Între 15 și 18 iulie 2021 a avut loc la Bistrița a XIII-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie și Muzică. A fost prima ediție la care am participat și am răsuflat ușurați să constatăm că e un festival pe cât de minunat îl lăudau musafirii din anii trecuți.
Deși festivalul nu s-a mai ținut ca de obicei la sinagoga din oraș, Palatul Culturii a fost un loc la fel de primitor, unde în fiecare seară am ascultat muzică și poezie, orientați de gazdele Dan Coman și Marin Mălaicu-Hondrari de pe scenă și de Alina Pop din toate celelalte locuri, pentru că era peste tot. Directorul festivalului, Gavril Țărmure, a intervenit și el când și când pentru a sublinia anumite momente din program. Poeții au citit în limba lor și au fost proiectate traducerile, un efort de adaptare la multiculturalitatea spectatorilor și invitaților, pe care l-am apreciat.
În afară de lecturi și concerte, dată fiind pasiunea noastră pentru creative writing, ne-am bucurat să aflăm că liceenii locului au avut parte de ateliere de scriere creativă coordonate de Cosmin Perța și Alina Purcaru. De asemenea, cele două literaturi străine în focus, cea maghiară și cea spaniolă, au avut spațiul lor de joacă în două întâlniri matinale la care au participat poeții străini și reprezentanții partenerilor culturali care au contribuit la aducerea lor la festival. Tot dimineața a fost onorat și singurul prozator invitat la festival în această calitate, Lucian Dan Teodorovici, care a participat la un dialog moderat de Nicoleta Munteanu. Revista Alecart, care a scăzut mult media de vârstă prin reprezentanții săi (bine a făcut!), a fost printre partenerii media ai festivalului, alături de Observatorul Cultural și de Radio România Cultural, și a avut o întâlnire dedicată, în care elevii recent antrenați în scrierea creativă au trecut prin emoțiile primei lecturi publice.
În prima zi a festivalului, au fost decernate 3 premii. Premiul pentru literatură al orașului Bistrița i-a revenit lui Ion Pop (introdus printr-un laudatio de criticul Alexandru Cistelecan), premiul Laura Albulescu pentru editorul anului i-a fost acordat Denisei Comănescu, iar premiul pentru Promotorul cultural al anului a mers la Gelu Diaconu, pentru proiectul editorial O mie de semne.
Trupa iarba Fiarelor a urcat pe scenă desculță și magnetizantă, ne-a dat puțin, de gust, la început și a încheiat cu energie prima seară a festivalului. Au citit poezie Ion Pop, Denisa Comănescu, Gelu Diaconu, Lorena Enache (care organizează și seri de poezie, am aflat – Cozy Poetry Nights), Andrei Zbîrnea (colaboratorul nostru, care face meniul de poeți invitați la fiecare serie a atelierului Mornin’ Poets), Andrew Davidson-Novosivschei (un poet foarte amuzant, antrenat în SUA și mutat în România, unde și-a găsit dragostea care i-a dat al doilea nume) și Benji Horvath (poet maghiar de la Cluj).
A doua seară, vineri, a fost probabil seara noastră preferată, prin prisma actualității temelor care au traversat poezia câtorva poeți – identitate sexuală, persecuție, violență domestică. Au citit Radu Andriescu (mulțumim pentru poveștile cu Emil Brumaru de la terasă!), Răzvan Andrei (care a fost alături de tinerii LGBT în pericol în climatul politic din Ungaria), Angelo Nestore (deși nu a putut fi prezent și l-am ascultat într-o înregistrare video, s-a dovedit poetul nostru preferat de la festival!), Ioana Tătărușanu (pe care am cunoscut-o cu ocazia unor ateliere de scriere creativă la Vama Veche, așa că tare mândri am fost să o vedem pe scenă), Cosmin Perța (ce mai improvizație la final!), Veronica Ștefăneț (am apreciat simplitatea, onestitatea poemelor sale) și Bibiana Collado Cabrera (recunoaștem emoția care ne-a stăpânit la ultimul poem și în general în lumea închisă din casa în care se ascunde abuzul fizic). Seara s-a încheiat cu un recital flamenco de care nu ne mai săturam.
Sâmbătă, muzica ce a încadrat lecturile a curs din două violoncele strunite de Răzvan Suma și Ella Bokor. Pe scenă au urcat nume tot mai grele și ne-am bucurat de o poezie sonoră, citită când tumultuos – Lena Chilari, când timid – Szava Csanad, când muzical american – Monica Cure, când ca o poveste – Agnes Kali, când dramatic – Miruna Vlada, când seren – Andrei Dosa, când cu poftă – Diana Iepure, când jucăuș – Ion Mureșan.
Din „când” în „când” n-am observat că s-a făcut duminică și a trebuit să ne luăm la revedere de la invitați și de la gazdele neobosite.
Dragul de Bistrița, pe care îl prinsesem colaborând de atâta vreme cu Dan Coman și Marin Mălaicu-Hondrari pentru atelierele de scriere creativă pe care le organizăm la Club Revdepov, intensificat și în 2016 când am participat la Festivalul de proză scurtă și lectură organizat de Ema Ignățoiu & co, a devenit deja dor. Pe anul viitor!
Text: Simina Diaconu
Foto: Traian Stanciu
PS: Două poeme ale preferatului (Angelo Nestore), prin amabilitatea traducătorului – Marin Mălaicu-Hondrari.
Neîngropat
Mama a cumpărat un loc de veci în Italia și mi-a zis:
aici o să mă odihnesc veșnic împreună cu tatăl tău.
Brusc, îmi imaginez craniul ei sprijinit de al meu,
la adăpostul lemnului din copacul care ne-a văzut născându-ne,
și îi zâmbesc.
Speranța ei mă atinge ca o mângâiere,
ca într-o zi să plece din Spania și să se întoarcă,
iar pentru ea e ca promisiunea unei iubiri veșnice.
Mă gândesc la mama, la tata și la mine,
întorși în țărână,
o familie fără descendenți, mediteraneeană
unită în moarte cum niciodată nu a fost în viață.
Într-o zi, îngrijitorul cimitirului va mătura florile putrezite,
lăsându-ne goi în fața lumii,
va privi mormântul și-și va da seama de iubirea noastră
din fotografia de familie pe fond alb
printre atâtea oase la vedere,
la fel de uscate, la fel de albe.
Dacă mă gândesc bine, un mormânt e utopia perfectă:
fără bărbați sau femei,
străini cu toții.
Înăuntrul nostru purtăm o lume ideală,
în oasele noastre, dar atât de îndepărtată.
Mormântul este modelul definitiv de familie.
Ar trebui cu toții să ne vârâm capul în mormânt
până când lumea nu ne va mai durea deloc.
Obținerea naționalității spaniole pe criteriul rezidenței
(Vă rugăm să completați formularul de mai jos)
Mi-ar plăcea să bifez căsuța bărbat
cu aceeași ușurință cu care bunicul meu
clădea cărămidă peste cărămidă
și se gândea că aceea era o casă,
cu aceeași nepăsare cu care
strângea o găină caldă în mâini
și cu un gest scurt îi sucea gâtul.
Și mai apoi să ascult elogiile mamei mele:
uite cât de frumos și de delicios i-a ieșit puiul ăsta,
uite, bunicul tău a ridicat casa asta cu mâinile lui,
și știu că în ziua în care a murit
mama a plâns spălând farfuriile,
te-am văzut plângând, mamă,
când deslipeai carnea de ceramică
cu forța exactă, bine dozată
a celei care timp de secole a trebuit să bifeze o căsuță
să spună femeie
și să-și ascundă broboanele de transpirație
în lacul acela de acumulare cu apă caldă și stătătoare.
Uite, mamă, chiuveta asta e un cimitir ieftin
de mizerie înecată spre binele celor care poruncesc:
de asta nu suport ideea de a trăi sub un acoperiș
care nu e al tău,
tu ești cea care susții pereții ăștia,
cu oasele chinuite ale umerilor tăi.
Atunci când îți scoți mănușile, epuizată,
zbârciturile de pe buricele degetelor se văd cu franchețea unui epitaf.
Așadar, mă uit la tine și fac un X în căsuța greșită,
cu aceeași inerție a unei găini decapitate
care, cu capul atârnându-i într-o parte,
se zbate căutând o ieșire.
