Povestire scrisă de Ema Cojocaru, aleasă de Ciprian Măceșaru la Creative Writing Sundays, pe 11 aprilie 2021, la tema „povestire despre singurătatea necesară creatorului”.
După ce ne-am mutat în casa aceea veche de un secol, am devenit tot mai convinsă că cineva încearcă să-mi facă rău. La început au fost lucruri mărunte: o căzătură pe trepte, un robinet de gaze deschis, pahare care mi se spărgeau în palmă, o limbă de foc scăpată din sobă care-mi pârjolea părul. Apoi incidentele au căpătat forme din ce în ce mai neliniștitoare, însă faptul că nu aveam niciodată martori mă punea într-o situație neplăcută.
Nici măcar Vicente nu lua în serios ce îi povesteam și dădea vina pe imaginația mea bogată sau pe vechimea casei. Însă eu simțeam că se întâmplă ceva nefiresc, astfel că am început să notez toate faptele, de la cele mai mărunte la cele cu adevărat îngrijorătoare, construind un rechizitoriu amănunțit împotriva unei entități ostile, misterioase.
Fără îndoială, casa a observat privirile dezamăgite pe care le-am aruncat prin încăperi, în după-amiaza de noiembrie când am mers să o vedem. Era o clădire tip vagon, cu parter și etaj, desfășurată în lungul unei curți înguste, boltită cu viță-de-vie și pavată cu dale crăpate. Vicente îl cunoștea întrucâtva pe proprietar, domnul Navarro, un bărbat de cincizeci de ani care locuia la etaj, împreună cu mama octogenară.
— Ce frig e aici! mi-a scăpat.
În lumina slabă a singurului bec din sufragerie, priveam dezolată pereții prăfoși, acoperiți cu vălurele de calciu.
— Nu s-a mai făcut focul în sobe de iarna trecută, dar hornurile sunt curățate, mi-a răspuns domnul Navarro, după care ne-a condus prin apartament.
Sufrageria și camera de la stradă, despărțite printr-un glasvand impunător, erau mobilate cu piese greoaie, lipsite de valoare, care emanau un iz de mucegai. Am observat parchetul murdar și denivelat, cada îngălbenită în care se imprimaseră fesele celor care o folosiseră înaintea noastră, clanțele îmbâcsite de mii de atingeri și ușile cu vopseaua ciobită. Mi-a displăcut aproape totul la casa aceea, cu excepția geamurilor mari din dormitor și a șemineului masiv din cahle brun-roșcate, care ocupa un colț al sufrageriei.
— Apartamentul e liber, vă puteți muta oricând, ne-a spus bărbatul, înainte de a ne lăsa singuri pentru a lua o decizie.
— Eva, e păcat să pierdem ocazia asta, nicăieri nu mai găsești așa ieftin un apartament la curte. Vor pe cineva de încredere, nu-i interesează neapărat banii.
— E un preț bun, dar nu știu ce să zic. Locul ăsta îmi dă o senzație neplăcută. Totul e vechi, folosit. Și nu-mi place că aici au murit oameni. Ziceai că ultima locatară a fost o mătușă a domnului Navarro?
— Ce importanță are? Doar nu crezi în povești cu stafii. Facem curat, aducem mobilă nouă, o să arate mult mai bine, ai să vezi.
Știam ce însemna acel „facem curat”. Revista pentru care lucram fusese vândută unui trust de media, care păstrase doar o parte din angajați. De o săptămână rămăsesem fără serviciu, aveam tot timpul din lume.
Ne-am mutat peste două zile. Nu l-am întrebat pe domnul Navarro în ce cameră murise bătrâna, dacă se întâmplase în dormitor – din fericire, golit de mobilă – sau în încăperea de la stradă, unde aveam să descopăr mai târziu că în salteaua de paie fuseseră îndesate zeci de ghemotoace de păr în diferite stadii de încărunțire.
După ce am adus ultimele bagaje, Vicente a plecat cu treabă și eu am rămas singură printre mormanele de saci și cutii îngrămădite în sufragerie. Am făcut focul în sobe și am despachetat câteva genți, iar după lăsarea serii am tras un scaun lângă șemineu. Aprinsesem luminile peste tot, mai puțin în camera de la stradă, unde lustra nu avea bec. Timp de câteva ore, mi-am sunat prietenele și am încercat să citesc, însă odată cu înaintarea nopții, tăcerea s-a așternut ca o pătură aspră care-mi producea mâncărimi.
Cel mai tare mă tulbura glasvandul dincolo de care, în lumina unui felinar, se contura mobilierul înghesuit în camera de la stradă. Orientasem scaunul astfel încât să nu mă uit într-acolo, însă o imagine neliniștitoare se închega tot mai precis la marginea gândurilor. Când nu o mai puteam alunga în niciun fel, îmi luam inima în dinți și priveam direct spre ochiurile de geam fixate în lemnăria cafenie, înfruntând silueta pe care mă așteptam s-o zăresc așezată pe pat. Nu vedeam nimic dincolo, însă teama aceea irațională revenea după o vreme.
Așa a început totul, iar chipul palid pe care mi-l imaginasem lipit de sticlă m-a urmărit asemenea unei presimțiri sumbre, aruncându-mă înapoi în brațele spaimei de întuneric, pe care o crezusem zăvorâtă în copilărie. Lumina ardea zi și noapte pe coridorul lung dinspre baie și bucătărie, unde se afla chepengul prin care se ajungea în pivniță; încă din primele zile, am acoperit podeaua cu o mochetă și am avut grijă să ocolesc mereu capacul din scânduri. Abia peste o vreme am observat că sub a doua treaptă ce cobora în curte era decupată o gură de aerisire, pe care o puteai vedea numai dacă te ghemuiai la nivelul scărilor.
În timpul curățeniei care a durat mai bine de o săptămână, au ieșit la iveală o sumedenie de rămășițe respingătoare. Un săculeț cu unghii tăiate, dosit în sertarul unei comode. Un dinte înfipt în tăblia patului, un altul atârnat de o rămurică de vâsc, două măsele amestecate printre monede vechi, pe fundul unei zaharnițe. Între paginile unei Biblii am găsit câteva șuvițe castanii, iar ghemotoacele de păr ascunse în saltea s-au revărsat odată cu paiele, după ce materialul tocit a crăpat în ziua când am scos-o în stradă. Nu știam ce să fac cu toate acele vestigii umane, pe care le-am dus în cele din urmă în curte, adunate într-o cutie de tablă.
Cel mai greu m-am obișnuit cu verbozitatea casei, care pârâia și gemea ca un animal cu oasele istovite. În apartamentul de la etaj, bătrâna își târșâia cadrul cu un zgomot de ghiulea legată cu lanțuri, iar fiul ei sforăia atât de sonor, încât în unele nopți aveam senzația că o a treia persoană s-a strecurat în dormitorul nostru. Parchetul scârțâia sub greutatea unor pași nevăzuți, iar la baza pereților se auzeau la răstimpuri gheare râcâind, ca și cum o vietate își croia drum prin zidărie pentru a pătrunde în interiorul casei.
Însă numai eu eram tulburată de această rumoare locativă, pe care Vicente nu părea s-o observe. De la o vreme era mereu prins cu treburi și uneori lipsea câteva zile la rând. În serile când rămâneam singură, timpul se scurgea chinuitor de lent, împotmolit în tăcerea care amplifica cele mai mărunte sunete. Îmi dădeam seama că noaptea înaintează numai când dangătul grav al pendulei de la etaj ajungea până la mine. Așezată pe canapeaua din sufragerie, citeam și scriam până spre dimineață, cu luminile aprinse în toate camerele. Nu voiam să mă izolez în dormitor; în încăperea aflată la mijloc, mi se părea că țin sub observație întreaga casă, zădărnicind în acest fel urzelile unei energii ascunse și misterioase.
Primul incident serios s-a întâmplat când am schimbat un bec în candelabrul masiv din fier forjat, care atârna prins cu lanțuri de tavanul sufrageriei. M-am asigurat că întrerupătorul era închis și am urcat pe un scaun, dar în timp ce înfiletam becul, am atins în treacăt unul din ornamentele de fier. Într-o clipită, brațul mi-a fost traversat de un curent violent, care m-a îmbrâncit cu putere. Am căzut de pe scaun într-un zgomot asurzitor de sticlă spartă; abajururile explodaseră, iar eu zăceam întinsă printre cioburi, cu trupul amorțit.
— Nu pare nimic în neregulă, a spus Vicente în acea seară, după ce verificase întrerupătorul și firele electrice. Cred că ai alunecat și te-ai agățat de unul dintre brațe, iar abajururile au căzut din cauza balansului.
— Dacă-ți spun că nu am alunecat! Și unde e fasungul, poți să-mi explici asta?
Fasungul dispăruse și abia peste câteva zile l-am găsit la o distanță considerabilă, azvârlit în spatele șemineului. După acest incident, am simțit cum aerul vibra de fiecare dată când treceam prin apropierea candelabrului, ca și cum eram invitată la un nou dialog prin intermediul curentului electric.
Apoi am descoperit statuetele. S-a întâmplat în ziua în care s-au prăbușit polițele din sufragerie, la numai câteva secunde după ce plecasem din fața lor. Priveam incredulă cărțile și obiectele împrăștiate pe parchet și abia mai târziu, după ce adunasem cioburile și volumele cu copertele îndoite, am observat ușița vopsită în nuanța pereților. Înăuntrul firidei erau două figurine cam de o palmă, din aramă coclită. Pe post de falus, bărbatul avea un șurub de mărimea degetului mijlociu, iar între coapsele femeii se căsca o piuliță grosolană. Seara, Vicente mi-a explicat că polițele căzuseră pentru că stratul de tencuială se măcinase în timp, slăbind prinderile. Apartamentul nu mai fusese renovat de peste cinci decenii.
— Vreau să plecăm de aici, i-am spus. Luna trecută era să mor curentată, azi am avut noroc că nu mi-au căzut rafturile în cap. Și ce caută aici statuetele astea oribile? Nu mă simt bine în casa asta, îmi dă o stare îngrozitoare.
— Exagerezi. Vrei să ne mutăm într-o chirie de trei ori mai mare pentru un spațiu de rahat într-un bloc? Casa-i veche, e normal să mai cedeze unele chestii.
— Am impresia că și relația noastră cedează odată cu casa. Nu te-ai mai atins de mine de trei luni, asta ți se pare normal? Ești tot timpul plecat! Chiar nu-ți dai seama că mă simt singură?
Vicente s-a închis în el, cum făcea întotdeauna când îi reproșam că ceva nu mergea în relația noastră. De obicei nu insistam și așteptam ca lucrurile să se rezolve de la sine, însă în acel moment simțeam cum furia îmi urcă din stomac și-mi descleștează buzele.
— Așa, taci, la asta te pricepi cel mai bine! Și să pleci. Când îți zic că mi se întâmplă lucruri ciudate, nu mă crezi. Eu nu mai pot să continui așa, simt c-o iau razna. O să-mi caut o garsonieră și-o să mă mut. Poate că avem nevoie de o pauză, i-am aruncat pe un ton mai calm și l-am privit, însă Vicente rămăsese cu ochii în podea.
Fără să-mi răspundă, și-a luat rucsacul și s-a îndreptat spre ușă. Cu inima strânsă, am rămas în prag și l-am privit cum coboară în curte, fără să se uite înapoi. Mai avea o singură treaptă când trupul i s-a înclinat deodată în față, ca și cum se împiedicase de un fir nevăzut. Totul s-a petrecut cu repeziciune, nici măcar n-a apucat să întindă brațele pentru a atenua impactul. S-a auzit un pârâit înfundat când fruntea lui Vicente s-a izbit de dale. Am impresia că am țipat. Piciorul stâng îi rămăsese pe ultima treaptă, în dreptul gurii de aerisire din pivniță.
Era în continuare inconștient când a venit ambulanța. L-am însoțit la spital, unde a fost dus imediat în sala de operație. Peste două ore m-am întors acasă. Pauza de care eu și Vicente aveam nevoie urma să dureze mai mult decât îmi închipuisem.
Am luat caietul și am consemnat prăbușirea polițelor, după care am relatat amănunțit căderea lui Vicente. Fiecare rând așternut pe pagină mi-a redat treptat stăpânirea de sine. Cu un clește de bucătărie am scos statuetele din firidă și le-am așezat în cutia de tablă alături de unghii, șuvițe și dinți. M-am hotărât să le duc undeva la marginea orașului și să aștept următoarea mutare dintr-un joc cu reguli incerte.
