Povestire scrisă de Nicoleta Balaciu, aleasă de Marius Chivu la atelierul de scriere creativă, primăvara 2016. Tema: o povestire stranie.
Bărbații ezită să se apropie mai mult, arată vag cu mâna spre povârniș și, din ce înțeleg, tot pomenesc că e un loc rău. Nici n-au curaj să privească într-acolo și par pregătiți s-o ia la fugă înapoi în orice moment. Leo argumentează, îi trage de mânecă, îi roagă, însă ei dau din cap dezaprobator. Încep să mă agaseze, nu pentru asta ne tocmiserăm. Le spun că le mai dau 50 de zloți dacă ne duc până la peșteră, nici nu mă bagă în seamă, unul scuipă și-mi adresează câteva cuvinte la care n-am nevoie de traducere, pe când ceilalți au și început să coboare. Rămânem derutați la jumătatea versantului, căutând cu privirea încotro s-o apucăm. Leo pornește să urce pieptiș, înjurând pe limba lui. Dacă nu s-ar fi codit atât invocând tot felul de legende și superstiții, aș fi zis că ceata asta de bețivi ne-a înșelat ducându-ne aiurea pe coclauri. După vreun sfert de oră de urcuș, auzim foșnet de pași în urma noastră. Bag mâna în haină după revolverul cu gloanțe de cauciuc de care Leo nu știe, iar el scoate electroșocul. Constatăm că unul dintre bărbați s-a întors.
— Zice că ne duce până acolo dacă îi dăm 100 de zloți, anunță Leo.
Mie individul ăsta nu-mi inspiră încredere. De când l-am văzut la crâșmă alături de ceilalți nu mi-a plăcut cum își ferea privirea. Îi spun că mi se pare jecmăneală. Și 50 e prea mult. Nu se înțeleg nicicum pe mai puțin, omul dă să plece, Leo se enervează că m-am găsit tocmai acum să mă târguiesc și că pune el diferența numai să ajungem odată. Îi spun că îi plătim în sat, dar bărbatul insistă că îi vrea acum, că poate nu ne mai întoarcem. Altfel pleacă. Ne scotocim prin buzunare, în afară de cei 50 de zloți, mai avem împreună vreo 10 de euro în monede. Până la urmă acceptă și așa, dar să dăm o sticlă de rachiu diseară dacă ne mai întoarcem.
Urcăm o vreme în tăcere, atenți să nu alunecăm; sub covorul gros de frunze uscate pamântul este umed. Omul ne arată cum să ne lăsăm semne ca să recunoaștem drumul în caz că ne mai întoarcem. Începe să mă neliniștească repetiția asta. Și foșnetul permanent, ca o amenințare șoptită între frunzele vii și cele moarte. Ne oprim la semnul său și ascultăm. E doar o piatră ce se aude rostogolindu-se, probabil am dislocat-o la trecerea noastră. A antrenat și frunzișul uscat după ea, acum nu se mai văd urmele pașilor noștri. Ajungem la o stâncărie, iar jnepenii se îndesesc. Bărbatul o ia mai înainte strecurându-se agil printre tufele înțepătoare. Când nu se mai poate trece, scoate o macetă pe care n-o remarcaserăm până atunci. Ne zice să fim mai atenți pe unde călcăm și lovește brusc cu lama într-un bolovan. Nu știu dacă e ecoul sau uimirea mea, dar zgomotul acela ascuțit parcă răsună pe toată valea. El râde și ridică maceta înfiptă într-o năpârcă ce se zbate frenetic. Modelul vărgat de pe spate îi strălucește în soare de parcă ar fi cusut din mărgele. N-am mai văzut vipere așa de mari până acum. Bărbatul zice că dacă n-ar fi fost doar un pui, i-ar fi păstrat pielea de brățară, dar și cornul, că se vinde bine printre bărbați, pentru putere – face cu ochiul. Cu o mișcare scurtă din macetă, o aruncă în râpă.
Nu mai am nicio orientare: urcăm, coborâm, cotim și tot așa. Omul vorbește tot mai puțin. Spune că au mai căutat și alții peștera, doar vreo doi să se fi mai întors, dar nu în toate mințile. Îi transmit că noi suntem cercetători, nu niște bezmetici plecați să se lupte cu muntele în sandale. Zice că și ăia de acum zece-doișpe ani tot cercetători erau, de la Paris. Și erau opt. Cu echipament și aparate sofisticate. I-au strâns bucăți de pe tot versantul. Pe ăia pe care i-au găsit. Leo își amintește ceva din ziare, dar el nu are oricum încredere în francezi și în simțul lor de orientare. Ăia sunt pierduți și pe propria stradă, d-apoi pe munte. Îi arăt că am pe telefon o aplicație care a înregistrat traseul. Omul zice că speră să avem nevoie de ea, adică să revenim. Iar mă enervez, dar nu-i zic nimic, că nu știu de ce e în stare cu maceta aia, iar Leo sporovăiește fără grijă la doi pași în spatele său.
Ne oprim când dăm de un fel de potecă înierbată pe care trebuie să o urmăm singuri. Omul nu merge mai departe și nici nu ne așteaptă. Zice că nu vrea și mai multe necazuri. Spune că dacă ne-am răzgândit ne duce înapoi fără să ne ceară nimic în plus. Cei cu mințile rătăcite povesteau de un urs mare cât un stat de om. Asta în patru labe. Eu zâmbesc și îi transmit că exact asta căutăm. El se închină și scuipă în sân. Scoate din buzunar un breloc cu o cruce împletită din șnur și i-o întinde lui Leo, apoi o ia grăbit la vale.
— Știi ce mi-a zis? întreabă Leo râzând. Că-i sfințită la mănăstire, și c-o să mă apere că-s om bun, nu dușmănos ca tine.
Urmăm poteca entuziasmați o vreme, apoi începem să ne întrebăm dacă nu cumva omul și-a bătut joc de noi. Verific pe telefon, traseul a fost salvat, continuăm să mergem. Aproape că renunțăm, dar ajungem într-un mic platou și vedem intrarea căscându-se în stâncă. Nu distingem urmele vreunui animal mare, așa că intrăm încrezători doar cu căștile și lămpile pornite. Leo este pregătit să filmeze.
La început vedem doar mușchi și licheni crescuți pe pereții expuși la soare. Umezeala de pe pereți strălucește sub razele difuze, aerul se rarefiază și se face răcoare. Coborâm într-o pantă lină până ajungem într-o încăpere pe care lumina lămpilor și a lanternelor de rezervă nu o pot cuprinde. O luăm ușor pe lângă perete până o înconjurăm. Leo filmează tot.
— Zece minute, prietene. Atât ne-a luat să-i dăm roată, îți dai seama, e grandioasă!
Mă îndrept spre centru în timp ce el perorează despre conferințe și numele noastre rămase în istorie. Și atunci îl văd culcat. Maiestuos. Gigantic. Rânjind. Mă trec toate căldurile și toți fiorii de pe lume. Picioarele mă lasă și vocea mi se înmoaie. Nu știu dacă Leo mă aude când îl strig. Ursus spelaeus, de când aștept să te întâlnesc. Mă apropii cu inima bătând nebunește. Parcă ar dormi dezbrăcat de piele și de carne. Îmi plimb degetele pe schelet, este atât de bine conservat, n-ai zice că are mii de ani. Ce mii, probabil zeci de mii!
— Văd că l-ai găsit, observă Leo.
Lampa îmi tremură sau ochii mi se umplu de lacrimi, fiindcă oasele par că se însuflețesc. Într-un extaz continuu, Leo nu se mai oprește din vorbit.
— Uite ce amplitudine are bolta.
O privesc, dar parcă nu mai e așa de înaltă ca la început.
— Păcat că lumina noastră e atât de slabă și nu putem vedea în detaliu tot.
Probabil că și ochii lui s-au umezit, altfel nu-mi explic cum de nu vede toată dantelăria săpată de trecerea picăturilor de apă. Sau picurii atârnând din vârful stalactitelor. Opresc lampa, ochii mi s-au obișnuit acum cu întunericul din cavernă. Îmi dau și casca jos, mirându-mă cum de nu mi-a căzut până acum, îmi stătea doar pe vârful capului.
— Ce draperii parietale! Doamne, ce coloane de calcar! Și apa încă le modelează.
Mă țin după el, nu înțeleg ce e așa spectaculos la niște bucăți de piatră. Apă. Ce sete îmi era. Ling ceea ce Leo numește stalagmită lumânare. Nu le găsesc deloc ca fiind trainice, mă sprijin doar un pic de una și o aud cum trosnește. Nu înțeleg ce e carbonatul ăla de calciu de care tot vorbește.
— Perdele de stalactite gigant, zburdă el filmând necontenit.
Nu văd nimic plăcut în asta. Parcă ar fi un șir de colți gata să ne sfâșie.Nici nu știu ce face cu aparatul ăla în mână, o fi periculos? Mă țin totuși după el. Mă mișc greoi printre pietroaiele astea ca niște sulițe. Parcă am fi captivi într-o gură flămândă. Sau într-un stomac gol. Încerc să-mi amintesc când am mâncat ultima oară.
— Ce de oase, e raiul pentru tine.
Adulmec resturile îngălbenite împrăștiate pe podeaua peșterii. Bouri, mistreți, capre negre, alți urși. Sunt doar oase uscate, fără pic de carne, ce se sfărâmă când trec peste ele. Omul se întoarce spre mine. Îi citesc teama în pupilele dilatate. Mă atacă cu un obiect mic și luminos. Nu simt nimic.
