Povestire de Ana Alexandrescu, aleasă de Cecilia Ștefănescu la Creative Writing Sundays pe 13 martie 2016, la tema: „Pornind de la fotografia de mai sus, scrieți, vă rog, o proză de max. 10.000 de semne”.
Cum s-a trezit, Sonia a ieșit să miroasă florile. I s-a făcut greață. Este ritualul ei în ultimele luni: inspiră cu putere în fiecare dimineață parfumul grădinii, apoi se trântește pe canapea și rămâne înăuntru, unde e răcoare și întuneric.
În aprilie, după ce au semnat hârtiile pentru casa de la mare, a făcut o listă cu cele mai parfumate flori posibile, s-a dus la „Jardin de rêves” și a luat de toate. Au plecat spre Argeles-sur-Mer cu mașina plină de bagaje pentru jumătate de an, transformată într-o mică seră. Băiețelul a plâns tot drumul după animale. Sughița și își trăgea nasul pe bancheta din spate, sufocat printre zecile de ghivece cu răsaduri care făceau geamurile să transpire și răspândeau iz de pământ umed. „Nu te mai smiorcăi, lui Arlequin o să îi fie mai bine la adăpostul pentru câini, îți garantez”, i-a spus Sonia întinzându-i un pachet de șervețele. Despre Cousteau, carasul auriu care era de fapt alb, și-a dat cuvântul că murise cu mult timp înainte de a-l înghiți vârtejul din vasul de toaletă. Și-a încrucișat degetele în poală, iar soțul ei, care era la volan, s-a făcut că nu vede.
Când au ajuns, s-a apucat să planteze florile fără să viziteze casa. „O știu de pe internet. E o casă ca toate celelalte, mă uit după ce termin”, i-a spus lui Maurice, care a dus lucrurile înăuntru și i-a pregătit copilului ceva de mâncare. Sonia a sădit violete, regina nopții și crini chiar lângă ușă, puțin mai departe lăcrămioare și petunii, trandafiri și clematite sub geam, liliac și iasomie la gard. Arome de capelă chiar acolo, la cheremul ei. A intrat într-un târziu, s-a uitat scurt în jur și a spus că locuința e agreabilă, apoi s-a așezat la fereastra din bucătărie, și-a sprijinit tâmpla de geam și a rămas așa, privind Pirineii.
Le interzisese să se ocupe de florile ei, dar cu timpul se uscau, pentru că uita să le ude. Ca să nu o vadă plângând, Maurice îi lua altele, fără să știe, și i le înlocuia noaptea, când ea dormea adânc după doza de somnifere. Găsise o florărie bine aprovizionată în Languedoc, un oraș ceva mai mare la 30 de kilometri de ei. Se plimba împreună cu băiatul prin centru, intrau în librării și în magazinele cu suveniruri, mâncau în port, la o terasă de unde puteau urmări vapoarele, apoi mergeau să ia plantele. Proprietara florăriei, originară din Italia, avea și o cofetărie alături, de unde Maurice îi cumpăra băiatului înghețată. Valeria le ținea întotdeauna companie la măsuța de fier forjat din fața vitrinei. Le zâmbea cu tot chipul și le vorbea despre vrute și nevrute. Apoi cel mic o lăsa să îl sărute pe creștet și se întorceau în Argeles-sur-Mer, unde mergeau la plajă, de fiecare dată fără Sonia, pentru că îi era teamă de cancerul de piele. Copilul promisese să nu spună nimic despre secretul lor cu plantele și nu spunea. De fapt, nu vorbea mai nimic cu mama lui, iar când i-a zis într-o doară că a cunoscut o domană foarte drăguță care face cea mai bună înghețată din lume, Sonia i-a întors spatele, a tras draperiile și s-a întins pe canapea cu fața la perete.
Ușa dinspre grădină s-a deschis în urma ei. Băiețelul s-a așezat pe prag și a așteptat ca ea să îi dea atenție. Sonia părea să uite uneori că locuiește cu alții și tresărea când auzea ceva. Dacă o jucărie începea să scoată tot felul de sunete, să lumineze și să se deplaseze prin încăpere, se speria și țipa, chiar dacă își dădea imediat seama că obiectul nu era însuflețit de vreo fantomă. Era senină atâta timp cât plutea nederanjată prin încăperi și prin grădina ei. Melancolia o purta lin pe lângă pereți și mobilă și o fixa în câte un punct din casă. Atunci Maurice o urmărea de la distanță așteptând să vadă ce va face, ca și când ar fi fost lumina proiectată pe zid de farurile unei mașini care nu știi de ce a oprit noaptea în fața casei tale. Răsufla ușurat când se mișca din nou, pentru că dacă rămânea pe loc nu știa cine va ieși din ea, de ce, ce va spune sau ce va face.
— Cred că a fost mai răcoare azi noapte, uite, și-au revenit, dragele de ele. Aseară mi s-a părut că erau puțin ofilite de la arșița asta.
— Mami, mă plictisesc. Hai, joacă-te cu mine.
— De ce nu te joci cu Maurice? De ce nu mergeți la plajă?
— Ți-a spus că se duce în oraș. Tu i-ai zis să mă lase aici. Credeam că ai vorbit serios.
— Am treabă, azi vreau să gătesc. Joacă-te singur. Te las să stai afară cât vrei dacă inventezi un joc nou, nemaivăzut, extraordinar.
Sonia s-a dus în bucătărie, s-a așezat cu spatele la fereastră și a deschis o revistă de integrame. Atome dénaturé. Fleuve européen. Démoraliser. Coupe de glace. Une personne que je crois bien connaître. Ancien jamais. Dormeur du val. Étude des phénomènes. Air de Schubert. Qui joue un rôle.
Când s-a întors la amiază, pe Maurice l-a întâmpinat mirosul mâncării. A sărutat-o pe Sonia pe obraz, a întrebat de cel mic și a ridicat pe rând capacele vaselor aburinde: supă cremă de ciuperci, pui în sos de ciuperci, garnitură de orez cu ciuperci și ierburi aromate, ciuperci la cuptor umplute cu brânză cheddar. Și o tavă de plăcintă cu hribi.
— Arată bine, scumpa mea, dar…
— Știi că îmi place să pregătesc ciuperci. Nu poți să înțelegi. Îmi amintește de verile de la țară când mergeam cu bunicul să adunăm bureți în pădure.
— Mi-ai mai povestit. Nu te mai gândi la asta, hai să vorbim și despre altceva.
— Ți-am mai povestit, cred că ai uitat. Ne întreceam cine găsește mai mute. Gălbiori, iuțari, râșcovi, lăptuci, vinețele, ghebe. Cred că se făcea că nu le vede. Omleta cu gălbiori era preferata mea, o gătea bunica dimineața și îmi prăjea pâine pe plită.
— De ce nu mergem acolo toți trei, să îl înveți pe cel mic despre toate ciupercile, să te prefaci că nu le vezi ca să le culeagă el? A spus să petreci mai mult timp cu copilul, să îți faci noi amintiri. Nu poți trăi în două lumi, trebuie să alegi.
— Cel mai bine era în august, când veneau și ai mei. Până când s-a îmbolnăvit tata. În ’93, înainte să moară, a fost ultima dată acolo, se umflase ca un balon. Am făcut numai noi doi o excursie pe deal, am stat sub un stejar, de unde se vedea toată valea, și nu am vorbit nimic.
— Te implor, Sonia, oprește-te.
— Apoi s-au dus toți, pe rând, și am rămas singură. Săraca mama, de Crăciun… Cum să mori de Crăciun? Speram să plec eu înaintea ei, ca să nu rămân singură. Cum vine aia, Maurice, acum să fii și în minutul următor să nu mai fii? Să ai o familie și în câțiva ani să n-o mai ai?
Maurice a plecat abătut să se schimbe. Ea a deschis geamul și, în timp ce așeza tacâmurile, l-a chemat pe băiat.
— La masă! Hai, mănânc și eu cu voi. Ce faci, hai, să îți povestesc despre vacanțele mele. După aia caut poze și își arăt ce fetiță frumoasă eram. Aveam o rochie verde, tricotată de bunica, căreia îi adăuga câte un volan în fiecare an pentru că îmi rămanea prea scurtă, sper să găsesc fotografia. Tu auzi?
Copilul nu îi răspundea și și-a dat seama că nu îl mai văzuse de dimineață. Sonia a ieșit în grădină și l-a găsit jucându-se jocul cel nou: stătea întins pe spate, cu picioarele drepte și mâinile împreunate peste piept. Tăiase toate florile parfumate din grădina ei de vis și își înconjurase trupul cu ele. Ținea ochii închiși, dar era roșu la față și abia își stăpânea un zâmbet.
După ce au intrat, Sonia nu a mai plutit prin casă. S-a mișcat mecanic, a dus mâncarea la gură cu gesturi scurte, sacadate, fără să vorbească, fără nicio expresie pe chip. A strâns masa și a spălat vasele, apoi s-a îndreptat spre canapea cu pași care s-au auzit pentru prima dată. Când au plecat la plajă, și-a pus un batic, o curea peste rochia de casă, a luat găletușa pentru nisip pe care băiatul o lăsase în hol și a ieșit desculță după ei.
— Vin și eu.
Drumul pănă la mare șerpuiește printre case asemănătoare, cu perdele trase la geamuri, curți goale și garduri acoperite de glicină care răspândește un miros dulceag. Asfaltul încins îi frigea tălpile, dar Sonia încerca să țină pasul cu ei. Aleea se termină brusc la marginea falezei, de unde coboară spre plajă o potecă abruptă. S-au oprit în capăt și au privit valea cu dune de nisip alb presărat cu mici grupuri de oameni.
— Parcă ar fi iarnă. Zici că suntem pe o pârtie, nu? Sonia?
— Da, mă orbește lumina asta. E prea alb. Nu văd nimic. Unde a dispărut? Unde e copilul, Maurice? De ce fuge așa? Alain? Alain!
Băiatul o luase la goană pe pantă. Striga pe cineva și dădea din mâini. S-a oprit lângă o femeie și și-a încolăcit brațele în jurul ei, râzând. Apoi a luat-o de mână și au urcat spre ei.
— Uite, tati! E Valeria! Mami, ea e prietena mea de care ți-am zis, care face cea mai bună înghețată din univers.
Sonia a dat mâna cu ea. „Ce frumos sunteți bronzată” a fost singura frază care i-a venit în minte. A încercat și un zâmbet când a rostit-o, iar Valeria i-a mulțumit și i-a mai strâns mâna o dată. Apoi au coborât toți patru și au întins prosoapele aproape de apă. Marea agitată răscolea nisipul calcaros și părea una cu plaja strălucitoare.
— Alain, hai cu mine, să ne bălăcim împreună, i-a spus Sonia băiatului în timp ce își scotea baticul de pe cap. Maurice, hai și tu.
Bărbatul își deschisese cartea. A căscat și i-a făcut un semn să mai aștepte. Băiețelul încă o ținea de mână pe cealaltă femeie.
— Poate vin mai târziu, mi-a promis Valeria că facem un castel împreună. Cu o grădină plină de flori, multe turnuri și șanț cu apă și ziduri de apărare.
Sonia a intrat singură în apa lăptoasă și rece, care a amorțit-o imediat. Era din nou în elementul ei, în care putea să plutească nederanjată. A început să recapituleze în minte toate denumirile latine ale ciupercilor pe care le știe.
