Povestire de Irina Georgescu, aleasă de Cezar Paul-Bădescu la Creative Writing Sundays pe 20 septembrie 2015, la tema „reinterpretați o poveste celebră”.
Erau nedespărțiți. Dimineața, cînd Victor ieșea din casă, ghinionul îi sărea în cîrcă și-i apăsa spinarea întreaga zi. Îl făcea să se împiedice înainte ca autobuzul să plece din stație și pornea o ploaie rece pînă venea următorul. În timpul ședințelor de prezentare i se bloca laptopul sau se ardea lampa video a proiectorului. Colega lui, care era însărcinată, își lua des concediu medical. După ce a născut, șeful a hotărît să n-o înlocuiască, doar era cineva acolo care să muncească pentru amîndoi. Dar cea mai mare nenorocire i s-a întîmplat cînd creditul în franci elvețieni pentru apartamentul de două camere, cumpărat cu trei ani în urmă, a ajuns să-i înghită aproape tot salariul. Asta pînă cînd firma la care lucra a dat faliment. Atunci ghinionul i-a încălecat gîtul cu picioarele și a început să-i salte pe umeri. Vinde mașina, băiete, să-ți poți plăti ratele, i-a rîs în ceafă.
Ghinionului i s-o fi făcut milă de el în după-amiaza aceea de iulie, cînd Victor a ieșit binedispus din clădirea de douăzeci de etaje din Piața Victoriei. A scos hîrtiile din rucsac, s-a mai uitat o dată la suma pentru care semnase. Își dorise mai mult, dar măcar putea acoperi rata la bancă. În sfîrșit mi-a ieșit ceva anul ăsta, și-a spus în timp ce a traversat cu grijă strada.
S-a oprit în stația de tramvai și l-a sunat pe Mihai, pe care nu-l mai văzuse de cîteva luni.
− Hai să-ți dau o bere la Petrache pe terasă.
− Suntem la Monaco.
− Bravo, domnule. Să nu-mi zici că ești cu…
− Da, cu Simona. Te sun cînd mă întorc.
Fusese îndrăgostit de ea în timpul facultății. După examenul de licență, și-a făcut curaj s-o invite în oraș și, spre surprinderea lui, fata a acceptat imediat. Dar ce ghinion, cînd să traverseze strada spre locul de întîlnire, a dat o mașină peste el și s-a mai trezit la spital, îmbrăcat în ghips pînă la gît. S-au revăzut la întîlnirea de zece ani de la absolvire, cînd Mihai n-a ratat ocazia pe care o avusese el în seara cu accidentul.
La petrecere, Victor a mers cu Monica. Pe ea o cunoscuse cu cîteva luni în urmă, într-un club. Fata se ținuse toată noaptea după el, cerîndu-i să-i aprindă țigările. Spre dimineață, cînd Victor a încercat să o evite, a alunecat pe scările de la bar și și-a scrîntit glezna. Monica l-a ajutat să se ridice și l-a întrebat unde stă. Ea a deschis ușa apartamentului și l-a susținut pînă în dormitor, unde l-a împins pe pat. N-a mai avut timp să se gîndească la ce i se întîmpla.
O oră mai tîrziu, Monica i-a prezentat situația cu lacrimi în ochi. Era pe cale să fie evacuată din mansarda pe care o închiriase. Atunci el i-a povestit cîte ghinioane avusese și-a făcut-o pe fată să plîngă de-a binelea. Mai că-i venea și lui să-și plîngă de milă. În după amiaza aceea, și-a adus la el machetele de ghips, lucrările din lut, planșe și materiale de tot felul, cu care i-a umplut sufrageria. După prima săptămînă, Victor și-a regretat slăbiciunea. Monica se purta de parcă era stăpîna casei. Îi dădea sfaturi, rearanja mobilele și bucătăria. După două luni, organiza bugetul. Ținea cheltuielile într-un carnet și avea grijă ca banii să ajungă pînă la sfîrșitul lunii.
Nu era frumoasă ca Simona. Ba chiar era mai înaltă ca el și deșirată. Cînd era obosită, i se accentua strabismul și nasul ei lung semăna cu un creion ascuțit. În fiecare zi făcea de mîncare, dar nu-i plăcea să spele vasele și aragazul. Se ocupa Victor de curățenie, gîndindu-se că pe vremea cînd era singur nu avea atîta bătaie de cap. Poate ghinionul descălecase de pe umerii lui și luase înfățișarea Monicăi.
După ce a vorbit cu Mihai, Victor a luat tramvaiul spre casă. Și-a aruncat rucsacul în hol și, înainte să intre în baie, Monica a ieșit din dormitor. Avea obrazul șifonat de somn și ochii limpezi. L-a întrebat pentru ce sumă semnase contractul.
− O să ne descurcăm, a zîmbit ea.
Ne-am descurca și mai bine dacă ți-ai lua și tu un serviciu, i-a răspuns în gînd.
Lucra și ea, dar numai nopțile, cu coatele pe macheta pe care o pregătea pentru concursul național – O statuie pentru Regina Maria. Uneori adormea între planșe și visa la premiul de șapte mii de euro. Și el își dorea ca ea să cîștige premiul cel mare. Poate atunci și-ar fi făcut curaj să-i spună că voia să rămînă singur.
Victor a intrat în baie și a deschis dulăpiorul de deasupra chiuvetei, de unde a scos o aspirină. S-a dezbrăcat încet, a dat drumul la apă și-a așteptat să se încălzească. Dar deasupra capului său, para dușului a scos un zgomot. A scos pîlnia din suportul de metal și a scuturat-o. De acolo s-a auzit un bolborosit, de parcă sita ar fi fost înfundată. A dus-o la ureche ca pe un receptor prin care cineva încerca să comunice cu el. Și-a șters palmele de prosopul atîrnat peste cabină și a desfiletat capacul. Pe piciorul drept i-a căzut ceva și s-a speriat.
Mic și galben, se zbătea sub apa care curgea fierbinte și cu putere. A închis robinetul și s-a aplecat. Peștele nu era mai mare decît degetul mare de la picior. Încercînd să-l apuce, l-a scăpat printre degete. A ieșit din cabină și a golit paharul de pe chiuvetă, periuțele de dinți au căzut pe gresie. De data asta a reușit să-l prindă și l-a pus în paharul de plastic transparent, în care a turnat apă rece.
− Măi să fie! l-a dus în dreptul ochilor.
Peștele l-a fixat cu o privire rece, care l-a făcut să se întrebe dacă nu visează. Cu genunchi moi, a ajuns la bucătărie. Din bufet a scos un castron de salată, l-a umplut cu apă și-a aruncat peștele în el.
N-are cum… s-a încruntat Victor după ce s-a așezat la masă. A scos o țigară din pachet fără să-și dea seama că degetele îi tremură. Lumina înserării dădea o nuanță argintie apei în care peștele se rotea fără oprire, mișcînd din aripile subțiri, aurii. Dar dacă…, și-a zis, hipnotizat de rotirea peștișorului.
− Mai stai locului.
Peștele s-a oprit și l-a privit pe Victor cu pupile negre, dilatate, făcîndu-l să simtă răcoare pe șira spinării.
− Fishy fish, a rîs și a ciocnit cu unghia în bol, crezînd că-l sperie.
Dar mai degrabă a părut încîntat că cineva îi ține companie.
− De ce nu te îmbraci?
− Uite ce-am găsit.
Victor a lăsat-o să privească în castron, s-a ridicat și a mers la frigider, de unde a scos o cutie de bere. A pus-o pe masă și a desfăcut-o cu un pocnet care a făcut-o pe Monica să tresară. Pupilele peștelui s-au micșorat, dar au continuat s-o fixeze pe fata care se foia pe scaun.
− Cum adică l-ai găsit?
− L-am scos din para dușului. Ce zici? a privit-o Victor cu coada ochiului.
− Ce ochi ciudați. N-am mai văzut așa pește.
− Mai devreme se agita și i-am spus să stea locului și ce crezi? S-a oprit. Ia zi-i ceva.
− Ce să-i zic?
− Peștișorule, dansează sau fă niște salturi.
Peștele a luat-o din loc și a executat o piruetă cu aripioarele transparente, după care a sărit ca un delfin, intrînd din nou în apă și mergînd la fundul bolului, mișcîndu-se fără oprire.
Victor s-a înecat cu fumul de țigară și a tușit.
− Sfinte, a spus cu o gravitate care l-a emoționat.
− Stai, stai. Pînă nu ne gîndim bine să nu mai zici nici pîs.
− Adică tu crezi că…
− De unde să știu? Apari cu peștele ăsta aici și nu mai știu ce să cred. Ia mai bine du-te să te îmbraci.
În dormitor, și-a găsit boxerii și maioul pe marginea patului. Afară se întuneca. S-a întors în bucătărie, a deschis fereastra și s-a așezat lîngă Monica, în fața castronului în care peștele repeta aceleași mișcări: se rotea de cîteva ori, sărea din apă și se ducea imediat la fund.
− M-am gîndit, a spus ea și și-a apăsat nasul cu un deget. De-ar fi să fie chiar… și dacă tu, prostuțule, ai irosit primele două dorințe, eu mi-aș dori…
Avea părul răvășit, iar pe obrazul drept încă se vedeau cutele făcute de pernă. Ochii îi străluceau.
− Noroc, i-a luat-o Victor înainte. Și bani, a dat din cap uitîndu-se spre pește. Dar ăsta nu e…
− Noroc și bani, zici. De bani avem nevoie, dar nu oricum, a spus coborînd un deget în castron.
Măcar cît să nu mai plătesc niciodată rate și să nu mai muncesc, a continuat Victor în gînd. Niciodată, dar niciodată. Să călătoresc în sudul Franței cu Simona Popescu și să facem baie dezbrăcați.
− Nu vreau bani așa, să curgă din buzunare, a zis ea. Să vină din inspirație, înțelegi? Să fac cea mai frumoasă statuie și să ajung celebră.
Din nou e vorba de tine, a spus Victor în gînd. Să ai tu succes iar eu să merg la serviciu. Bravo, măi fato.
− Unde ai auzit tu ca un pește de aur să-ți dea inspirație? Bani da, proprietăți, dar ce să știe un pește de statuile tale?
− Nu-mi place tonul pe care spui statuile tale.
− Bine. Fă cum vrei.
Au tăcut amîndoi și-apoi au vrut să vorbească în același timp.
− Hai să-ncercăm, a spus ea.
− Și dacă e ultima dorință? Măi Monica, a prins-o Victor de mînă, tu ai idei bune, tu oricum o să fii celebră.
− Zici așa, să mă simt eu bine.
− Ba nu, chiar ai talent.
Victor și-a înfipt unghiile în palmă. Căzuse iar în plasa aia, de unde trebuia să strige convingător spre Monica. Ești bună, cea mai bună. Îl privea cu ochi umezi. Ura cînd îl privea așa, așteptînd încurajări.
− Bine, lasă. Am vrut să zic că doar cu bani nu pot fi fericită. Mi-ar plăcea să-i fac în urma unei inspirații extraordinare, care să nu mă părăsească niciodată.
− Hai te rog, a spus el, nu vezi că dă semne de oboseală?
Abia dacă mai reușea să sară din apă, iar aripioarele îi zvîcneau obosite.
− Ce-ar fi să cerem două lucruri în același timp. Zicem inspirație și bani.
− Te las pe tine să te distrezi, a spus Victor și și-a încrucișat mîinile pe piept.
A văzut-o închizînd ochii, i-a auzit dinții scrîșnind. Nasul ei lucea și era mai lung ca niciodată.
− Pește, dă-mi bani și inspirație.
− Stai un pic! Cum adică dă-mi?
Monica a deschis ochii derutată, de parcă se trezise din somn și nu înțelegea unde este.
− Pește, dă-ne bani și mie inspirație.
− Bravo, măi, a rîs Victor și a aruncat pe masă pachetul de țigări.
Peștișorul părea să gîfîie, încercînd să se rotească în continuare, staționînd tot mai mult pe fundul bolului înainte de a sări iar și iar deasupra apei. Ăsta mai are puțin și crapă de oboseală, s-a gîndit Victor. Monica plecase de lîngă el, o auzea deschizînd uși, trîntind sertare, alergînd între camere.
− Ei?
− Ei ce.
− Ai găsit inspirația? a privit-o rîzînd.
− Ia termină. Și tu crezi în peștele ăsta, s-a trîntit ea în scaun.
Poate ești bogată și nu știi, a rîs în gînd. Precis ai inspectat apartamentul, ai verificat macheta dacă nu e schimbată, ai căutat în portofel, sub pat, pe masă, în gențile de la cuier. Ai scos și tokenul și ți-ai verificat online contul. Precis același sold de trezeci de lei.
− Trebuia să cer un singur lucru, a spus ea cu ochii la făptura care părea stricată, făcînd rotiri bezmetice în apa tulbure. I-o fi foame, a sărit spre bufetul de deasupra aragazului, de unde a scos punga cu pîine. A smuls o bucățică din miezul vechi și a frămîntat-o între degete. Stai cuminte și mănîncă, i-a zis cînd a aruncat firimitura în apă.
Ca la comandă, peștele s-a oprit. Bronhiile mici s-au deschis ușor, strălucind aurii.
− N-am zis să… nu, nu, nu, asta n-a fost o dorință! a scîncit Monica. De ce rîzi?
− Eu rîd? a spus Victor și s-a înecat.
− Ba ai rîs, îți bați joc de mine.
− Moni dragă, mi-a venit să rîd cînd l-am văzut cum înfulecă. Ia mai dă-i. Mînca-te-ar peștii, a continuat în gînd, uitîndu-se cu coada ochiului la fată.
− O fi băiat? a întrebat ea și a aruncat mai multe firimituri de pîine.
− Ce importanță are?
− În povești e băiat.
− În povești nu vine pe țeava de la duș.
− Dacă nu crezi în el, n-o să ne îndeplinească dorința.
L-au urmărit cum înghițea firimiturile, mărindu-și și micșorîndu-și pupilele negre.
De dincolo s-a auzit telefonul.
− Să nu povestești nimănui! a strigat Victor, în timp ce Monica ieșea.
A închis ușa în urma ei, s-a dus la frigider și a scos ultima bere. Venind spre masă, a observat ochii mici urmărindu-l.
− Tu nu ești normal, unde s-a mai pomenit pește să vadă la distanță. Ce lighioană mai ești și tu?
A desfăcut cu grijă cutia de bere. De dincolo, a auzit-o pe Monica vorbind. Sigur nu-și ținuse gura.
− Nu trebuie s-o bagi în seamă pe prietena mea. E cam trăsnită. Dar tu ești un pește deștept.
A căutat bricheta în buzunar.
− Uite care-i treaba. Nu cred că scot multe parale cu dansul tău și nici n-am să merg la circ să te vînd. Hai mai bine să… Mă omori cînd te uiți așa.
Victor a tras din țigară.
− Noroc și bani. Și chelia, dac-ai putea s-o rezolvi, a zis încet și a urcat cu degetele pe creștetul capului, trecîndu-le cu grijă printre puținele fire care-i mai rămăseseră. Întotdeauna mi-am dorit un păr bogat și cît mai creț. Mult păr, a dat din cap spre peștele care continua să-l fixeze cu o privire rece.
A mai luat o gură de bere din cutie și și-a dres vocea.
– Pește, ce s-o mai lungim. Dacă Monica vrea inspirație, dă-i gîndul cel bun, să-și ia catrafusele și să plece de-aici.
Pupilele negre, mici, s-au subțiat, iar coada peștelui s-a mișcat dintr-odată și trupul a urmat-o, învîrtindu-se în jurul ei, sărind peste apa murdară și caldă, spre care Victor a trimis cîteva cercuri de fum.
− Peștele ăsta nu știe decît comenzi simple, culcat, drepți, fă o piruetă. Ce-oi fi în mintea lui?
A stins țigara și s-a ridicat cu greu de la masă. A pornit spre dormitor cu castronul în brațe. În fotoliul din sufragerie, Monica vorbea încă la telefon.
Victor a așezat vasul pe noptieră și s-a întins pe pat. Peștele strălucea în întuneric, agitîndu-și coada.
− Mai e ceva, s-a întors spre el, dar înainte să deschidă gura, l-a văzut făcîndu-i cu ochiul și-a simțit că îngheață de spaimă.
Monica a mutat bolul în sufragerie, să-i poarte noroc în timp ce lucrează, și-apoi Victor a adormit. A avut un singur vis, în care se făcea că peștele stătea pe nasul lui și-i pieptăna bretonul.
Cînd s-a trezit,Victor și-a dat seama că înota în mare. Nu vedea nimic de claia de păr lipită de ochi. Și-a scuturat capul și-atunci inima a dat să-i spargă pieptul. Era chiar ea acolo, în fața lui, cu apa pînă la buric. Ce sîni minunați, albi ca laptele, orbitori în soarele amiezei. Fata s-a întins spre el, cu ochii mari și buzele deschise.
Mihai! Vino să vezi ce noroc a dat peste noi! a strigat înainte să-l prindă pe Victor în căușul palmei.
