Povestire scrisă de Valentin Antonescu, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Dan Pleșa la Creative Writing Sundays, pe 3 martie 2024, la tema: „gelozie / un text inspirat dintr-o fotografie la alegere de pe site-ul: Martin Parr | The Independent Photographer (independent-photo.com)”. Povestire editată de Dan Pleșa.
Astăzi e zi de meci. Suntem în optimile Cupei Mondiale cu Spania și e 2 – 2 la pauză. Au avut mingea mai tot timpul, așa cum era de așteptat, dar noi am fost mai agresivi. Golurile spaniolilor au fost din noroc chior. Ar fi păcat să nu ajungem măcar până în semifinale, la cât talent avem. M-am întins cu picioarele pe măsuța de sticlă și am băut două Heineken în fața televizorului nou, cel mai scump de pe piață. Redă culorile mai ceva ca în viața reală.
Acum, că s-a terminat prima repriză, mă holbez în tavan și în cap îmi năvălește o amintire cu o altă optime de finală.
*
Aveam opt ani și mă uitam la meciul nostru cu Argentina din ‘98. Stăteam în căsuța înghesuită din Hackney cu tata și frate-meu mai mare, Curtis, care avea doisprezece ani. Veniseră și bunică-mea cu Lucy, cățeaua ei bătrână, un amstaff albinos și leneș care avea conjunctivită și nu făcea altceva decât să pufăie pe nări și să tușească toată ziua. Când juca Anglia sau Tottenham, tata ne lua câte o sticlă de Coca-Cola. Făcuse și curățenie înainte. În sfârșit nu mai mirosea a tocană de cartofi fără gust. El și bunica stăteau pe canapeaua decojită din piele maronie, noi doi, cu câte un steguleț în mână fiecare, ședeam pe covorul frumos, cu nuanțe violet, pe care îl luase mama cu un an în urmă, chiar înainte să plece, și Lucy pe fotoliul din catifea reiată verde căruia ne plăcea să îi dăm palme cât puteam de tare ca să îl facem să scoată nori de praf. Televizorul ăla vechi și bombat ca o burtă de gravidă arăta gazonul terenului de fotbal mai mult bleu decât verde și echipamentul nostru mai mult gri decât alb, dar nu conta.
Pe tata mi-l amintesc numai piele și os, veșnic bărbierit și îmbrăcat într-o cămașă gălbuie cu mânecă scurtă și bermude verzui cu multe buzunare permanent pline cu șurubelnițe și pachete de țigări. Bunica, cu părul ei sărăcăcios, fălcile atârnânde și privirea ursuză, purta o pălărie cu steagul nostru, albă cu roșie, cumpărată din târg. Avea încredere că de data asta putem să „aducem fotbalul acasă”. Tata nu era atât de optimist. Era tot 2 – 2 la pauză și fiecare dintre ei vedea asta în felul său. În timp ce bunica strângea ceștile și ibricul bej cu mici pete de rugină și se pregătea să aducă bere la cutie pentru ea și tata, el vorbea descumpănit cu ecranul:
—Sigur o dăm în bară. Mereu o dăm în bară.
Și sufrageria, și bucătăria erau mici și separate de o arcadă, deci ne auzeam fără probleme, dar ea tot striga:
—O dăm în bară că se trezesc toți neisprăviții ca tine să cobească, așa că mai bine taci.
—Așa e, mai bine taci, tati, zicea Curtis umflat în pene.
—Cui îi zici tu să tacă? îi trase tata o palmă ușoară peste ceafă. Curtis i-a tras și el un pumn în umăr și au râs pe cinste.
—Tu ce zici, Harvey? m-a întrebat bunica mângâindu-mă pe cap. Aducem trofeul acasă?
Nu știam ce să-i răspund, așa că am ridicat din umeri. Stăteam turcește la picioarele fotoliului și îmi amintesc că mă întrebam ce părere are Lucy. Stătea cu limba scoasă și respira zgomotos. Mereu mi s-a părut că avea ochi inteligenți. În zi mare bunica o îmbrăca cu câte un pulover tricotat de ea. Atunci îl alesese pe cel roșu cu cei trei lei ai stemei echipei naționale plantați semeț pe piept. Mai avea unul alb, unul albastru și vreo patru multicolore. Uneori aveam impresia că Lucy avea mai multe haine ca mine.
În timp ce o priveam, cățeaua a scos un lătrat scurt fără să-și ia ochii de la televizor. Cineva a bătut de trei ori, sec, în ușa de la intrare, care dădea direct în sufragerie. Tata a deschis și s-a salutat cu doi oameni în costume gri, șifonate, un bărbat înalt și supraponderal, ai cărui nasturi erau pe cale să cedeze și o femeie scundă între două vârste cu părul blond prins în coadă. Ne-au salutat pe toți și s-au prezentat ca fiind de la Protecția Copilului. Părea că tata îi știa deja. Până să închidă ușa am reușit să surprind un polițist care aștepta afară.
—Rob, ai timp să vorbim puțin? l-a întrebat grasul pe tata.
Înainte să apuce tata să răspundă, a intervenit bunica:
—Vă rog, stați jos puțin. Haideți că e păcat să lucrați acum, începe imediat repriza a doua. Se califică băieții noștri și după aceea vorbim, ce ziceți? Curtis, du-te repede și adu scaunele alea pliabile, a continuat aparte, spre frate-meu.
Pe cât de vocal și neastâmpărat era Curtis de obicei, în momentul ăla îl simțeam paralizat de frică. S-a conformat și a pornit imediat spre debara. Cei doi străini erau ușor întorși și discutau între ei, fără să-i putem auzi. Într-un final a răspuns femeia:
—Haideți că ne relaxăm puțin, un sfert de oră maxim, poate vedem un gol frumos. Mulțumim.
—Am o presimțire că o să mai vedem la mondiale multe goluri frumoase de la ai noștri, dar nu azi, a zis tata zâmbind amar. Altădată. Sper să mai câștigăm dracului trofeul ăsta până se duce Lucy.
—Ți-am zis, măi, netotule, să nu mai vorbești așa. Ăsta e anul nostru, a ripostat bunica, recăpătându-și zâmbetul.
Le-a dat apoi celor doi câte o cutie de bere și s-a așezat pe fotoliu cu Lucy în brațe, lăsându-i pe ei pe canapea, în timp ce tata și-a întins unul din scăunelele aduse de Curtis. După câteva secunde, Lucy a tras un vânt, așa că bunica i-a dat palme peste fund până s-a dat jos și a venit lângă noi, pe covor. Curtis se ținea teatral de nas și gesticula exagerat ca să alunge mirosul, spre delectarea tuturor.
Atmosfera s-a detensionat instantaneu și meciul a reînceput. Relaxarea nu a durat, însă, foarte mult, căci după câteva minute Beckham a luat cartonaș roșu. În timp ce superstarul nostru mergea cu lacrimi în ochi spre vestiar, toată lumea din casă era scandalizată. Lucy lătra, tata era deja în picioare și înjura spre cer, bunica dădea din cap cu dispreț, blonda, cu mâinile în cap, repeta obsesiv: „Nu se poate așa ceva, nu pot să cred”, iar grasul, roșu la față, vorbea cu arbitrul: „Mă oligofrenule, ăla nu-i fault. Nenorocitu’ ăla a simulat, cum poți să fii așa de orb, fir-ai al dracu’ de arbitru”. Eu și Curtis eram, de asemenea, terminați de supărare.
Încet, încet, spiritele s-au stins, iar concentrarea era maximă. În zece oameni meciul devenea mult mai greu și șansele să mai marcăm scădeau exponențial. Hipnoza fotbalului a fost întreruptă doar de femeia de la Protecția Copilului care a ieșit afară fără să spună nimic. Mă uitam cât puteam de discret printre perdelele mucegăite și nu puteam vedea decât un sfert din mașina de poliție. După câteva minute a dispărut, blonda a reintrat zâmbind și timpul s-a oprit din nou în loc. Până la final inimile noastre au trecut prin chinuri de nesuportat, pendulând continuu între agonie și extaz, între țipete și plânsete, între înjurături și aplauze. Scorul a rămas, totuși, doi la doi. La fel a rămas și după cele treizeci de minute de prelungire. Tensiunea a ajuns, așadar, pe cele mai înalte culmi când au început loviturile de departajare. Eu mă uitam printre degete, Curtis își strângea stegulețul în brațe și bunica avea lacrimi în ochi, nici ea nu știa dacă de bucurie, de tristețe, sau câte puțin din ambele. Tata și grasul, deja la a treia bere, erau în picioare și se țineau de după gât. Când a ratat Crespo, am fost teleportați în rai. Când a ratat și Ince, am fost readuși pe pământ. Golul numărul trei, marcat de Owen, ne-a ridicat din nou la cer, dar după ce Batty a bătut slab pe centrul porții, iar portarul argentinian a apărat, s-a dezumflat toată lumea și a mai sorbit puțin din bere fără să spună vreun cuvânt. Chinul ni se curmase. Am ieșit și eu din transă și mi s-a părut totul, brusc, ca un vis. Parcă nu eu trăisem ultimele două ore, ci altcineva.
—Salut, Rob, o să îți dau telefon, îi spune grasul lui tata dând noroc și aranjându-și cravata.
—Data viitoare sună-mă, te rog, i-a răspuns tata serios. Vorbim, dar nu azi.
—Nu azi, a confirmat blonda și au ieșit amândoi.
N-am întrebat despre musafirii noștri neașteptați, și nici tata n-a spus nimic. Știam foarte bine cine erau. În câteva zile a sosit și inevitabilul țârâit al telefonului. Mi-a dat aceeași senzație de gol interior ca bătăile în ușă din timpul meciului. Tot pe covorul mamei m-a surprins. Mâncam împreună cu Curtis dintr-un castron cu fasole. Tata a răspuns și n-a spus decât „Da” de patru-cinci ori, de fiecare dată cu același ton neutru. Era cu spatele la noi. Se uita în pământ și tresărea ușor.
Într-o oră tata a avut timp să ne facă bagajele. Curtis țipa și dădea cu pumnii în tot ce apuca, până l-a pălmuit tata și s-a calmat. Eu m-am holbat doar spre tavan. Tata a sunat-o și pe bunica, dar ea n-a venit. Au venit, în schimb, după încă un sfert de oră, agenții de la Protecția Copilului, de data asta fără poliție, ne-am suit cu ei într-un Renault bej și am pornit. Tata nu ne-a mai făcut cu mâna din stradă, cum făcea de obicei când plecam undeva.
El conducea și ea, de pe scaunul din stânga, ne explica răbdător:
—Legal, tatăl vostru nu mai era apt să vă crească, băieți. O să ajungeți, în schimb, în plasament la o familie mult mai potrivită, cu doi părinți. Și este o șansă foarte bună să rămâneți împreună. Tatăl vostru va avea dreptul să…
Am încetat să o ascultăm. Ne țineam strâns de mână și priveam în spate prin lunetă sperând să-l vedem pe tata fugind după noi sau să auzim un lătrat de Amstaff. Speram să vedem ceva, orice, dar strada era goală.
*
Eu am ajuns la o familie de irlandezi catolici cu încă trei băieți și Curtis a umblat din casă în casă, căci toți îl dădeau afară. Ne lăsau să ne vizităm destul de des, dar de când a făcut optsprezece ani și a ieșit din grija sistemului n-am mai ținut legătura. Nici pe tata și bunica nu i-am mai văzut vreodată.
Am pierdut și optimea asta de finală. A mai dat Spania un gol în a doua repriză. Pe vremuri speram să câștigăm Cupa Mondială până moare Lucy. Acum sper din suflet să se întâmple măcar până mă duc eu.
