Povestire scrisă de Ruxandra Bancu, aleasă de Lavinia Bălulescu la Creative Writing Sundays, pe 22 octombrie 2017. Povestire scrisă pornind de la tema „Alegeți o știre banală, despre care ați citit în ultimele zile (de exemplu – aglomerația de la Finanțe, cartiere fără apă caldă, vizita unui ministru la o tăiere de panglică, orice), și scrieți o povestire (de cel mult 10.000 de semne, dar poate fi oricât de scurtă) pornind de la ea, inspirată de ea, doar că nu respectați 1 la 1 realitatea. Ba din contră, alterați ceva (orice): personajele, începutul, finalul. Transformați astfel întâmplarea banală (prezentată în știre) în ceva ieșit din comun. ”
În vinerea când au fost mutați, au venit câțiva domni de la primărie cu niște ingineri și le-au spus că trebuie să evacueze blocul, care era în pericol să se prăbușească. Au mers întâi la doamna Vera Munteanu, care era administrator. Domnul Neagu, de la trei, inginerul, le atrăsese atenția celor din bloc de câteva luni că era ceva în neregulă la fundație, că fuge pământul. În fine, le-a explicat el ceva, apoi a făcut o sesizare și așa s-au trezit cu funcționarii și cu jandarmii, care i-au luat și i-au adus aici, în căminul de bătrâni. Nu le-a picat bine oamenilor să își lase toate lucrurile, să plece din casa lor și să se înghesuie în câte o cameră cu două paturi, ca sinistrații. Domnul Neagu se mutase abia anul trecut în bloc. Vera a încercat să-i explice, că de când se știau ei, fiindcă ea și bărbată-său stăteau acolo de când era construit blocul, de zeci de ani, mereu avuseseră probleme. Se mai crăpa câte un pic și tot astupau primăvara înainte să dea dezghețul și ploile, ca să nu se infiltreze apa în subsol, și nu se dărâmase nimic peste ei, doar era bloc rezistent, ridicat după cutremur, când se făceau construcțiile cum trebuie, nu era o ruină din alea cu bulină.
Vera s-a trezit din somn și i-a luat câteva minute să-și dea seama unde se afla. Așa pățea mereu când dormea în paturi străine și, cum în ultimii ani nu mai plecase nicăieri, îi era mai greu chiar decât în tinerețe. Titi nu era lângă ea, paturile erau de o persoană, câte două în fiecare cameră. Ce să-i faci, trebuia să se descurce cum putea. O parte dintre oameni se mutaseră pe la copii sau nepoți, dar ei nu aveau unde să se ducă. Copiii plecaseră din țară și lor nu le venea ușor să umble așa teleleu la vârsta lor. La fel erau și Popeștii de la parter, vecinii lor de palier. Popeștii nu aveau copii. Nepoții veneau să-i vadă din când în când, probabil mai mult cu gândul să le moștenească apartamentul, care acum, că nu mai era sigur, nu-i mai trăgea la bătrâni. Aici în cămin Popeștii luaseră o cameră la ultimul etaj, în timp ce ei erau tot la parter, dar petreceau tot timpul împreună în continuare. Rămăseseră în cămin și tinerii de la patru, care aveau familiile la țară, nu puteau să plece din oraș fiindcă munceau aici și nu le ajungeau banii să închirieze ceva de azi pe mâine. Mai era și tipul ciudat de la subsol, Dinu. Pe el îl vedeau atât de rar și când stăteau în bloc, aici nici atât. Nimeni nu știa cu ce se ocupă, nu vorbea mai mult de „bună ziua”. Nimeni nu-și amintea să fi intrat vreodată la el în apartament, nici măcar ea, Vera, care fusese administrator în bloc de treizeci de ani.
Deja după prima săptămână, când a fost clar că lucrurile vor dura, au început să plece primele familii. Acum mai rămăseseră atât de puțini, doar cine nu avusese unde să se ducă în altă parte.
Era trecut de miezul nopții și Vera se sucea de pe o parte pe alta în pat. O treceau apele de când se trezise auzind un zgomot în camera de dedesubt. Era ca acasă. În bloc, în apartamentul de sub ei stătea Dinu. Ciudat cum era, îl apuca din când în când să bocăne în timpul nopții. În primii ani era liniște, dar apoi, prin `91, imediat după revoluție, de când dispăruse de acasă nevastă-sa, omul o luase razna de-a binelea. Titi sforăia în patul de vizavi. El niciodată nu auzea nimic, dormea buștean, apoi dimineața îi spunea că are ea somnul prea sensibil. Vera a adormit și ea din nou, abia spre ziuă, zicându-și că mâine trebuie să afle dacă îl mutaseră cumva pe Dinu în camera de sub ei.
A doua zi, în sufrageria comună, Vera a fost surprinsă să găsească un grup de oameni noi, agitându-se, intrând și ieșind cu bagaje. Doamna Popescu, care se trezise mai devreme și vorbise deja cu directorul căminului, i-a spus că erau noii lor vecini. Oamenii fuseseră evacuați în dimineața asta dintr-un bloc din apropiere, care și el avea aceeași problemă, apăruseră niște gropi sub fundația lui. Și lor li se spusese că problema se va rezolva de urgență, că se vor lua imediat toate autorizațiile și se va începe consolidarea clădirii. Era un bloc și mai mare decât al lor, nou veniții ocupaseră toate camerele libere din cămin, așa că pe Dinu îl mutaseră ieri în camera de o singură persoană de la subsol, ca să elibereze camera mare pe care i-o dăduseră înainte.
În săptămânile care au urmat, alte grupuri de oameni s-au tot mutat în cămin, evacuați din diverse blocuri din oraș la care apăreau din senin probleme la fundație. De obicei, majoritatea plecau după o vreme, pe la rude, iar cei care rămâneau se împrieteneau și se obișnuiau cu viața în cămin. Se vedeau dimineața la cafea în sufrageria comună și se încurajau, repetând că li se dăduseră asigurări de la primărie că problema se va rezolva cu siguranță înainte de venirea iernii. Pentru că nu existau bucătarii, mâncau cu toții la cantină. Pentru cei mai în vârstă asta era o ușurare, mai ales acum, că se strica vremea, nici măcar nu mai era nevoie să iasă ca să se ducă la piață. Pe Dinu nu îl mai văzuse nimeni de vreo săptămână, dar Vera știa că el este tot acolo, la subsol, pentru că îl auzea bocănind în fiecare noapte, nelipsit, ca un ceasornic din măruntaiele pământului.
Când a venit prima ninsoare, Titi i-a spus că vor petrece probabil iarna aici. Cine mai crede toate promisiunile astea? Cum să se consolideze atâtea blocuri? Acum, că evacuaseră aproape tot cartierul. Vera nu l-a contrazis. S-a uitat pe fereastră, fără să spună nimic. Zăpada strălucea în bezna nopții. I se părea că, pe zi ce trece, cerul coboară tot mai mult, până când va ajunge la fereastra lor.
După o vreme, nu au mai apărut oameni noi în cămin. Rămăseseră familiile de bătrâni care nu aveau unde să plece. Tinerii din blocul lor își închiriaseră un apartament în altă parte, cândva în jurul Crăciunului. Mai rămăsese și Dinu, pe care nu-l vedea nimeni ziua, doar Vera îl știa că e acolo, treaz în fiecare noapte.
Azi dimineață, doamna Popescu i-a spus că a ieșit soarele și, când a deschis fereastra, mirosea a primăvară în aer. Trecuseră cu bine și iarna asta. Vera a dat din umeri. Ea nu mai deschide ferestrele de când cerul a dispărut sub pământ.
