Povestire de Irina Georgescu, aleasă de Adrian Schiop la Creative Writing Sundays pe 28 februarie 2016. Tema a fost la liber. Motivul alegerii: „pentru că e coaptă ca scriitor, are viziune și cuvintele o ascultă”.
Am zece ani și, de cînd mă știu, îmi doresc un cățel. Chiar și acum, în timp ce încerc să îmi fac temele de vacanță, mă gîndesc la el. Degetele scapă stiloul din mînă și foaia pe care scriu se pătează. Mama e cu spatele la mine. Cu mîna stîngă ține un capac, cu dreapta micșorează focul la oala cu sarmale. Îmi place că suntem doar noi în bucătăria plină de aburi, aș vrea să pot încuia poarta, să nu mai vină nimeni. Am reușit să trag bobul de cerneală cu sugativa, dar mama apare lîngă mine și mă întreabă ce-i cu porcul ăla pe caiet. Rîdem amîndouă, scot pic-ul și apăs pe foaie pînă se rupe. O trag și-o mototolesc în pumn, mama zice să-i țin cana transparentă în care toarnă zahăr pînă la linia la care scrie 300. Pe colțul manualului ajung cîteva cristale albe. Le prind cu buricul degetului și le topesc pe limbă. Ceasul de pe perete arată ora unsprezece. În curînd vor năvăli musafirii și-aș vrea să am scarlatină, ca anul trecut, și să nu se apropie nimeni de mine.
În timp ce sparge ouă într-un vas de sticlă, mama ascultă enunțul problemei, două trenuri pleacă unul spre altul din punctul A și respectiv punctul B. Mixerul scrîșnește, iar ea vorbește mai tare, mă întreabă cum m-am gîndit să o rezolv. Pune cu grijă făina peste spuma galbenă și învîrte cu lingura de lemn cît trag cu stiloul o linie între cele două trenuri. B vine de la București, mă gîndesc și schițez o locomotivă, îi fac roțile mari, cu spițe și-apoi mă gîndesc că nu-i căruță și-mi pare rău că mai trebuie să rup o foaie. Mama toarnă aluatul în tavă, îmi place cum blatul de cacao își face loc în cel de culoare crem, desenînd mustăți caraghioase. Vede că mă uit cu poftă și-mi întinde vasul. Șterg pereții lui cu degetul pe care se prinde un strat lipicios de cocă neagră. Fugi să-ți schimbi hainele, spune ea, dar chiar atunci aud poarta și sar la fereastra aburită.
Pe verișoara mea o cheamă Otilia și e tot în clasa a patra. Noi două semănăm de parcă am fi surori. Fețele noastre sunt rotunde și avem nasurile în vînt. Diferența este că Otilia arată ca un măgar descălecat. E mai înaltă decît mine, din cauza picioarelor ei lungi și ciolănoase. Știu că ai ei o duc la tot felul de doctori, cu toate astea picioarele ei sunt tot mai strîmbe cu fiecare an ce trece. Pieptul ei mic și șoldurile înguste arată caraghios. În schimb, păpușile pe care le primește sunt așa de frumoase. O văd cum transpiră cînd le iau în brațe.
Tata îmi ține o teorie întreagă înainte de întîlnirea cu familia lui. Să am grijă de Oti, să nu o supăr, să o las să se odihnească. Dar nu există plăcere mai mare decît să îi fac mici surprize. La ea mă gîndesc cînd pun cîte un păianjen în borcanul de la fereastră, pe care i-l așez în brațe cînd vine la noi. La ultima ei vizită, l-a scăpat și a fugit urlînd din cameră, în timp ce eu rîdeam văzînd cum se împrăștie păianjenii chiar sub patul ei, în care uneori înfigeam ace lungi, pe sub cearșaf. Două nopți a dormit cu un șoarece mort dosit în pernă, mirosul lui însă m-a trădat pînă la urmă și am fost pedepsită. Prezența ei îmi cere s-o rănesc de fiecare dată cînd ne întîlnim, poate grija tuturor în privința ei scoate din mine lucruri neașteptate. Oricum toată lumea știe că eu sunt copilul răutăcios din familie, atît de departe de felul de a fi al verișoarei mele, zîna păpușilor impecabile.
Acum o văd în curte, ținînd în brațe un cățel care latră caraghios. Ies și mă prefac bucuroasă de revedere, o las pe mătușa să mă ia în brațe și-apoi încep să-l mîngîi pe Boby care trece în brațele mele. E pufos și are nasul umed.
Otilia mă privește amuzată, a fost al meu. Să știi că îl cheamă Grivei.
Ba îl cheamă Boby, zic în timp ce el mă linge în palme și pe obraji, iar mama ne zorește să intrăm, abia acum văd că pe scările de la intrare s-a depus un strat de zăpadă. Cățelul latră și se gudură pe lîngă mine. Poate vrea să mănînce, spune Otilia și scoate din buzunar o pungă cu boabe maro, iar Boby intră cu botul în bucata de hîrtie. Ea profită de acest moment și mă trage de mînă în dormitor. Mă întreb dacă anul acesta o să mai încapă în patul meu.
Îmi arată valiza cu păpuși, însă știu că nu le pot atinge imediat și simt furnicături în buricele degetelor. Cireșica e adusă de tata din Bulgaria, zice și îmi arată poalele rochiței roșii cu buline și își trece degetele prin buclele aurii. Te poți juca cu ea mai tîrziu, oftează și se așază lîngă mine. Începe să o mîngîie pe Cireșica, iar Boby sare pe pat și-și pune botul pe piciorul ei. Îi mîngîi blana maro, pare să fie un pui de lup sau poate e doar un maidanez. O întreb pe vară-mea unde sunt părinții lui și ea îmi spune că mătușa l-a găsit într-o zi pe treptele clădirii unde lucrează. Dar ne-a făcut numai probleme, continuă să povestească dînd din mîini, exact cum face mătușa mea. Rochii, pantofi, mărgele! De-aia nici nu mai pot să îl mai țin, îmi întinde tristă păpușa, care miroase a plastic, îi mișc genele care fac clic-clac, în timp ce verișoara îl mîngîie pe Boby.
N-o să-ți fie dor de el? o întreb cu frică, să nu se răzgîndească și imediat văd cum se strîmbă. Un ochi al păpușii se rostogolește pe podea. Boby sare să îl caute. Otilia îmi smulge păpușa din mîini. Reao! spune și începe să plîngă. Mă aplec și găsesc bila de plastic lîngă piciorul patului. Poate că ar trebui să fiu mai drăguță cu ea și renunț la surpriza pe care i-o pregătisem – un păianjen cît degetul meu mare, închis într-o cutie de margarină.
Hai să ne jucăm de-a cîntărețele, îi zic în timp ce apăs ochiul în capul păpușii. Eu sunt Angela Similea, dar ea își suflă nasul și mă roagă s-o las pe ea. Bine, spun, atunci o să fiu eu Dida Drăgan. Îmi pun cearșaful pe umeri și încep să cînt cu fața la perete, concentrîndu-mă pe desenele florale ale tapetului. Pentru mine, fiecare floare e un om aflat într-o sală uriașă de concerte. Într-o zi voi fi o cîntăreață adevărată și toți mă vor aplauda pentru bis. Odată am încercat să număr toate florile de pe perete și mi-au ieșit patru sute douăzeci și trei. Cred că o sală are și mai mulți oameni. Mă enervează că Otilia murmură odată cu mine, mă încrunt la ea. Își rotește ochii în sus, pe pereți. Îmi pare rău că i-am spus și ei de spectatori.
Deschideți poarta soarelui! începe vară-mea să zbiere și renunț. Aud mișcări și deschid dulapul de haine. Îl privesc îngrozită pe Boby. A tras de pe un umeraș costumul tatei. I-am zis mamei să nu mai aducă în dulapul meu haine de-ale lor. Pipăi tivul pantalonilor zdrențuiți, închid repede ușile și, cu spatele lipit de dulap, îi zîmbesc Otiliei.
Mătușa intră în cameră.
— Sunteți cuminți? întreabă uitîndu-se în ochii mei. Haideți în sufragerie.
Mirodeniile au invadat casa. E cald și miroase a prăjituri. Mama are obrajii roșii, mă zorește să pun masa.
Număr scaunele și așez cîte trei farfurii, una peste alta, din setul pe care îl scoatem din dulap cînd avem musafiri. Îmi scapă o furculiță pe jos, o șterg pe ascuns de pantaloni și imediat o văd pe Otilia arătîndu-mă cu degetul. Eu nu mănînc cu aia. În curînd, tata și unchiul intră în casă cu un brad pe care îl fixează în suportul de metal, mama spune că putem să-l împodobim mai tîrziu. Dar eu trag cutia mare cu globuri din spatele mesei, Otilia se apleacă peste ea și rămîne cu un înger de hîrtie în mînă. Dacă vrei să pui și tu, ia-le pe astea. Îi întind punga cu globurile de plastic. N-aș vrea să le spargă pe cele bune, de sticlă, rămase de la bunica. Mă întind să agăț pe crengile de sus, la care ea ar ajunge fără probleme. Tu ocupă-te de bază. Se bosumflă și se duce pe canapea.
— Ce s-a întîmplat, Oti? o întreabă tata. Te simți bine?
— Poate-i obosită de pe drum, zice unchiu-miu în timp ce toarnă în pahare.
Îl aud pe tata spunîndu-i Otiliei pe unde o să ne ducă mîine cu sania. Îmi văd de treabă și pun toate globurile în pom. Arată grozav.
Acum trebuie să mîncăm. Boby trage de fața de masă, tata zice să-l duc în curte, începe o discuție în care toți îmi spun că locul cîinelui e afară. Promit orice, că o să-l spăl și o să-l perii, o să găsesc o cutie în care să doarmă, el nici nu vrea să audă. Mă ridic, chem cățelul și merg pînă în cameră, mă uit iar în dulap. Boby mă apucă de marginea pantalonilor, are chef de joacă. Îl scarpin pe spate, mă linge pe față. Doamne, ce bine că e al meu, mă gîndesc în timp ce mă șterg cu mîneca. Duc degetul la gură, stai aici și nu face gălăgie, după care mă întorc în sufragerie.
Otilia ia loc între părinții ei și mă privește cu răceală. Bag capul sub fața de masă și o zăresc pe Cireșica cea chioară pe picioarele ei uriașe. Ochiul albastru, strălucitor, e pe covor și mă hotărăsc să nu suflu nimic. Dacă l-aș ascunde bine, Otilia va plînge toată viața. Cînd mă ridic, mama îmi spune să stau locului și toarnă un polonic de ciorbă în castron. Ai dus cîinele afară? întreabă Otilia. Îhîm, mormăi– ce treabă are ea? – și mă uit în zeama aburindă, în care zăresc o singură aripioară de pui.
— Știți că a rupt un costum? zice tot ea, privind în farfurie și duce lingura la gură.
Tata o ia înainte, mama e în urma lui. Boby dă din codiță cînd ne vede. Mama îl ia în brațe, se așază între mine și tata și-l roagă să vorbească mai încet.
— Ești pedepsită! spune tata în gura mare. O să stai în casă două…
— Mori în chinuri! strig către vară-mea, iar tata mă apucă de o ureche și trage de ea pînă simt că îmi ia foc. Mama aproape îl împinge afară și rămîn singură în cameră, dar nu, nu o să plîng și nu o să mă mai gîndesc nici la ureche. Ies tiptil pe hol, iau haina de la cuier și dau să ies, dar mai rămîn un minut la ușă, auzindu-i pe cei mari discutînd.
Mama îmi ține partea, că sunt doar un copil. Unchiul o ceartă pe mătușa mea și spune că nu trebuia să vină cu potaia. Tata îi asigură că ne trebuia oricum un cîine și că nu el este problema, ci felul în care vorbesc eu cu Oti. Și că îl mint. Cum stau cu obrazul lipit de muchia stîlpului din hol, o văd pe vară-mea din profil, zîmbind către tatăl meu, cu fața aia a ei de îngeraș nevinovat. De fericire, dă din picioroange pe sub masă. Mama apare lîngă mine și-mi pune o mînă pe umăr. Hai să îi găsim un loc. Ieșim. Îl leagă pe Boby de stîlpul de la poartă cu o sfoară adusă din bucătărie, în timp ce îmi spune să nu mai vorbesc așa de urît. Cățelul latră și încearcă să se joace cu ea. Măi, dar tare drăgălaș mai ești, se prostește mama și-l scarpină pe spate. Hai să te speli pe mîini, îmi cere să o urmez și ne ridicăm. La fereastra sufrageriei stă Otilia, iar cînd ni se întîlnesc privirile, dispare după perdele.
Mergem în bucătărie, dau drumul la apa rece și mă uit pe geam. Promite-mi că nu te mai cerți cu ea, zice mama în timp ce scoate tava cu fripturi din cuptor. Dar nu pot s-o sufăr, spun încet și-apoi o rog să îl lase pe Boby în casă. O să moară afară, în ger, încerc din răsputeri să fiu convingătoare și să plîng. Ea mă asigură că o să vorbească cu tata să-l lase să doarmă la noapte în holul de la intrare. Mergem în sufragerie, eu duc castronul cu piure.
Otilia are obrajii și nasul roșii și evită să mă privească. Mă uit pe fereastră, sfoara atîrnă liberă pe ciment, poarta e deschisă.
— I-ai dat drumul! strig și trîntesc castronul pe masă. Lingura cade pe covor.
— Ce urît din partea ta să o acuzi pe verișoara…
— În camera ta, acum! se ridică tata și mă apucă de braț. Așa face întotdeauna cînd avem musafiri, vrea să arate cine e șeful. Aici să rămîi pînă zic eu, spune și trîntește ușa.
Scot cutia de margarină și zîmbesc cu privirea la plapuma cu care se va înveli Oti la noapte. După care mă grăbesc spre dulapul deschis – din el, mama a scos costumul. Pun cu grijă cutia acolo. Văd paltonul care mi-a rămas mic de anul trecut și deschid fereastra. Sar și, cu capul aplecat, ies pe poartă. Mi se strînge inima cînd aud scîrțîitul balamalelor, uneori mi se pare ca tata nu le unge special ca să știe cînd plec. Alerg pe partea dreaptă a străzii pustii pînă văd coada maro lui Boby. Ronțăie un os găsit pe marginea drumului. Îl dojenesc și pornim mai departe. E atît de mic și de simpatic, ca o minge cu picioare și blană. Îmi place să merg cu el pe lîngă casele decorate de sărbătoare, să mă uit la instalațiile așezate pe lîngă muchiile acoperișurilor. O fetiță stă în fața unei porți albastre și desenează pe ea un brăduț. Pe moțul căciulii are zăpadă. Se uită la mine și mă întreabă prin fularul care îi acoperă gura de unde am cățelul și cum îl cheamă, dar n-avem timp de opriri, mai ales că am observat-o cu coada ochiului pe Otilia. Doamne, cît e de hidoasă. Așteaptă-mă! strigă, iar eu măresc pasul. N-are cum să mă ajungă din urmă. Cînd trecem de Alimentara, o aud gîfîind lîngă umărul meu.
— Unde mergem?
— Lasă-mă în pace!
— Nu le-am zis că ai plecat.
— De ce i-ai dat drumul?
— Nu i-am dat drumul, cred că a ros sfoara.
— Și de ce m-ai pîrît?
— Pentru că nu-i frumos să minți. Nu suport minciuna.
— Iar Boby nu te suportă pe tine. De aia mi-l dai mie, nu?
Cu coada ochiului observ că șchiopătează.
— Nu aici stă Smaranda? spune de parcă nu m-ar fi auzit.
Știu că se înțelege mai bine cu vecina mea care e într-a șasea.
— Ba da, zic uitîndu-mă la poarta verde. Du-te acasă, dar ea zice în același timp –
— Hai la gară.
Adică pe partea cealaltă a șoselei. Au pus niște lumini mortale anul ăsta, spun și arăt cu degetul la clădirea veche, pe care lucrătorii au așezat o plasă de becuri colorate, care pulsează pe rînduri paralele. Ridic gulerul paltonului, îmi pare rău că nu mi-am luat și căciula. Șirul de case s-a terminat și cînd să-l strig pe Boby, îl văd luînd-o la fugă pe cîmp, în stînga șoselei care vine dinspre București, iar gara se vede în depărtare. Tare îmi doresc să văd cum e înăuntru. Mama spune că nu-i nimic de văzut – niște oameni stînd pe scaune și așteptînd trenul, atît.
Otilia nu se plînge de frig și mi se pare dintr-odată prea veselă. Mie mi-a înghețat nasul, de degete nu mai zic. Fluier către Boby care s-a oprit în zăpadă și latră. Hai băiatu’, strig, dar el pare să nu mă audă.
— Boby! Grivei!
Pe mine o să mă asculte, strigă Otilia, care începe să tropăie ca un cal. Brusc mi se face milă de ea. Tălpile îi sar în lături, picioroangele îi saltă dezarticulat. Claxonul unei mașini care se apropie în timp ce traversăm șoseaua mă asurzește. Cum ajungem pe partea cealaltă, mă așez pe vine ca să îmi recapăt suflul. Gara e mai în față, de partea cealaltă a liniilor. Ca să ajungem la peron, trebuie să coborîm prin pasajul de unde vine miros de pișat. O strig pe vară-mea, îi văd haina roșie ca o floare de mac ieșind din zăpadă. N-aș fi crezut că poate alerga mai repede ca mine. Dacă alergat se cheamă mișcarea aia oribilă pe care o execută ca un păianjen înțepat cu un bold. Boby e în brațele ei. Bine măcar că l-a prins.
Îmi face cu mîna pe care o luminează farurile trenului ce se apropie. Alerg spre ea, dar nu am putere în picioare. Ești nebună? strig și gesticulez. Și atunci observ că nu e pe linia de cale ferată, cum mi se păruse inițial, e dincolo de ea, pe cealaltă parte. Mă apropii în fugă în timp ce mă întreabă dacă am timp să traversez peste linii și mi se face frică, trenul se apropie, îl aud venind. Mai în spate! strig către Otilia și asta fac și eu, știu bine ce vîrtej o să fie. Odată, într-o vară, am crezut că o să mă tragă sub el un rapid care trecuse cu viteză, fără să se oprească în gară.
Otilia nu mă aude. Se uită la tren cu ochii mijiți. Lumina farurilor ne orbește. O mai strig o dată, dar nu apuc să termin că văd cum închide ochii și îl aruncă pe Boby spre mine, chiar înainte ca locomotiva să treacă cu viteză printre noi și apoi toate vagoanele fără de sfîrșit, repetînd același zgomot asurzitor. Reușesc să văd haina roșie între cadrele întunecate ce trec de la stînga la dreapta și mă simt tot mai slăbită, dar trenul se îndepărtează. Sunetul roților de fier se pierde în zarea gri pînă ce convoiul devine un punct care dispare și el.
Rămîn în fața mea obrajii albi ai Otiliei și gura ei vînătă, tremurîndă, iar eu nu pot să îmi plec privirea, calea ferată a rămas murdară între trupurile noastre înghețate, și nici una dintre noi nu va reuși vreodată s-o mai traverseze.
