Povestire scrisă de Carina Chereji, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Bogdan Răileanu la Creative Writing Sundays, pe 12 martie 2023, la tema: „o povestire speculativă cu o zi din viața unei personalități istorice (poate fi rege, președinte, împărat sau orice altă personalitate importantă care a trăit pe Pământ) în care să arătați un defect al acestui personaj sau o greșeală făcută de personaj și discursul său interior”.
— Baby, ia mâna de acolo.
Mama mă priveşte fix, iar tifonul cald se odihneşte în mâna ei. Nu are puterea să se uite acolo, însă nu-mi ia mult să-mi dau seama la ce se referă. Îmi las degetele să alunece pe abdomen şi simt cum ruşinea revine în valuri.
— Ştii ce se poate întâmpla, adaugă şi acum chipul i se destinde puţin. Sprâncenele frumoase şi blonde se arcuiesc îngrijorate. Dintre toate expresiile mamei mele, îngrijorarea mi-e cea mai familiară – şi cea mai puţin dragă. Zâmbesc, cu speranţa că se va lua după mine.
— Da, mama. Dar asta s-a întâmplat demult.
— Nu e vorba de asta, Alexei, ştii bine. În sfârşit s-a relaxat. Apucă tifonul şi săpunul şi începe să le frece viguros. De parcă ar vrea să iasă scântei. E vorba că se poate repeta oricând. Poate te învineţeşti sau te zgârii și… ţi-ai tăiat unghiile?!
Nu apuc să răspund, că deja îmi desface pumnii şi-mi examinează unghiile cu atenţie. E rândul meu să ridic din sprâncene şi cred că simte pentru că, fără să-mi arunce o privire, îmi dă drumul la mâini şi caută absentă săpunul pe fundul căzii.
De un an încoace, nervii mamei sunt mereu întinşi. „Întinşi la uscat”, cum îi place să se alinte uneori. Când eram copil, o recunoşteam după miros. Atunci când ştiam că urmează să treacă pe la mine, închideam ochii şi îmi puneam mâinile la urechi. Nu voiam s-o aud sau s-o văd, ci să-i simt parfumul ce o anunţa cu câteva clipe înainte să păşească în cameră. Acum mirosim cu toţii la fel. A săpunul pe care ea îl caută acum de zor, ca să fiu mai exact. Am paisprezece ani şi de la treisprezece mama îmi face baie. Până atunci bonele şi servitoarele se ocupau de asta. Nu cred că mi-am dorit vreodată să mă îmbăieze mama. Dar şi dacă, prin absurd, mi-aş fi dorit asta, cu siguranţă n-aş fi vrut să se întâmple la vârsta de treisprezece ani. Baia e singurul moment în care suntem doar noi doi, mama şi cu mine. Dar privirile nu ni se întâlnesc defel. O văd cum îmi analizează genunchiul în tăcere. Îi sunt recunoscător că nu mă priveşte din cap până-n tălpi, însă tot e un sentiment straniu. Când e inflamat, genunchiul pare să-mi ia locul. Nu mai sunt Alexei, fiul ei. Sunt genunchiul lui Alexei, pe care îl aşteaptă încruntată să se ivească de sub aceeaşi pereche de pantaloni, pe care îl întâmpină cu un oftat când vede că nu a făcut progrese şi pe care mai apoi îl spală cu grijă, forţând uneori nota când îl apasă ceva mai tare, să vadă dacă nu cumva gura lui Alexei îi va răspunde cu un ţipăt. Când baia e gata, ridică în brațe grămăjoara de oase, mușchi, piele și ligamente ce împreună se numesc Alexei și mă duce în dormitor. Îi spun de fiecare dată că pot să merg și singur, dar mama nu mă ascultă. Nu mă vede. Privește genunchiul umflat și roșu. Se apleacă și mă ridică.
Până acum un an nu împărțeam dormitorul cu surorile mele. De fapt, nu împărțeam nimic, nici măcar atenția alor mei, care era din belșug. Pe atunci mi se părea că dragostea lor ține lumea la un loc. Când am ajuns aici, mă temeam că nu o să avem ce să facem cu atât de multă dragoste. Că poate grija alor mei, obișnuită să umple spații generoase, se va concentra atât de mult asupra noastră, încât ne va copleși. În schimb, dragostea s-a gâtuit în camerele mici și-nghesuite. S-a ofilit sub ferestrele murdare și veșnic închise. Nu avem voie să deschidem geamurile. Tata i-a rugat acum o săptămână să ne lase măcar o oră pe zi. Încă așteptăm aprobarea. Am rămas la dragostea alor mei. Da, cred că s-a împuținat și ea. Mă uit la ei cu milă și groază – când ne plimbăm, se prefac că totul e în regulă. Dar trăiesc cu frica de parcă ar fi copila lor. O cresc împreună cu noi, o lasă să zburde liberă prin cameră, s-o tragă pe Olga de cozi sau s-o piște pe Tatiana în somn. De asta plâng ele toată noaptea. Iar frica asta a crescut într-un an cât noi în zece. Singurele lucruri ce îi înspăimântă mai tare ca ea sunt genunchiul meu și aniversările fetelor, pe care tata le notează grăbit în jurnal, ca și cum s-ar teme să le uite.
— La ce te gândești, Alexei?
Mama stă la marginea patului cu aceiași ochi uscați și incredibil de albaștri. Se forțează să zâmbească. Nu vreau să o mai chinui, așa că îi urez noapte bună și mă întorc cu spatele. În curând se va ridica, va verifica lampa cu petrol de pe noptieră și-l va căuta pe tata, să vorbească despre genunchiul meu.
Până acum un an nu împărțeam dormitorul cu surorile mele, dar un an mi-a fost de ajuns să le cunosc după respirație. Niciuna nu doarme. Olga e singura care se foiește de pe o parte pe alta, de parcă nu-și găsește locul. Vreau să adorm, ca ziua să treacă odată. Îmi trag pătura până peste umeri și mă gândesc la baia de mai devreme. La cum a încălzit mama apa și a cărat-o în găleți, la tifonul moale din mâna ei și la privirea pe care mi-a aruncat-o când mi-a văzut degetele crispate în jurul buricului. Primul semn că am hemofilie a apărut la câteva ore după ce medicul, asistat de moașe, a tăiat cordonul ombilical. Continuam să sângerez și deși medicul a dat vina pe cea mai tânără dintre moașe, mama știa că o tăietură superficială nu ar trebui să sângereze atât de mult.
Cred că mintea îmi dă în sfârșit ascultare. Nu mai vrea să retrăiască seara asta și cedează în fața somnului. Zâmbesc mulțumit. Speram la un somn fără vise, ca o apă adâncă, dar, în schimb, alunec într-o toropeală de care nu mă pot scutura. Se face că sunt cu mama în apartamentele ei, de acasă. Nu am nimic la genunchi și, ca să-i dovedesc, iau poziția de drepți. Îmi întoarce zâmbetul și-și întinde brațele spre mine. Suntem îmbrăcați în haine festive, iar coroana se odihnește pe fruntea mamei. Mă apropii, dar, cu fiecare pas, simt că uniforma îmi e mai largă. Pantofii-mi rămân mari și încep să fiu iar nesigur pe pașii mei. Chipiul îmi alunecă peste ochi, dau să-l ridic, dar mâinile nu ajung până la el. Renunț să mai merg cu totul, mi-e teamă că hemolifia a revenit, vreau să-mi pipăi genunchiul cu disperare, dar nu-l găsesc în uniforma ce parcă mă înghite. Sunt convins că o să mor sufocat, dar simt cum mâinile mamei mă ridică de pe podea. După ce mă caută distrate printre nasturii și baretele uniformei, mă scot la suprafață:
— Aici erai, Baby!
Parfumul ei mă înconjoară din toate părțile și sunt atât de mic, încât îi încap în căușul mâinii. Aș vrea să rămânem așa pentru totdeauna. Să mă afund în palma ei până dispar cu totul, să mă topesc pe pielea ei ca un strop de sudoare. Iar ea să mă privească zâmbitoare și emoționată, așa cum o face acum. Dar, chiar înainte să mi se îndeplinească dorința, tavanul începe să se surpe, pereții se zguduie ca la cutremur, iar din înălțimea frunții ei, coroana mamei vibrează puternic. Chipul colosal e învăluit de nori de var și, cu toate astea, mama continuă să mă soarbă din priviri, de parcă n-ar simți și n-ar auzi nimic. Țip, dar glasul meu nu ajunge la ea. Pietre prețioase se desprind din coroană și se prăbușesc în gol, din ce în ce mai aproape. Mama nu le vede, are ochi doar pentru mine. Curând, chipul i se pierde în praf și var. Pietrele se izbesc înfundat de podea.
Olga mă privește speriată. Îmi simt transpirația rece pe spate, umeri și tâmple. Sunt înapoi în pat, stau în fund și respir greu. Arunc o privire spre celelalte paturi. Nimeni nu e treaz, în afară de mine și de Olga. Mă întorc spre ea și văd că ține în poală un corset, un ac și un fir de ață. Cusute mărunt pe cupa corsetului sunt diamantele de acasă. Câteva au căzut pe podea.
— Iartă-mă, Alexei, te-am trezit?
— Nu, Olechka, am visat urât.
Mă privește ceva mai ușurată:
— Vise, Alexei. Ducă-se cu noaptea!
*** Sâmbătă, 13 iulie 1918 – Nicolae al II-lea notează în jurnal starea precară de sănătate a fiului său, Alexei (alintat „Baby”), precum și victoria zilei: băiatul reușește să facă baie pentru prima oară după mult timp. Patru zile mai târziu, întreaga familie este ucisă în Casa Ipatiev. Revoluționarii au acoperit cadavrele cu var și acid sulfuric.
