Povestire scrisă de Ana Erde, premiată de George Cornilă la concursul trimestrial de povestiri – „Deși textul nu primește puncte pentru originalitate, temele alese rămân importante și capătă o și mai mare relevanță în goana de zi cu zi, tot mai accelerată. Invizibilitatea individului într-un sistem dezumanizant, fragilitatea rareori conștientizată a existenței, înstrăinarea de cei dragi. Dacă e sau nu o poveste cu fantome e mai puțin important, căci adeseori ne simțim ca niște carcase golite, încercând să-și găsească locul și să-și înțeleagă condiția, sau ca niște biete stafii care au uitat să trăiască”.
În ziua aceea de vineri, Ralucăi i s-a îndeplinit o mai veche dorință: a devenit invizibilă.
Ca mai toate dorințele împlinite, nici aceasta nu a fost evidentă de la început.
Raluca era obișnuită să testeze limitele vizibilității, încercând să se confunde cu mediul în majoritatea situațiilor prin care trecea, așa că nu s-a mirat prea tare când colegii nu i-au auzit întrebările și nu i-au luat în seamă obiecțiile la prima ședință online a zilei. A deschis camera laptopului, și-a dres vocea și a așteptat o breșă în discuție, un semn de recunoaștere din partea celorlalți pentru a repeta ce avea de zis. Cu toate astea, ședința s-a încheiat fără ca cineva să dea vreun semn că o știe acolo.
Vag nervoasă, dar mai ales mâhnită, a coborât la cafeneaua de la parter ca să își ia un cappuccino. Inima de spumă pictată la marginea de sus a paharului și salutul cordial al angajaților o înveseleau întotdeauna. Când a ajuns în fața localului, a văzut că lumina era stinsă și cafeneaua închisă pentru curățenie generală, după cum era scris, de mână, pe afișul lipit pe geam. Era prima dată când găsea închis, în cei cinci ani de când lucra în clădire. Încă nevenindu-i să creadă, a încercat cu mâna clanța, dar degetele i-au trecut prin mânerul de metal ca prin fum. S-a tras înapoi speriată și a făcut cale-ntoarsă, verificându-și obsesiv palmele. Din fericire, ciudatul incident nu s-a mai repetat și a reușit să ajungă fără peripeții la calculatorul ei.
La prânz, prietena ei de la resurse umane nu a apărut pe balconul de la etajul trei, unde își mâncau, de obicei, sandviciul. Când a vrut să urce până la cinci, ca să o vadă, a constatat că lifturile erau stricate, iar scările blocate cu o bandă galbenă, pe care era scris, cu litere mari, roșii –RENOVARE. A scos telefonul să o sune, dar aparatul era descărcat.
S-a întors la birou și a căutat, din priviri, un cunoscut căruia să îi ceară un încărcător, însă toți colegii dispăruseră – unde, nu ar fi știut să spună.
În drum spre casă, s-a oprit la supermarket. Când dădea să intre pe ușile glisante, trei femei au năvălit afară, ca niște duhuri nebune, strângând la piept sacoșe cu mâncare. Expresiile fețelor lor erau identice: privire absentă și un rictus de încruntare desenat între sprâncene. Una a lovit-o peste mână, cealaltă a călcat-o pe picior. Și-a cerut scuze și s-a ferit din calea lor. Nici nu au băgat-o în seamă. Femeia care vindea flori pe marginea trotuarului a studiat-o însă, cu o privire pătrunzătoare. „Tare păcat, domniță“, i-a zis și a întins spre ea un crin alb, înmiresmat. „Ia-l, să-ți poarte noroc“.
A renunțat la cumpărături și a plecat spre casă. În parcare era întuneric, așa că a văzut prea târziu mașina neagră care venea cu viteză mare din față. Lumina farurilor a orbit-o. A făcut un pas spre stânga, ca să se adăpostească lângă peretele blocului, gândindu-se că nu are ce să i se întâmple. În fond, o ocoliseră toți și toate în ultimele ore – sigur șoferul va găsi o soluție. Bara din față a lovit-o din plin în tibia piciorului drept. A țipat și s-a gândit, o clipă, mirată, înainte ca vidul să îi înghită mintea: „asta a fost tot?“
Mașina s-a oprit la timp. Când a deschis ochii, șoferul coborâse și se uita cu ochi mari în jur. S-a tras într-o parte și s-a rezemat de peretele blocului.
Șoferul vorbea în continuare, își punea mâinile pe față, lua ca martori oamenii care ieșiseră pe balcon și priveau scena, dar ea nu mai voia să rămână acolo, așa că a pornit cu pași mici spre scara blocului. Înainte să intre, și-a privit o clipă reflexia în geamul de la intrare. I s-a părut că seamănă cu femeile din supermarket, o copie mai palidă, ce-i drept, al cărei contur se deșira ca marginile unui pulover vechi.
A intrat în casă. Luminile erau aprinse doar în birou și în camera copiilor. „Bună!“, a strigat cu glas tare, dar nu a primit niciun răspuns. A mers mai întâi în stânga, spre birou. Bărbatul stătea cu spatele la ușă, în fața unei veioze mici, singura lumină din cameră. Conturul lui se desena ca o umbră întunecată pe jaluzele trase iar ecranul telefonului îi lucea alb între palme. „Bună“, a repetat mai încet. El nu a auzit-o.
S-a întors în hol. Un ceas mânca timpul mecanic, secundă după secundă, minut după minut. Tic, tac, tic, tac. S-a uitat în jos și i s-a părut că picioarele îi sunt străvezii. O durea capul. S-a frecat la ochi și și-a verificat încă o dată picioarele. Nu fusese decât o părere. „Bună“, a încercat din nou, în pragul camerei copiilor. Fetița aranja piesele unui puzzle, iar băiețelul râdea, împingând niște mașinuțe sub pat. Pe televizorul mare, încastrat în dulapul din perete, rula un desen cu Mickey Mouse. Nici unul nu a observat-o. A rămas cu ochii pironiți în ecran, până când a simțit că Minnie o privește. „Hai, vino aici, hai să te joci cu noi“, i-a auzit glasul subțire și copilăros. A dus o mână la tâmplă și a simțit cum degetele îi trec prin piele și oase, ca prin gelatină. Și-a verificat speriată palma dreaptă. Totul era în regulă, doar capul nu îi dădea pace, o durea foarte tare.
Raluca s-a gândit că dacă mănâncă ceva se va simți mai bine, așa că s-a dus în bucătărie și a scos niște supă-cremă din frigider. S-a așezat pe scaunul din capul mesei și a luat o lingură de mâncare. Ticăitul ceasului se auzea din ce în ce mai tare, acoperind sunetele casei. „Liniște asurzitoare“, i-a trecut prin minte, în timp ce lua a doua gură de supă. Avea gust de carton. A împins farfuria și s-a ridicat.
Ușa de la balcon era deschisă – Răzvan ieșise afară. A mers până la balustradă și a văzut, în parcare, luminile unei mașini oficiale, dacă era de poliție sau de salvare, nu și-a dat seama. S-a mirat, dar nu a simțit nevoia să afle mai multe. S-a mai uitat o dată la el, la fața încremenită în lumina roș-albastră, apoi a plecat. A sărutat copiii pe frunte, le-a lăsat două ouă Kinder, pe care le găsise în buzunar, lângă televizor și s-a îndreptat spre dormitor.
Aici jaluzelele erau trase, iar lumina și zgomotul rămăseseră afară. S-a întins în pat.
