Povestire scrisă de Florentina Ionescu, aleasă de Dan Pleșa la Creative Writing Sundays, pe 3 martie 2024, la tema: „gelozie / un text inspirat dintr-o fotografie la alegere de pe site-ul: Martin Parr | The Independent Photographer (independent-photo.com)”. Povestire editată de Dan Pleșa.
Pe măsură ce se apropia ziua în care dragul meu Alain se va muta la mine, mă cuprindea panica. Și o încântare soră cu panica. Nu reușeam să mă decid dacă ar trebui să-i spun sau nu că Stan, fostul lui soț, mă urmărise ieri.
Mă aflam într-una din sălile Muzeului Pergamon din Berlin, tocmai mă oprisem să admir torsul unei statui din marmură. Mi-aș fi plimbat degetele pe coastele lui reci și i-aș fi povestit lui Alain că îmi venise, atunci, pe loc, să pictez statuia acelui bărbat, să îmi plimb pensula pe fruntea lui brăzdată de riduri și să îi redau expresia. Îngrijorare? Înfumurare? Cine știe ce aș fi descoperit în spatele ridurilor adânci. Aș fi fost în stare să-l iau acasă dacă nu ar fi cântărit o tonă. Probabil Alain mi-ar fi zis, zâmbind cu subînțeles: „Miru, când vom fi trei bărbați chipeși în aceeași casă, ce-o să-i spui statuii dacă va vrea să doarmă în același pat cu tine? Crezi că te-aș lăsa să dormi cu el?”.
În timp ce mă străduiam să citesc descrierea operei de artă ce-mi stârnise o semierecție, am simțit că cineva mă privea insistent, de parcă eu aș fi fost exponatul. La câțiva pași de mine era Stan. Îmbrăcat cu un tricou roșu și o pereche de blugi. Se îngrășase de când îl văzusem ultima dată, la vernisajul expoziției mele de la Parlament. I-am întors spatele, rugându-mă în gând să nu facă o scenă. Am ieșit pe una din ușile ce duceau spre o cafenea micuță, cu doar câteva mese. I-am cerut femeii de la bar un cappuccino și o sticlă cu apă. În oglinda din spatele ei, printre sticle cu siropuri, cești și pahare frappé, i-am văzut chipul. Stan mă urmărise. Când avea oare să înceteze toată tevatura asta? De ce nu ne lăsa în pace? M-am așezat la o masă lângă fereastră și mi-am scos telefonul mobil.
— Nu-i nevoie să-l suni pe Alain, mi-a spus în timp ce se așeza pe scaunul din fața mea. Vreau să-ți spun un singur lucru, apoi plec. Promit.
Inima îmi bătea mai repede. Nu știu cum naiba reușea bărbatul ăsta să-mi provoace reacții de care nu eram deloc mândru. Altfel, mi-era milă de el – două pete de transpirație îi scoteau și mai mult în evidență culoarea tricoului, iar barba era neîngrijită. Ochii înfundați în orbite, cearcăne. Pierdut în spațiu. Se juca cu un pliculeț de zahăr și reușise să-l rupă dintr-o singură mișcare. De parcă ar fi sugrumat gâtul unei găini.
Aroma cafelei era singurul lucru care mă aducea cu picioarele pe pământ. Chiar dacă-mi fusese milă de el când îl văzusem prima dată, îmi venea în cafenea să-l apuc de gulerul tricoului polo, să-l scutur bine și să-l azvârl în stradă. Deși eram conștient că nu aș fi făcut niciodată un astfel de gest. Cum își permitea să mă urmărească pe mine? După toate explicațiile pe care i le dăduse Alain. După cât de mult îl implorase să înceteze să își mai plângă de milă.
A împărțit zahărul vărsat pe masă în două grămăjoare și a început să se joace, de parcă tocmai urma să facă un descântec.
— Știu că Alain se mută la tine. Dar nu despre asta am vrut să-ți vorbesc. Mă gândeam că ar trebui să știi și tu ce fel de bărbat este. Să nu te aștepți să fie totul numai lapte și miere, Miru. Să nu te minți singur, așa cum am făcut-o eu în toți anii ăștia.
Am dus ceașca la gură, sperând să nu vadă că-mi tremură mâna. Lichidul era atât de fierbinte, încât m-am ars pe limbă. Am îndurat senzația, tăcând. Nu am vrut să-i dau satisfacția de a mă vedea că sufăr – chiar și din cauza unei cafele prea fierbinți.
Mi-am păstrat calmul, l-am lăsat doar pe el să vorbească – mare greșeală. După încă un cappuccino, Stan încă turuia. Era mai coerent decât mă așteptam. Mi-am comandat o bere. Îmi propusesem să râd de el, de sensibilitățile lui de bărbat părăsit, iar alcoolul mi-ar fi dat mai mult curaj, m-ar fi scăpat de orice frână pe care mi-aș fi impus-o. Îmi imaginam că începutul lui de chelie este un bec pe cale să se aprindă în dormitorul unde eu și fostul lui soț facem sex, înconjurați de tablourile mele. Ce glumă bună, berea își făcea deja efectul. Aș fi vrut să-i pot urmări cuvintele, să fi reținut tot ceea ce-mi spunea, dar vorbea numai tâmpenii. Puțin îmi păsa mie că Stan nu suporta când mergea în vizită la mama lui și o auzea cum le laudă pe surorile lui cu fiecare ocazie – și mai ales când era și el de față – că bătrâna le arăta tuturor cât era de mândră că fetele ei i-au dăruit mulți nepoți. De ce m-ar fi interesat pe mine detalii despre viața lui, despre familia lui, despre surorile lui perfecte, cu bucle ce stau țepene de dimineață până seară, cu manichiură cu gel, cu copii înscriși la cele mai bune școli private din oraș? De ce aș fi dat doi bani pe faptul că atunci când era gravidă cu el mama lui își dorise să nască tot o fetiță? Și de ce mi-aș fi bătut capul cu faptul că, din cauza poveștilor pe care i le îndrugase maică-sa, toată copilăria lui Stan ajunsese să se uite cu admirație la mirese, visând în secret femei slabe în rochii albe de prințesă ce-și organizau ședințele foto în parcul din apropierea vilei lui? Nu voiam să știu nimic din toate astea, dar Stan continua să-mi descrie cum îi citea mesajele fostului soț, atât pe Facebook, cât și pe WhatsApp, cum aflase că Alain începuse deja relația cu mine și cum îl aștepta acasă serile, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Într-o zi, găsise un bon fiscal într-o pereche de pantaloni a lui Alain. Așa descoperise că fusese într-un sex shop din Berlin, când teoretic ar fi trebuit să meargă la o cină festivă cu partenerii lui de afaceri. Mi se făcuse din nou sete, mi-am mai comandat o bere, iar hameiul avea un gust ciudat. Ca de zahăr ars. Îmi pierise cheful de a vizita muzeul, aș fi vrut să mă întorc la hotel și să dorm restul după-amiezii.
Să adorm gândindu-mă la Alain și la trupul lui, să visez cum îi pictez abdomenul plat și voi expune tabloul acela – și altele avându-l ca muză pe el – chiar aici, la Berlin. Numai că Stan nu mă lăsa nicio secundă să visez cu ochii deschiși. Sorbeam din berea rece și-mi doream să se termine avalanșa asta de destăinuiri pe care nu eu o cerusem.
Vorbea în continuare, era neobosit. Prindeam alte și alte detalii. Îmi povestea despre Alain, despre faptul că are în lista de prieteni mai mulți bărbați apropiați, cărora le face confidențe. Le spunea lucruri personale. Cu unii dintre ei vorbea inclusiv despre Stan, când încă formau un cuplu în ochii lumii, pe vremea când Stan nu avea job. Așa că Alain le cerea o părere sau două, le solicita sfatul. Iar Stan citea în fiecare seară mesajele, îl privea cu suspiciune de fiecare dată când telefonul soțului suna sau vibra. Vibra sau suna. Se întreba cine îl mai sună la ora aceea din noapte, cine îi mai poate scrie mesaje când aproape că a pus capul pe pernă. Nu mai suporta nici măcar să meargă cu el la cumpărături de haine. Îl ura pe croitor, detesta privirile lui ce se opreau rușinos de mult pe fesele lui Alain în timp ce îi lua măsurile pentru un nou costum, cu care urma să călătorească anul trecut la Berlin, pentru o întâlnire de afaceri. Cunoșteam atât de bine acel costum. Alain îl purtase în primul nostru city break, când intraserăm amândoi într-un sex shop. Și cât de bine stăteau hainele pe trupul lui! Era o minune că nu se șifonau. Dar așa era Alain: bărbatul pe trupul căruia cămășile și sacourile își țin respirația. Atât era de frumos când l-am cunoscut. Când i-am descoperit trupul. Când am zis că trebuie să îl pictez.
Stăteam de cel puțin două ore la masă. Stan părea că abia ce s-a încălzit, începuse să-mi dea lecții despre relații. Mici sfaturi despre ce-i place și ce nu-i place lui Alain.
— Să nu-i lași niciodată pe alții să-ți spună ce-i place soțului tău să facă în timpul lui liber, spunea Stan.
Habar nu am cum s-a întâmplat că fix în clipa aia m-am uitat în ochii lui și am văzut ca într-o oglindă imaginea răsturnată a unui trup de marmură. Trup de bărbat fără mâini, prefăcut în cristale de zahăr. Ori poate că mâinile erau legate la spate, cu aceeași panglică de mătase pe care o folosise Alain cu mine când făcuserăm sex prima dată.
— Știi, la un moment dat am crezut că sunt eu nebun! Că nu poate fi adevărat că Alain și-o trage cu alt bărbat la Berlin.
Cineva îi telefonase în acele zile lui Stan. Nu recunoscuse vocea. Bărbatul pretinsese că-i este prieten. Că îi vrea doar binele. Îi povestise cu lux de amănunte cum ne văzuse pe mine și pe Alain în Berlin, plimbându-ne pe străzile din centru. Știa ce mâncaserăm, ce bere băuserăm. La ce hotel fuseserăm cazați. Cât timp petrecuserăm la saună, la masaj. Muzeele pe care le vizitaserăm. Ce haine purtaserăm la micul dejun. Pe ce bancă stătuserăm când ne-am sărutat. Câte ore respiraserăm îmbrățișați în Tiergarten. Cum stătuserăm dezbrăcați pe iarbă, departe de privirile curioșilor, în același parc imens ce ne oferea intimitate.
La întoarcerea în țară, Alain amânase momentul confruntării. Nu putea să-i spună chiar atât de curând lui Stan că vrea divorțul. Nici eu nu am înțeles atunci decizia lui. Eram prea îndrăgostit ca să-mi pese de detaliile astea, îl avusesem trei zile doar pentru mine. Iar asta mă îmbăta și, în același timp, mă trezea la realitate: Alain era bărbatul meu.
„Stan bănuiește ceva”, mi-a zis într-o zi, la telefon. „Poate ar trebui să nu ne mai întâlnim o vreme. Măcar până se mai liniștește.” Stan nu s-a liniștit. Drept dovadă, tot circul pe care l-a făcut la Palatul Parlamentului, în seara cu vernisajul meu.
Stan mi-a luat paharul și mi-a băut toată berea. Obosise. Vorbea mai rar, lungind unele cuvinte. A dat cu mâna peste grămăjoarele de zahăr, de parcă ar fi putut șterge atât de ușor trecutul lui Alain.
— Nu voiam să știe cât de bănuitor eram. Mai avusesem astfel de suspiciuni și în trecut, nu se adeveriseră. Simple bănuieli. A zis că de vină este doar imaginația mea bogată. Și că nu mă înșală.
Dar junghiul din pieptul lui Stan rămăsese acolo. Senzația de foc mocnit ce îi cuprindea pe zi ce trece inima. A spus asta de două ori – aluzia la inima cuprinsă de foc. Și m-am cutremurat. Ce-i făcusem? De ce mă apucasem să-i spun toate detaliile alea la telefon? Ce drac mă împinsese de la spate să-i tastez numărul?
— Vă mai servesc cu ceva? Muzeul se închide la ora 18.
Am achitat consumația și m-am îndreptat spre ieșire, amețit din cauza berii. Asta era singura explicație pentru felul în care mi se împleticeau picioarele. Am trecut pe lângă statuia de marmură. Bărbatul fără mâini mă privea mustrător, de parcă știa. Știa ce îi făcusem lui Stan în urmă cu atât de mult timp. Chipul lui de marmură îmi amintea de Alain și de prima noastră ceartă de îndrăgostiți. Alain nu suporta să mă uit cu coada ochiului înspre el, și nici măcar să întorc capul spre el, atunci când stăteam împreună pe canapea și ne uitam pe Netflix, în timp ce el scria mesaje ori vorbea la telefon minute în șir. Nu-i plăcea să insinuez că ar vorbi cu alți bărbați sau să sugerez că ar fi vorba despre relații amoroase.
*
De când suntem în Berlin, în cele mai multe zile telefonul lui Alain vibrează și sună. Sună și vibrează fără încetare. Notificări urmate de alte notificări. Iar el se îndepărtează din ce în ce mai mult de mine. Cu fiecare swipe. Cu fiecare apel. Cu fiecare răspuns.
— Ce faci, Miru? De ce taci? De ce stai așa? Ți-e rău?
Vocea îngrijorată a lui Alain mă trezise din starea de visare. Nu îmi aminteam cum am coborât scările muzeului, nici cum am ajuns la stradă, de unde urma să mă preia soțul meu.
Pe pantalonii mei călcați la dungă, o pată mare. De bere. Sau de cafea. Senzația de căldură iscată de pată urcase de pe picior spre inimă. Un junghi scurt. Un foc mocnit. Ceva îmi strângea inima. Ca pumnul unui bebeluș ce se agață de șuvița de păr a mamei și nu-i mai dă drumul niciodată. Un bebeluș obsedat de mirese.
Alain ieșise din mașină ca să-mi deschidă portiera. Privirea unui paznic de la muzeu stăruise rușinos de mult pe trupul lui. Apoi bărbatul a întors capul și nu l-am mai putut vedea. S-a pierdut în mulțimea de turiști ce plecau la ora aceea de la muzeu. Îmi simțeam gura uscată și, în același timp, aveam senzația că pe limbă mi s-au topit milioane de cristale de zahăr.
— Haide, urcă, o să întârziem.
Reușisem să-l întreb unde mergem. Uitasem că aveam bilete la teatru. Alain îmi amintise ce norocos eram că avea pe bancheta din spate o pereche de pantaloni noi, abia cumpărați de la mall. Așa aveam timp să mă schimb, să arăt îmbrăcat decent. Să fiu elegant pentru el. Să se poată lăuda cu mine. Soțul trofeu.
— Regizorul e un bun amic de-al meu, ți-am zis că mi-a dat două invitații.
Tot drumul până la teatru, Alain îmi vorbi despre acest regizor german, iar eu nu mă puteam gândi la altceva decât la fostul lui soț. La cum arăta Stan, la cum dăduse pe gât berea și se jucase cu cristalele de zahăr de parcă ar fi fost niște atomi părăsiți ce uitaseră ce înseamnă haosul din viața lor. Respirația lui căpătase un miros de acru și stătut care m-a urmărit toată seara, inclusiv pe durata spectacolului.
Nu am înțeles nimic din replicile actorilor de pe scenă, doar ce îmi traducea Alain din când în când. În actul al treilea am simțit din nou un junghi scurt, acel foc mocnit care îmi usca gura și-mi făcea inima să bată mai repede. Pe scenă, un ecran uriaș. Se derulau imagini în alb și negru, ca niște piese ale unui puzzle pe care îl recunoșteam prea repede. Abdomenul plat unui bărbat, fotografiat printre cearșafurile șifonate. Părul pubian ivindu-se de sub cearșaf și ascunzându-i penisul. Un picior întins. Încheietura mâinii legată cu o panglică de tăblia patului. Părul ciufulit și ceafa dezgolită. Chipul ascuns de aparatul foto. Firele de păr de pe piept. Un semn din naștere. L-aș fi recunoscut dintr-un milion. Lui Alain îi plăcea să spună că seamănă cu o cizmă. Cândva, pornind o discuție de la semnul de pe pielea lui, îmi promisese că vom merge împreună la Marele Premiu de Formula 1 al Italiei. În mai puțin de o săptămână, Alain urma să se mute la mine.
