Povestire scrisă de Florentina Ionescu, aleasă de Anca Vieru la Creative Writing Sundays, pe 13 noiembrie 2022, la tema „O povestire cu două personaje de vârste diferite. Scrieți-o întâi din perspectiva unuia dintre personaje, apoi rescrieți-o din perspectiva celui de-al doilea”.
Soțul meu e căsătorit cu un alt bărbat acum. Nu e mai înalt decât mine, s-ar putea să aibă în jur de un metru șaptezeci în înălțime. Pare firav din ce văd în poze, pe rețelele sociale. Tot ce știu despre Miru sunt frânturi de informații aflate de-a lungul ultimului an de la Alain. Nu am stat niciodată la aceeași masă cu Miru, nu ne-am ciocnit halbele cu bere și nu am comentat felul în care arată Daniel Ricciardo pe podium, sorbind șampanie din propria gheată. Însă am zile când mă gândesc cum aș arăta eu, în comparație cu Miru, dacă am fi așezați unul lângă celălalt, îmbrăcați în cei mai buni chiloți ai noștri, într-o vitrină a unui renumit brand de lenjerie intimă bărbătească. Cine o are mai mare? Ha ha ha. Ursul doarme și visează că își sărută fostul soț deasupra buricului, iar în visul meu Alain se află pe podium, pe locul întâi, la Monaco, a câștigat cursa, și-a recâștigat dreptul de a fi cu mine, iar eu mă aflu în public, camerele de filmat sunt îndreptate spre mine, Alain mă stropește cu șampanie, trupul meu alunecă pe cearceafurile din satin, nu e șampanie, e sperma lui Alain, el e atât de sexy în salopeta de pilot de Formula 1, genul ăla de sexualitate la care aș fi spus fără să stau pe gânduri „pentru toate celelalte există MasterCard, nu și pentru a cumpăra penisul soțului meu”. Ha ha ha. Fostul soț, m-ar corecta Jerry Seinfeld dacă ar fi în același salon de spital cu mine în clipa asta, dar eu chiar nu înțeleg de ce am nevoie de perfuzii când pot trăi o viață întreagă hrănindu-mă doar cu gândurile despre soțul meu. În fine, hai afară la zăpadă, și prin zăpadă înțeleg… Lasă, mamă, că pot să mă șterg și singur la nas, nu am nevoie de fular, nici de batistă de mătase. Ce-aș mai fi făcut îngeri pe omăt alături de Alain dacă în viața noastră nu ar fi apărut Miru!
Miru… cu al lui păr creț până la umeri, cu bucle perfecte ca în reclamele la șampon, cu acel zâmbet care te-ar face să vinzi casa propriei mame, doar să-l vezi o secundă trecându-și limba peste buza de sus.
Miru… cu ale lui multiple talente, gătindu-i lui Alain pește la cuptor, sushi, coq au vin.
Miru… cu ale lui ore de aikido, petrecute într-o sală din Dorobanți, atingând trupul transpirat al Senseiului cu zece ani mai tânăr.
Miru… cu ale lui pânze albe, tablouri începute și cu zeci de opere de artă expuse în cadrul primei lui expoziții de la Palatul Parlamentului, în seara aceea de noiembrie.
Miru… cu ale lui seri de poker petrecute alături de prieteni de tot felul, deștepți și iubitori de artă, vorbind despre iubire, relații, sex, foști iubiți și organizarea nunții perfecte.
Surpriză! Un an mai târziu de la acel noiembrie, Alain se întorcea la brațul lui Miru la Palatul Parlamentului, treceau pragul târgului de nunți, își căutau verighete din aur alb inscripționate cu numele lor, voiau să le ofere invitaților mărturii unicat, pictate chiar de Miru. Căutau smokinguri cu revere și nasturi din satin pentru marele eveniment din viața lor. Vindeți și gumă de șters trecutul la standurile de unde se pot comanda invitațiile pe hârtie scumpă, cu sigiliu din ceară? Aș cumpăra zece gume de șters…
Cândva aveam o vagă idee despre genul de bărbat cu care i-ar plăcea lui Alain să aibă o relație după ce ne vom despărți. Mă gândeam că ar fi un regizor din noul val românesc ori poate vreun producător de filme independente. Nu mi-aș fi închipuit niciodată că ar alege un pictor. Sau că cele două tablouri pe care i le-am făcut cadou în timpul căsniciei noastre – cel cu peisajul de la Balcic și al doilea, cu Batman, realizat în mare parte din nuanțe de roșu și mult negru și gri – vor ajunge să împodobească pereții locuinței în care se va muta cu noul lui iubit, la scurt timp după divorț. La fel cum nu-mi imaginam ha ha ha că se va căsători cu Miru, că Miru îi va picta chipul, pectoralii, abdomenul, degetele de la picioare în alb și negru. Că Alain i se va destăinui și dezvălui lui Miru în mii de feluri în care nu a făcut-o niciodată cu mine.
Tot eu am ajuns să sufăr de insomnie și să-mi imaginez cum îi urmăresc până la locuința lor de pe străduța cu nume de pictor. Ce e greșit în asta? De ce nu pot cumpăra un tablou realizat de Miru, cu abdomenul soțului meu? Psihoterapeutul meu zice că nu e o idee bună, dar nu-l plătesc pentru a-mi da binecuvântarea și dacă am chef să-mi pun pe peretele din dormitor o operă de artă contemporană semnată de Miru, de ce n-aș face-o? Pentru toate celelalte există MasterCard. Pentru vindecarea mea mai e loc pe pereții apartamentului sau trebuie să împrumut pereți la vecini?
Pentru prima oară în douăsprezece luni mi se face somn, nu știu ce substanțe mi-au pus în perfuzie, nu știu de ce cuvântul „intravenos” sună a sinonim pentru cel mai minunat om din lume de care m-am putut îndrăgosti în țara asta de căcat, unde abia de vreo cinci ani au fost legalizate căsătoriile între persoanele de același sex. Nu știu de ce asistentul care îmi schimbă perfuzia are nasul lui Daniel Ricciardo și tunsoarea lui Alain, știu doar că îmi este foarte sete, mi s-au uscat buzele, mă doare tot corpul. La una din ferestre văd chipul lui Alain, mă caută, vrea să intre în salon, îmi șoptește că vrea să ne împăcăm, ha ha ha, îmi pune pe noptiera de lângă patul din salon un card MasterCard, e cererea lui de împăcare, aș vrea să îl sărut și în clipa în care întind mâna să îl mângâi pe obraz în salon intră doctorul în halat alb. E Miru cu un stetoscop agățat de gât din care curg râuri de șampanie, are mâinile pătate de sângele meu, îmi spune că vrea să mă picteze pe cearceaful alb și că pânzele din satin s-au terminat. Giulgiul meu miroase a clor și a dezinfectant, iar Alain e blocat într-un lift, într-un hotel de cinci stele de la munte, în primul concediu petrecut cu Miru. Și eu ce făceam în ziua aia? Ha ha ha. No Soup For You! Poate doar o sticlă de șampanie desfăcută de mâinile lui Ricciardo. Lichidul e turnat în două pahare de Alain. Pe fundal, în camera lor de hotel, aud imnul Italiei. Cândva, Alain îmi promisese că vom merge împreună la Marele Premiu al Italiei.
M-am împiedicat, sunt bine, nu vreau supă, nu mi-e foame, vreau să mor, ha ha ha, tundeți-mă la zero în cuibul rândunicilor ce pleacă spre țările calde fără mine, înecați-mă în sticla de șampanie și dați-mă pe gât, la fel cum Ricciardo bea dintr-o gheată. Gheata câștigătorului cu cel mai bun timp post-divorț.
Am ascultat sfatul terapeutului. Nu am cumpărat tabloul semnat de Miru. Am reușit să fac pe ascuns o fotografie cu pânza, doar ca să pot admira abdomenul lui Alain în serile când mi-e dor de el și de buricul lui. Am zis eu că mi-e dor de el? Nu mai am bani de supă care să se transforme în praf alb pentru piramida mea nazală.
*
Ce cringe e, Dumnezeule! Nu mi-aș fi imaginat că Stan poate ajunge vreodată în halul ăsta. Că mă va urmări oriunde merg, că voi da peste el la târgul de nunți, mințindu-mă că era acolo „doar” în treacăt, ca să vadă ce mai e prin oraș. Am încercat să scap de el. Ce-o fi fost în capul meu? Am acceptat mai mult din politețe să ne vedem la o bere.
Cândva spunea că nu s-ar supăra dacă ar afla că mă recăsătoresc și, prin tot ceea ce a făcut anul ăsta, mi-a arătat contrariul. E atât de imatur puștiul ăsta. A venit vara trecută la Palatul Parlamentului, la expoziția lui Miru – el se gândise că „Ursul doarme și visează” ar fi un titlu bun. A trebuit să chemăm paznicii să-l dea afară. Din fericire, presa tabloidă nu a aflat că Stan a fost cel care a încercat să vandalizeze una dintre picturi, cea cu abdomenul meu. Stan venise cu o sticlă de șampanie, era beat, râdea din orice, ha ha ha. La un moment dat am crezut că îl imită pe Joker, purta un costum de stofă vișină putredă, se mișca greoi, ca prin vis. Sacadat, de parcă articulațiile l-ar fi durut la fiecare mișcare. A spart sticla de șampanie și a încercat să taie cu ea pânza tabloului. Abia a doua zi am aflat de la unul dintre prietenii lui că a încercat să-și taie venele și că a fost internat. Nu am vrut să aflu unde a fost dus, chiar nu mă interesa ce se întâmplă cu el. Miru a fost foarte înțelegător și a zis să dăm uitării toată seara aceea, deși amândoi știam că fusese un fiasco. Noroc cu PR-ul care a salvat situația, prezentând vandalizarea într-o altă lumină.
Au fost câteva momente dificile de-a lungul relației mele cu Miru, cele mai multe din cauza lui Stan, despre care amândoi știm cât de instabil putea fi. Miru nu l-a cunoscut cu adevărat, dar știa de ce este în stare, mai ales după tot ceea ce îi povestisem. Într-una din zile, când eu și soțul meu am plecat într-un sejur la Monaco, Stan a venit la locuința lui, i-a mânjit mașina cu sânge. A reușit chiar să scrie pe ușa de la intrare: „No Soup For You HA HA HA!”.
Îl blocasem pe Stan pe Facebook și pe Instagram, dar și pe celelalte platforme. Ultimul mesaj pe care mi l-a trimis pe telefon m-a convins că imaturitatea vârstei lui nu avea limite. Devenise de-a dreptul obsedat de Miru și nu putea să accepte sub nicio formă că mă căsătorisem din dragoste. Îmi scrisese la miezul nopții: „Ursul doarme și visează că își sărută fostul soț deasupra buricului și apoi mai jos. Alain, hai să plecăm! Lăsăm totul în urma noastră. Bem șampanie în Monaco și acolo ne vom reîndrăgosti unul de celălalt! Mi-e dor de tine”.
Era prea mult. Chestia asta… Obsesia lui trebuia să înceteze. Era convins că o să ne împăcăm, că o să fim din nou împreună. Am ignorat mesajul lui. La câteva luni de la ultimul SMS al lui Stan am aflat că încercase să se înscrie la sala de aikido unde mergea și soțul meu. Nu numai că voia să-l cunoască. Voia să îl atingă pe Miru. Să fie lângă el ore la rând. Am ajuns să mă întreb cum de l-am putut iubi vreodată pe acest bărbat.
O vreme am crezut că a acceptat căsătoria mea cu Miru și lucrurile păreau că mergeau mai bine. Până când am citit știrea în ziar. Cu litere mari și roșii a venit verdictul. Stan era mort. Reușise să își ia viața și lăsase un bilet de adio. Mi s-a făcut greață. Miru m-a întrebat dacă sunt bine. Mi-a întins cana cu cafea, m-a sărutat pe buze și m-a mângâiat pe obrazul proaspăt ras. Din bucătăria open space puteam vedea, pe peretele cu șemineul, tabloul cu peisajul din Balcic și tabloul cu The Dark Knight, o reproducere după o imagine iconică din trilogia lui Nolan despre Batman. Soarele răzbătea printre ultimele frunze îngălbenite ale nucului din fața casei noastre, proiectând un joc de lumini și umbre între cele două tablouri pe care mi le dăruise Stan. Am închis ochii și am scrâșnit din dinți. Am așezat cana cu cafea pe masă. Miru m-a întrebat din nou dacă mă simt bine, dacă am pățit ceva. Nu-mi mai amintesc ce i-am răspuns, m-am ridicat de pe scaun, ziarul a căzut pe podea, foșnind, iar paginile s-au desprins, luate de o pală de vânt. Prin fereastra deschisă auzeam ciripitul păsărelelor. Am urcat la etaj și mi-am pornit telefonul. Primisem pe WhatsApp, seara trecută, de pe un număr care nu era salvat în agendă, un mesaj: „M-am împiedicat, sunt bine, nu vreau supă, nu mi-e foame, vreau să mor, ha ha ha, tundeți-mă la zero în cuibul rândunicilor ce pleacă spre țările calde fără mine, înecați-mă în sticla de șampanie și dați-mă pe gât, la fel cum Ricciardo bea dintr-o gheată. Gheata câștigătorului cu cel mai bun timp post-divorț”.
Am selectat singura opțiune care mi s-a părut a fi corectă.
Am șters mesajul.
