Povestire scrisă de Dana Voicu, aleasă de Moni Stănilă la Creative Writing Sundays, pe 27 februarie 2022, la tema „proză care să combine un fragment epic cu unul poetic”.
Case de desfăcut. Miros dulceag de vechi. Luat fiecare lucru și analizat. Să rămână, să fie aruncat, să fie dat? Poveste în fiecare obiect. Muchii aurii, desene șterse, patină. Și iar miros. Miros de amintire. Mătase. Cărți în franceză cu foi care se rup. Argint greu. Scrisoare de dragoste de soră. Scrisoare de mulțumire. Inel cu rubin. Fotolii, catifea. Ceșcuțe de porțelan inutile. Rază de soare prin perdea. Frig. Singurătate. Păreri de rău. Bocanci. Termos. Fotografii alb negru mici, mici. Jumătate de brățară. Covor plin de molii. Discuri, sfeșnic, patefon. Ce-ar fi vrut ea?
„Dimineața mă scol din pat, mă duc în fotoliu, seara mă scol din fotoliu și mă duc în pat. Într-o zi o să plec cu fotoliul în spinare. Sau o să iau forma fotoliului. Ieri am adormit în fotoliu la 12 ziua și m-am trezit la 12 noaptea. Făcusem și pe mine. E tare greu să aștepți nimicul. Televizorul merge tot timpul dar nu mă uit. Îl țin așa, ca interlocutor. Mi-ar plăcea să plec pe străzi, fără acte și să mă găsească un polițist pe o bancă în parc și să mă ducă la secție. Și eu să-i spun că nu știu cine sunt și unde stau. Să fiu o necunoscută. Să se agite în jurul meu vreo câteva zile. Până la urmă să le spun adresa și să merg acasă. Să fie așa, ca o joacă.
Merg niște rotițe în capul meu, e un zumzăit continuu. Mă dilesc. Visez să înot în mare și să nu mă mai întorc. Sunt lașă, n-am curaj să mă sinucid. Mi-e și frică de durere. De ce mă plâng? Am avut tot ce mi-am dorit. Mi-e tare greu! E greu să nu mai folosești nimănui.
Picioarele nu mă mai țin, pe mine, eu care am bătut toți munții țării! De citit nu mai citesc că nu mai văd. Sau nu mai înțeleg. Nu știu. Marea operație de cataractă făcută la marele profesor de ochi! Un rahat! Nu mai văd nimic. O plăcere aveam și eu, mi-a fost luată. Vă urăsc! Toți vă purtați cu mine cu milă, ia te uită, o biată băbuță, vai, vai, o dor toate, dar n-avem ce-i face, asta-i bătrânețea. Ce dracu, știu și eu că asta e! Sunt ani de când n-am mai ieșit afară. Stau aici, în apartamentul ăsta frumos mobilat pe care-l urăsc.”
iqos. iphone. ipad. you tube. mess. insta. tik tok. colapepsi. omg. gen. gender. lame. pls.
cf. cmf. csz. fmm. ce plm! ce kkt! vtm. lol. lmao. îmi plc. frică. singurătate. nesiguranță.
„E foooarte plictisitor! Nu mai vreau să aud aceleași povești iar și iar! Și parcă nimic din ce fac nu e bine, nu se compară cu ce făceau ei la vârsta mea. Nu mănânc destul, nu mănânc „ce trebuie”, nu mă gândesc la viitor, nu citesc, nu-mi asum responsabilități, nu mă îmbrac bine, n-am prieteni sau n-am prietenii care trebuie, mă strică anturajul, dorm prea mult sau nu dorm destul, fumez, beau, nu cred în Godul lor de căcat. E un chin să fii nevoit să petreci câteva ore cu oameni foarte bătrâni. O dau cu patriotismul dar nu se gândesc că au distrus planeta! S-au purtat ca niște animale cu animalele! Să ne lase dracu’ în pace cu sfaturile lor de căcat! N-am chef să mă căsătoresc, n-am chef să muncesc ca un rob pentru o casă și o mașină, n-am chef să le împlinesc așteptările cretine. Să mă lase în pace să trăiesc liber, cum vreau eu. Suport cu greu zilele de naștere și crăciunurile și paștele cu ei în care începe interogatoriul: ce fac, ce am de gând cu viața mea, bla, bla. Mereu ies prost din asta. La sfârșit îmi dau bani, pe care chiar îi merit, având în vedere chinurile la care am fost supus. E greu, frate, cu bătrânii ăștia, e greu de conviețuit. Țin la ei, că-s bunicii mei, dar când îi aud cât sunt de homofobi, rasiști, misogini îmi vine să le crăp capul! Sorry!”
Multe rochii așteaptă să fie purtate din nou. Pantofii cu toc așteaptă să fie dansați. Bijuteriile de argint se înnegresc în cutii. Șifonierul s-a îngrășat de la atâtea haine uitate. Face grevă. Din când în când se transformă în monstru. O sperie și o trage la răspundere: De ce nu mă golești? Nu știu, n-am timp, zice ea îngrozită.
„Sunt trasă din toate părțile, și de ăia bătrâni și de ăia tineri. Fiecare cu problemele lui.
Bătrânii se plâng tot timpul. Sunt când lacrimogeni, când ciufuți. Da, știu, bătrânețea e urâtă dar eu ce să fac? Ajut cum pot dar nu mai suport văicăreala, regretele, toanele, șantajul emoțional. Ce sunt eu? Mă încarcă zilnic cu neputința și jalea lor. Sunt la capătul puterilor. Am 50 dar mă simt de 70. Sunt cât se poate de blândă cu bătrânii mei dar nu pot face ca durerea să se ducă. Sper să nu ajung așa, o babă teroristă și capricioasă. Iar cei tineri, eeei… cei tineri, cu furia și cu suficiența lor! Cu ei am și mai multă răbdare, sunt responsabilă pentru ei, că eu i-am făcut. Dar și ei tot ca niște babe se plâng de neputința lor. Avem discuții interminabile despre nefericire și sensul vieții, dar nu sunt în stare să-și găsească un prieten cu care să vorbească. Varsă tot la mine, la coșul de gunoi. Am realizat că asta sunt, un coș de gunoi plin cu frustrările și neputințele celor bătrâni și ale celor tineri din familia mea. Se revarsă asupra mea toată furia lor de parcă eu aș fi vinovată pentru tot. Se pare că sunt vinovată pentru că sunt la jumătatea vieții, nici nu mi-e frică de moarte ca celor bătrâni, nici nu mi-e frică de viață, ca celor tineri. O trăiesc. Viața. Sau măcar încerc. Dacă m-ar lăsa. Ar trebui să-i bag în pizda mă-sii! Ar trebui să-i uit. Măcar o zi pe săptămână. Așa o să fac! Mâine.”
Soare. Adiere de vânt. Ciripit de păsărele. Lătrat de câine. Muchia dintre liniște și agitație. Dintre fericire și spaimă. Grijă și căutare, veselie, bucurie. Întotdeauna. Muchia dintre.
„De ce? Unde? Cum? Ce e aia? Mi-e foame! Mi-e sete! Vleau! Nu! Nu! Nu! Te iubec! Dau pup! Unde se duce norul? Au! Cuțu-cuțu! Vaaaai! Somnic. Ia-mă în bațe! Nu pleca! Nu stinge lumina! Am făcut bubaaaa! Nu vleau! Bațe! Bațe! Bațe! Măi-măi, măi-măi! Da’ de ce? Da’ unde? Uraaaa! Pis, pis! Pui, pui! Papa, caca. Vleau la mama, vleau la buni. Dorm cu buni. Înger, îngerașul meu. Place. Pup. Sunt cuminte.”
