salopetei ieșeau mâinile enorme, butucănoase care păreau că nu i se potrivesc, ca în poza cu homunculus-ul cortical de pe peretele laboratorului de biologie. Dar era nea Aurică și nu-mi inspira teamă, doar un amestec de neliniște și îngrijorare. Ca atunci când în loc să fii speriat pentru ce ți se poate întâmpla ție, ești speriat pentru celălalt, deși pericolul e acolo, egal pentru amândoi și poți să-l atingi cu mâna. S-a dus la fereastră, a tras draperia în colțul în care era mama, am auzit cum a foșnit când s-a atins de perete, dar ea nu mai era acolo. Mirosul de mușcate a ajuns până la mine și-atunci am știut că s-a întâmplat o minune. Nu orice minune, ci una pentru care te rogi zile întregi, pe drumul de acasă până la școală și înapoi, noaptea înainte de culcare și când te duci cu bunica la biserică. Iar când chiar se întâmplă, deja te-ai obișnuit cu gândul că asta e, rugămintea n-o să-ți fie împlinită niciodată. Și între timp ai început să crezi în Dumnezeu, „că știe el ce să-ți dea”, cum te consola bunica atunci când ai plâns că nu ai luat premiul întâi.
Când nea Aurică s-a întors cu fața spre mine avea la loc mâinile lui, noduroase și mai negre decât restul pielii. Eram din nou în schitul din Apuseni. Deși purta tricoul cu Dinamo, m-am întrebat dacă nu cumva e tata, pentru că avea sprâncenele stufoase ca ale lui și aceeași adâncitură în bărbie. Și mirosea a after shave Tabac, ca tata.
*
— Închide fereastra, Angela! a strigat mama din bucătărie. Intră praf de la șantier, n-ai văzut ce e pe biroul tău?
Atunci l-am observat prima dată pe nea Aurică, cățărat pe schela din fața balconului nostru, la doar câțiva metri, în salopeta albastră și tenișii odată albi pe care îi purta ca pe papuci. Cânta „Magdalena, fata mea, artistă de cinema”. Restul versurilor nu mi le mai amintesc, dar știu că se termina cu „aaaa, aaa” tânguitor și trist, ca un cântec de nuntă și înmormântare în același timp. Nu știu de ce, dar îmi imaginam că Magdalena aia trebuie c-o fi murit și iubitul plângea după ea, altfel ce rost ar fi avut „aaa”-ul de la sfârșit.
De fapt, nea Aurică nu era deloc trist, așa cum mi se părea mie cântecul lui, după care îl recunoșteam când era la muncă. Uneori se oprea brusc din cântat și dispărea printre schele între zidurile din prefabricate, care urmau să se transforme în apartamente ca al nostru. Încercam să ghicesc unde vor fi bucătăria, baia, cine o să locuiască acolo, cum se vor muta cu mobile, cutii de carton, ligheane și lustre cu multe brațe și cum niște pereți ai nimănui vor deveni „acasă” pentru cineva, așa cum s-a întâmplat și cu noi.
Ne mutasem de vreo doi ani în cartierul care încă se construia la marginea orașului. Aleile dintre blocuri nu erau încă asfaltate. Când ploua, nu te puteai aventura în noroi decât cu cizme din cauciuc. Mama mă învățase să le pun într-o pungă de plastic când ajung la școală și să mă schimb cu pantofii de lac cu care mă încălțam rușinată la baie. Puneam punga în spatele clasei, la cuier și muream de rușine când băieții din ultimele bănci își băteau joc de mine: „Ne-ai adus ceva de la țară? Mulțumim, dar nu trebuia”.
Devenisem unul dintre copiii „cu cheia de gât”. Petreceam cu ai mei doar câteva ore, seara, când mă întorceam de la școală. O găseam pe mama gătind în bucătărie, ne așezam toți trei la masă și povesteam ce am făcut peste zi. Eu n-aveam mare lucru de povestit. Mi se părea că râdem prea rar, că timpul trece prea încet, mult mai încet decât în orașul nostru de provincie. Ne mutasem pentru că ai mei, ingineri petroliști, găsiseră posturi la combinatul petrochimic scăpând astfel de munca la sondă „și pe ploaie și pe vânt”, cum zicea tata. Îmi întâlneam vechii prieteni de pe strada noastră tihnită doar în vacanțe și tânjeam după copilăria pe care o consideram pierdută definitiv.
În blocul nostru nu se mutaseră decât câteva familii. Mă împrietenisem cu Marina, fata vecinilor de la parter, care învăța la aceeași școală. Veneam și plecam împreună, iar ai mei erau fericiți că încep să mă acomodez cu noua noastră viață. Un singur lucru îmi interziseseră categoric: să intru în discuții cu străinii, „aici e altceva, oraș mare, ești singură, nu e ca la noi în Moldova, n-are cine să-ți sară în ajutor dacă pățești ceva”.
Nu mă gândisem că aș fi putut să pățesc ceva. Până într-o zi când i-am surprins pe ai mei discutând cu administratorul blocului, venit să încaseze întreținerea:
— Să aveți grijă cu ferestrele, cu ușile de la balcon, că nu se știe. Paza bună trece primejdia rea, știți cum se spune. Ăștia sunt nărăviți și tentația e mare.
— Da, trebuiau să se gândească că sunt familii cu copii, a aprobat tata. Și la plomba asta care se face lângă blocul nostru, dacă vor pot să-ți sară în balcon, atât e de aproape. Ce mă mai liniștește e că sunt mulți milițieni care stau cu ochii pe ei.
Știam de la Marina că blocul de lângă noi o să se construiască cu „pușcăriași”, dar câtă vreme nu-i vedeam cu lanțuri la picioare ca pe Abel Magwitch din „Marile speranțe”, nu conștientizam vreun pericol. Abia după discuția tatei cu administratorul, mi-am dat seama că nu e cazul să devin un fel de Pip.
Arătau la fel ca orice muncitor, cu aceleași salopete murdare și aceleași fețe triste. Nu-mi inspirau teamă, mai mult milă și o curiozitate pe care îmi era greu să o controlez.
Dimineața când mă trezeam, erau deja pe schele. Mâncam privindu-i, iar uneori lăsam fereastra întredeschisă ca să aud ce vorbesc. După câteva săptămâni îmi acordasem deja programul cu al lor: când auzeam fluierul milițianului pentru pauza de masă, știam că e momentul să mă pregătesc de școală.
Nu aveam curaj să ies pe balcon. Îi studiam pe după perdele ore întregi, cu binoclul de armată al lui taică-meu. Uneori nu-mi mai rămânea timp să-mi termin temele. Mă întrebam cum e să nu ajungi acasă după o zi de muncă, ci într-o celulă cu zeci de paturi, cum văzusem la Doftana când mă făcusem pionieră. Încercam să-mi imaginez ce făcuseră oamenii ăia, ce familii îi așteptau și dacă atunci când se vor întoarce o să-i mai recunoască cineva.
Într-o zi, mi-am făcut curaj și am ieșit pe balcon. Mâncam un măr și luasem un ibric cu apă să ud mușcatele. El cânta Magdalena și tencuia peretele, aruncând mortarul cu mistria cu gesturi elegante ca forehand-ul lui Ilie Năstase. Nu părea să mă observe. M-a băgat în seamă abia după vreo câteva zile și după ce mâncasem o lădiță de mere, pe care le ținea mama învelite în ziare, în dulapul din balcon. Am aruncat cotorul pe schele și m-a observat:
— Fată, hăi! N-ai coș de gunoi la matale acasă?
Mi-a fost teamă să-i răspund, dar am rămas acolo făcându-mi de lucru cu frunzele uscate ale florilor din ghivece. El a continuat:
— Cum te cheamă? Mie-mi zice Aurică, sunt din Dârste, ai învățat la geografie pe unde vine județul Brașov.
N-am răspuns, auzeam în minte vocea tatălui meu: „nu intri în vorbă cu străinii”, dar ceva mă ținea acolo. Și, de fapt, ce-ar fi putut să-mi facă? Aș fi intrat repede în casă, aș fi închis ușa și aș fi tras draperia.
— Nu vrei să-mi spui cum te cheamă? Nu-ți fie frică de mine, am și eu o fată cam ca matale, are nouă ani.
— Eu am zece.
Nu știu cum mi-au ieșit vorbele singure. Am adăugat cu jumătate de voce:
— Și mă cheamă Angela.
A tăcut câteva minute. Nu știam ce să fac, dacă să intru în casă sau să mai stau. Atunci am văzut lada cu mere și l-am întrebat:
— Aveți voie să luați un măr de la mine?
S-a uitat în jos să se asigure că nu e milițianul și-apoi mi-a răspuns:
— Dă-l la tata.
Am aruncat mărul în mâinile lui făcute căuș. Ne despărțeau doar câțiva metri. L-a șters pe salopetă și a mușcat cu poftă. S-a sprijinit de marginea balconului pe care îl tencuia și a continuat:
— De fapt, de loc sunt din Moldova ca matale, dar am plecat să mă angajez la combinat la Brașov, cu un văr de-al meu.
— De unde știți că sunt din Moldova? l-am întrebat cu o urmă de îndoială că am greșit când i-am răspuns.
— Ei, iaca. V-am auzit vorbind în bucătărie, și pe mămică-ta și pe tătică-tu. Am avut și eu familie, m-am însurat cu o fată de la mine din sat, am adus-o la Dârste, s-a angajat și ea la Tractorul. Vreo câțiva ani am fost fericiți. Ne-am făcut o căsuță, ne-a dat-o bunul Dumnezeu pe Neluța. M-au luat pentru furt din avutul obștesc, mi-au găsit niște rulmenți. Vorbisem cu un băiat din Severin care avea pas la sârbi, să fac și eu un ban. Lua toată lumea, se știa când e controlul la poartă. Dar în ziua aia nu știu ce s-a întâmplat, a venit la fix miliția, m-au controlat numai pe mine. Îmi pusese gând rău șeful de tură, era dintr-un sat de lângă mine. După ce m-au închis, nevastă-mea, Mioara a băgat divorț. Am auzit că trăiește cu șefu’ meu, da’ poate că nu e adevărat. De fată, de Neluța, nu mai știu nimic. Putea să-mi scrie și ea o scrisoare, că doar e destul de mare. Mi-a zis bunică-sa că nici pe la ea n-a mai fost. Da’ când m-oi libera, că mai am câteva luni, mă duc, o iau de la mă-sa și plec la Moldova. Că doar n-o s-o las s-o crească ăla.
— Mai vreți un măr? l-am întrerupt timidă.
— Nu, fată. Lasă, du-te! Ce m-o fi apucat să-ți povestesc, ce să înțelegi matale, ești ca Neluța mea.
Am intrat în casă și mi-am făcut ghiozdanul pentru școală. Am căutat în atlas județul Brașov și am găsit lângă el un punct mic – Dârste. M-am gândit cum o arăta fata lui nea Aurică și nevasta care trăia cu șeful lui.
Pe drum spre școală i-am povestit Marinei ce-am vorbit cu el, că e de la mine din Moldova și că i-am dat un măr. M-a speriat că „pușcăriașii au omorât oameni”, îi spusese ei taică-su, și că unii „au făcut viol”. Asta cu violul cred că o punea de la ea.
După câteva zile, când m-am întors de la ore, mama m-a luat de la ușă:
— Ce ți-am spus eu, Angela, să nu vorbești cu străinii. De ce nu asculți? Tu știi ce au făcut oamenii ăia?
Mi-am dat seama că Marina îi povestise maică-sii. Nu puteam să neg, dar am încercat să îndulcesc puțin lucrurile:
— Doar i-am dat doar un măr, m-am gândit că poate îi era foame, e și el om.
— Doamne, Angela, dacă te vedea milițianul care e cu ei? Nu vreau să mă gândesc. Nu știu ce-o să spună taică-tău când o afla. Și să știi că azi, la serviciu, m-a sunat învățătoarea, nu ți-ai făcut temele și ai luat două note de cinci la ultimele lucrări de control.
— Nu-i spune, te rog, mămica mea. Te implor, iartă-mă, bate-mă, pedepsește-mă cum vrei tu, dar nu-i spune. Promit că nu mai vorbesc cu omul ăla și-mi fac toate temele.
Îmi era frică de taică-meu, la el în familie educația se făcea cu palma. Nu mă bătuse niciodată, dar când se răstea știam că încearcă să-și înăbușe violența și se rupea ceva în mine. Odată, când s-a enervat că mama a plătit prea mult pe o rochie cumpărată de la o colegă, a dat cu pumnul în perete atât de tare, că i s-a umflat și a trebuit să-și pună comprese toată noaptea. Nu-l mai iubeam în momentele alea și-mi promisesem că o să plec de acasă când o să împlinesc optsprezece ani.
Mama nu mi-a ascultat rugămintea și i-a spus toată povestea. A motivat scuzându-se: „e spre binele tău”. De-atunci n-am mai avut încredere în ea.
Cum putea să fie spre binele meu palma grea a tatei. În clipa aceea l-am urât. N-am mai așteptat nimic bun de la el, deși cred că în felul lui mă iubea. S-a despărțit de mama în vara când am intrat la liceu și s-a recăsătorit cu o fostă colegă de școală din orașul lui. Pentru că îl vedeam rar, îl înzestram în mintea mea cu calitățile pe care mi-aș fi dorit să le aibă. Am uitat că l-am urât și că voiam să plec de acasă ca să-l pedepsesc. Când ne întâlneam încerca să mă convingă că, la un moment dat, ar fi fost posibil să se întoarcă, dacă mama ar fi fost de acord.
În vara aceea, până s-a construit noul bloc, mi-au interzis să mai ies în balcon, ba chiar încuiau ușa sufrageriei când nu erau acasă. L-am mai auzit pe nea Aurică cântând, odată chiar „Trandafir de la Moldova”. Știam că era pentru mine. Apoi a dispărut. După câteva luni s-au terminat lucrările la blocul de lângă noi și la plombă. În balconul lui nea Aurică am văzut întinse la uscat rufe de bebeluș.
