Povestire scrisă de Nicoleta Balaciu, aleasă de Adina Popescu la Creative Writing Sundays, pe 15 ianuarie 2023, la tema „o povestire scurtă care să transmită cititorului senzația acută de frig”.
– fragment –
Cam la un an de când se pripășise în apartamentul nostru, într-o zi pe care eu am simțit-o ca fiind una oarecare, Stella a plecat. A fost mare tevatură atunci. Chiar dacă tata ne-a zis că a ieșit doar să se plimbe, Laur a făcut o mare dramă, a urlat și a plâns până noaptea târziu. Pe urmă s-a întors. A tot plecat de atunci. Lipsea câte o noapte, uneori două, apoi se întorcea acasă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La început, episoadele acestea erau privite cu oarecare îngrijorare. Dacă Stella nu se mai întoarce, plângea Laur. Eu chiar asta speram. Dar când mergeam la școală cu hainele boțite, când mâncam doar pâine cu margarină și cu gem la toate mesele, în secret îmi doream să vină mai repede, să-și reia îndatoririle de refugiată în viața noastră. La un moment dat tata devenise agasat de ieșirile astea, ne spunea sec că a plecat la curvăsăreală. Ce cuvânt frumos de alungat o mamă vitregă, mă gândeam eu. Tot eu a trebuit să-i explic lui Laur ce înseamnă și a înțeles ceva, nu chiar totul, era încă mic. A plâns mult la fiecare plecare a ei, se temea să n-o piardă și pe mama aceasta. Pe cea naturală, adevărată și nici-pe-departe-înlocuibilă mamă nu și-o amintea, o știa numai din poze, fiindcă murise de tânără. În timp ce el a devenit posesiv cu Stella, eu am continuat să o consider o cârjă. Deși aș fi vrut să trăim fără ea, aveam nevoie de ea.
Treceau luni fără nicio schimbare de comportament, după care ceva începea să scârțâie în lumea ei. Se trezea noaptea și spăla frenetic toate vasele din dulap, sau din contră, treceau zile întregi până se atingea de farfuriile murdare din chiuvetă. Învăța să gătească un fel nou de mâncare, de obicei ceva pentru care Laur făcea câte o pasiune, de exemplu vinete umplute, și ne făcea asta obsesiv, zi de zi, o săptămână, două. Uneori o vedeam cum se plimba în cerc prin sufragerie, în jurul covorului, cu privirea în pământ, asemeni animalelor captive în lanț. Apoi pleca.
Mai târziu, dacă îi luam apărarea în certurile iscate de plecările ei, căci niciodată nu spunea unde merge și ce face, zicea doar mă duc să mă plimb în româno-franceza ei stâlcită, tata ne acuza că îi suntem complici doar pentru că nu-i țineam lui partea. Ceea ce, într-un fel, îi eram: complici la nevinovăție. Tata nu avea nimic concret, doar bănuieli neconfirmate. La cum îl știu, probabil îl înnebunea faptul că nu îi putea controla plecările, nu ce făcea cât lipsea. Și oricât de necredibil ar fi fost, Stella chiar asta făcea, se plimba. Lucru de care eu aveam să mă conving întâmplător.
Spre sfârșitul liceului, când tata îmi striga obsesiv la fiecare ieșire mie să nu-mi vii cu burta la gură, începusem să mă întâlnesc cu Pavel pe ascuns. Pavel era marea mea iubire, vărul colegei mele de bancă, student în anul II la Politehnică, rocker, dar băiat cuminte. Tata îl considera un golan, principalul său defect fiind că exista. Ca să ne întâlnim, de cele mai multe ori mă duceam eu cu metroul până la Piața Muncii. Casa lui era pe o străduță în apropierea spitalului de copii. Avea o curte mică, betonată, deasupra căreia, pe piloni groși din metal, casa fusese extinsă cu un balcon închis, din lemn lăcuit și geam. Acoperișul balconului, cu înclinație și culoare diferite decât cele ale casei, atrăgea și mai mult atenția asupra ciudățeniei. Mie îmi plăcea improvizația aceea, avea un farmec aparte, era ca o familie care viețuiește cu un membru inadaptabil, dar lucrurile funcționează totuși. Ziceam mereu că îmi amintea de casa bunicilor dinspre tata, agronomii de la Strejești, care construiseră anexe lângă anexe, treptat magazia devenise debara, debaraua devenise bucătărie, apoi living, apoi altceva, încât casa lor era ca un labirint cu pereți din texturi diferite. Sau poate semăna cu familia noastră și nu voiam să recunosc.
Cum ziceam, mă duceam la Pavel. Pe atunci timpul era aproximativ, nu aveam telefon mobil, de aceea plecam tot timpul mai devreme ca să nu-l las să mă aștepte. Nu aveam cum să-l anunț că am ajuns, mă plimbam pe stradă până ieșea el la poartă. Umblam singură pe acolo, era plin de dubioși. Aveam alt curaj atunci. Sau poate inconștiență. Pavel avea mereu un aer grăbit, trepida până mă vedea ajungând din capătul străzii înapoi în dreptul porții lui, ca și cum el era cel care mă aștepta de mult și așa mă simțeam tot eu vinovată. Din cauza reputației de crai universitar a lui taică-meu, nici eu nu eram bine văzută la el acasă. De acolo plecam cu mașina părinților săi, ne plimbam prin tot Bucureștiul căutând locuri ferite pentru intimități inocente.
Într-una din aceste plimbări, la mult timp după ce Stella se stabilise la noi acasă, am văzut-o pentru prima oară rătăcind. Până atunci nu îmi închipuisem că într-adevăr se plimba. În mintea mea, încărcată de ura de orfan timpuriu și de gelozia tatei, îmi imaginam că Stella petrece în cine știe ce companie, dansând twist și fumând țigări mentolate. Făcând acele lucruri care țin o femeie lângă un bărbat.
Era o după-amiază de ianuarie, afară era deja întuneric. Fusese oricum o zi mohorâtă. După zile calde, urmate de câteva zile de ger, zăpada veche se topise și înghețase. În acea zi începuse să ningă din nou, abundent, cu fulgi tot mai mari. Peste pelicula de sticla de pe jos se depusese un strat de zăpadă ce trecuse repede de glezne. Pe nebunia aia de vreme ne găsiserăm noi să ne întâlnim. Dar parca n-avusesem stare, nu mai suportam să stau închisă în casă. În zilele acelea în care Stella lipsea, tensiunea din casa devenea apăsătoare, nervii lui taică-meu vibrau mai ceva ca firele de înaltă tensiune. Mă aranjasem toată, îmbrăcasem o rochie tricotată scurtă, îmi luasem ciorapii de plasă cu ochiuri mici și cizmulițele roșii, care nu erau îmblănite, însă erau singurele pe care le aveam. Știam de la maică-mea, femeia-icoană, că numai femeile fatale poartă ciorapi-plasă, iar eu chiar asta voiam să îi transmit lui Pavel, că sunt doar aparent o fată cuminte. Eram o cerșetoare de atenție pe vremea aceea.
Înghețasem cât l-am așteptat și mă mai și udasem la picioare. Îmi venea să fac pipi din cauza încălțărilor ude. În mașină era mai frig ca afară. Pavel dăduse aerul pe rece, spre parbriz, să nu se aburească. Era mândru că mașina avea climatizare. Eu îmi țineam mâinile în buzunare și îmi lipisem picioarele sub palton. Genunchii mi se vedeau cadaverici prin plasa ciorapilor, bine că nu îndrăznisem să cumpăr unii cu ochiuri mari, cum își luau colegele mai versate. Pe atunci nu purtam șosete, eram prea orgolioasă. Străzile nu erau curățate, zăpada nouă se tasase peste stratul de gheață, încă nu dăduseră cu sare. Se circula greu, iar urmele mașinilor din fața dispăreau aproape instantaneu sub fulgii care nu conteneau. Pavel mergea încet, când schimba viteza își trecea mâna peste interiorul pulpelor mele. Le mișcam ușor ca să îi fac loc să mă mângâie fără să le depărtez prea mult, iar când pulpele mele se strângeau la loc aveam impresia că ating un corp străin. Pielea nu mai era a mea, picioarele nu mai erau ale mele, nicio parte a corpului nu mai era a mea, eram doar un manechin de plastic cu vezica plină.
La început nici nu mi-am dat seama că era Stella. Eram la Sălăjan, nu știu dacă era vântul din intersecție sau chiar începuse să viscolească, trotuarele erau acoperite de mormane de zăpadă. A zis Pavel ia uite-o și p-asta, fiindcă mergea pe marginea bulevardului. Mașinile o claxonau și o ocoleau, dar ea își vedea de drum neabătută. Abia când ne-am apropiat am recunoscut-o după eternele jambiere tricotate și căciulița din lână, pe care le purta iarnă de iarnă, indiferent de vreme. Semăna cu o țărăncuță ajunsă la oraș, așa cum am văzut mai târziu în revistele pentru lucru de mână că arătau femeile occidentale. Pavel a claxonat-o și el ca toți ceilalți, nebuna dracului, i-a strigat când a trecut cu viteză mică prin dreptul ei. Stella a întors capul și m-am tot întrebat dacă m-a văzut sau privirea ei alunecase deja în gol. În golul acela din care nu te mai ridici niciodată de tot. Obrajii i se înroșiseră de la frig, părul lung, pisicos, pe care și-l ținea ca de obicei împletit în două cozi, îi era ud. A fost o privire scurtă, fără vreo tresărire din partea ei, însă mie inima îmi bătea nebunește. E plin de drogați pe aici, mi-a spus Pavel și mi-a strâns cu un gest scurt pulpa, după care a schimbat din nou viteza. Dacă aș fi știut de atunci de hăul în care aveam și eu odată să cad, poate aș fi făcut altceva. Adevărul e că pe atunci nu știam nimic, dar aveam impresia că le știu pe toate. Am tăcut și am privit în oglinda retrovizoare cum Stella a continuat să rătăcească pe marginea bulevardului, până când din ea a rămas doar un punct pierdut în lumina chioară a felinarelor. Am oprit la o benzinărie, el ca să alimenteze, eu ca să merg la toaletă, apoi m-a lăsat la o gură metrou și m-am întors zgribulită acasă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
