Povestire scrisă de Monica Terean, premiată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „O povestire frumoasă și emoționantă despre colectivizare, scrisă cu mare atenție la detalii, pe măsura finalului memorabil. Îmi place mult geografia afectivă din acest text, care ajută deopotrivă la crearea atmosferei și la conturarea personajului principal.”
Căldura era insuportabilă. Nu mai plouase de câteva săptămâni și oamenii începuseră să creadă că era din cauza blestemelor. Iarba de pe șanțuri era arsă de soare, iar praful drumului se așternuse peste toate, murdar.
Când veniseră prima data în sat, hoții își murdăriseră pantofii de noroi, fiindcă tocmai plouase. Vasil îsi amintea ziua aceea, ca ieri. Războiul se terminase de ceva timp, iar el era din nou bărbat în casă. Scăpase de păduchi și începuse să se îngrașe, fiindcă se reobișnuise să mănânce. În primele zile nu putuse să înghită, fiindcă plângea de câte ori vedea masa, frumos aranjată de Ana.
Parcă îi fusese mai greu să învețe din nou să mănânce, decât îi fusese să se învețe cu foamea de pe front. Poate fiindcă senzația de foame nu-i era străină. Copil fiind, îi era foame tot timpul. Și niciodată sete.
Privi curtea din fața lui, goală. Liniștea era așa apăsătoare, că simți nevoia să-și dreagă vocea. Nicio vietate, nicăieri. Grajdurile și cotețele erau goale, iar portița către grădină zăcea deschisă, împotmolită în pământul uscat. Curtea arăta exact ca atunci când era copil și asista neputincios la crizele pe care le făcea taică-său Ivan, beat.
Când îl găsiseră mort, cu capul în găleata de la fântâna din curte, Vasil simțise, pentru prima oară în viața lui de copil, o mare ușurare. Ivan murise înecat, încercând să bea apă. Îl înmormântaseră după obicei, cu bocitoare. Dar el și Sabina, maică-sa, nu scăpaseră o lacrimă.
Apoi, fără prea multe vorbe, astupaseră fântâna din curte și săpaseră alta, în grădină. Vasil o spoise albă, ca laptele. Iar Sabina se străduise să găsească o găleată pe măsură. Găleata dispăruse de multă vreme, dar fântâna era încă acolo.
În timp, Vasil și-a asumat rolul de cap de familie, mai ales că Sabina nu s-a mai recăsătorit. Nu că n-ar fi putut, fiindcă Sabina fusese o femeie frumoasă. Pur și simplu, nu a mai vrut. Ivan o lăsase cu sufletul gol și cu frică de bărbați. Așa că, doar ei doi, au făcut din căsuța aceea sărăcăcioasă o gospodărie.
La nici optsprezece ani, Vasil a adus-o acasă pe Ana. Desculță și fără zestre, Ana rămăsese orfană de mamă, de mică, dar Vasil o iubea dintotdeauna. Sabina s-a uitat o data lung la ea, din cap până-n picioare. I-a vazut mâinile muncite, picioarele goale și vânătăile de pe brațe și a decis, fără să ezite:
— În camera din față sunt haine. Pantofi n-am nici eu.
Ana s-a instalat în casă și a adus cu ea multă iubire. Sufletul ei tânjea după o mamă, iar Sabina își dorise întotdeauna o fată, așa că viața a continuat în armonie. Când a plecat la război, Vasil le-a lăsat pe cele două femei plângând, lângă gardul alb. El îl construise, cu mâna lui. Apoi, împreună cu Ana, sădiseră liliac. Vasil îl adusese din târg, într-o primăvară, împreună cu o cățelusă și câțiva pui de rață. Liliacul, cășelușa și rațele crescuseră împreună până în toamnă, când Sabina a tăiat rațele și a pus carnea la păstrare, în untură. Cățelușa a murit câțiva ani mai târziu, lovită de o căruță, iar Sabina s-a prăpădit și ea, de dorul lui, după ce-l luaseră cu arcanul. Doar liliacul era încă lângă gard, bătrân și încăpățânat să nu moară, în ciuda uscăciunii.
Iubea gospodăria aia ca pe propiul copil, mai ales că Dumnezeu nu le dăruise copii, lui și Anei. Curtea fusese întotdeauna mândria lui și nu era om să treacă pe stradă și să nu se oprească la gard, s-o admire. Pe cele două laturi ale curții, gardurile erau umbrite de tufe de bujori și, în serile de vară, mirosul se simțea până departe, pe stradă. Ana sădise florile, iar Sabina plantase un tei pe locul fostei fântâni. Îi spuneau teiul lui Ivan.
Vasil închise ochii și auzi zgomotele serilor de demult, de când ograda era plina cu animale și cămările cu bunătăți. Aveau de toate, Vasil, Ana și Sabina, fiindcă munceau cu îndârjirea omului care știe că se poate și să nu ai nimic. Cotețele erau pline cu păsări, iar grajdurile erau neîncăpătoare pentru cele 4 vaci bălțate, mai ales când erau cu viței.
Dar caii… Vasil strânse ochii mai tare, până când începură să-i curgă lacrimi pe obrajii nerași. Caii lui frumoși, uriași și puternici. Caii cu care străbătea satele dimprejur și pe care-i simțea calzi, când gonea călare. Caii cu care aducea toamna recoltele acasă, caii care trăgeau căruța plină cu bușteni pentru iarnă, caii care nu-l călcaseră în copite atunci când, cu febră fiind, se prăvălise inconștient în zăpadă. Caii lui, care nechezaseră până-l treziseră fiindcă luase foc grâul.
Vasil muncise pe brânci ani la rând, ca să adune destul cât să-și cumpere caii și nimic nu i-a părut prea mult sau prea greu de îndurat. Gospodăria lui nu fusese întreagă până nu cumpărase caii. Și ce cai…
Hoții, așa îi strigau oamenii. Cum altfel să le spună unora care le luaseră tot ce aveau? În urma lor rămăsese doar praful. Peste curți, peste cotețele goale, peste acareturi, în cămări. Vasil salvase un rând de unelte, ascunzându-le în căpița de fân din grădină. Hoții luau și fânul, ca să hrănească animalele pe care le luau din gospodăriile oamenilor. Dar fânul din căpița din grădină era putrezit. Așa au rămas, el și Ana, cu o sapă, o greblă și un topor. Restul uneltelor le-au fost luate de către cei responsabili cu colectivizarea.
Vasil încercă să se gândească cum putea fi ceva atât de important, să justifice hoția la drumul mare, dacă până atunci nici nu auziseră că există. Nici el, nici alt bărbat din sat nu auziseră cuvântul colectivizare, înainte să le fie aruncat în față, ca motiv să fie lăsați fără nimic. Și niciodată nu se mai auzise în sat ca furatul să fie un lucru bun, făcut cu primarul și polițaiul alături. Iar păgubitul să fie tras la răspundere, dacă încerca să-l oprească.
Oamenii nu mai înțelegeau nimic. Gospodarul era acum la fel de sărac ca bețivul satului. Femeile erau toate cernute, mai ceva ca în timpul războiului și-și priveau cu reproș bărbații, fiindcă îngăduiau să le sufere copiii de foame. Iar bărbații erau umiliți, descumpăniți și fără reacție în fața lor, a hoților.
Toate le îndurase Vasil, cu demnitate. Dar când îi luaseră caii, se pierduse cu firea. Au trebuit să-l țină doi vecini, iar Ana să arunce pe el apă rece, ca să se liniștească. Altfel, ar fi făcut moarte de om. Și ar fi fost acum la pușcărie.
Și asta ce e? se gândi Vasil. Asta e viață?
Își ridică ochii din praful curții, tresări și se uită la cer. Apoi, se ridică în picioare și porni spre poartă. Poteca i se păru mai scurtă ca niciodată.
În stradă, se uită în toate părțile, să vadă vreun chip cunoscut, dar ulița era pustie și porțile caselor zăvorâte. Nici măcar copiii, care altădată umpleau toate ungherele cu țipetelor lor, acum nu se îndurau să stea în căldura sufocantă de afară.
Își îndreptă spatele și își potrivi pălăria, să-și ferească ochii de soare. Apoi, porni cu pași mari către capătul din jos al uliței. Nu văzu pe nimeni tot drumul acela, pe care-l străbătuse de atâtea ori, încă de când își putea aduce aminte. Drumul spre școală. Drumul spre groapă, cu Ivan. Drumul spre casa Anei, s-o ceară de nevastă. Drumul spre război.
La capătul uliței era o fântână veche, cu cumpănă. Atât de veche era, că nu știa nimeni cine o făcuse acolo. Dar de folosit, o foloseau toți. Vasil băuse din apa rece de sute de ori, mergând sau întorcându-se de la câmp.
Bău însetat și porni către centrul satului. La primărie, câțiva țărani așteptau cu pălăriile în mâini, să li se permită să intre. Vasil dădu bună ziua și se așeză cuminte la rând.
Cât așteptă, se gândi la viața lui, de pe vremea când tremura de frica lui Ivan și se ascundea în spatele Sabinei. Își aminti și primul an în care Crăciunul fusese sărbătorit omenește în casa lor, după moartea lui Ivan. Sabina făcuse cozonac și în sfârșit putuseră să stea cu capul sus la biserică, în rând cu lumea. Își aminti primii lui pui de rață și primii vițeluși, moșiți cu atâta dragoste. Și caii… Închise ochii și adulmecă mirosul binecunoscut al ființelor de care avusese atâta grijă.
Vasil Fazecaș! îl chemă o voce aspră.
Tresări, fiindcă în toată viața lui, fusese chemat de foarte puține ori cu numele întreg. La școală, atâta câtă făcuse; la căsătoria cu Ana și când îl chemaseră la război.
Intră pe ușa deasupra căreia era scris cu vopsea roșie secția 47 colectivizare. Bărbatul din spatele mesei îl privi cu scârbă. Vasil era desculț și adusese praful uliței înăuntru.
Am venit să mă angajez la colectiv, spuse Ivan hotărât.
Ce poți face? fu întrebat. Funcționarul nu era din sat, altfel ar fi știut că Vasil putea să facă orice.
Vreau să fiu căruțaș! Să îngrijesc caii colectivului.
Bărbatul scrise ceva pe o hârtie, semnă și apoi îi dădu și lui Vasil să semneze. Ultima dată când semnase ceva, Vasil își dăduse acordul să predea absolut toate avuțiile lui și ale Anei către colectiv.
Ezită, dar apoi luă tocul din mâna funcționarului și semnă apăsat, cu o caligrafie perfectă.
Sabina ar fi fost mândră, se gândi.
