Povestire scrisă de Alexandra Gaujan, apreciată de Lavinia Braniște la concursul trimestrial de povestiri – „O poveste despre un părinte de weekend care petrece o zi cu fetița lui la Sighișoara. Fără suspans și răsturnări dramatice, textul e construit în mare parte din dialog (natural și bine scris) și se concentrează pe candoarea personajului copil. Și surprinde numai bine, exact în doza care trebuie, un pic din tristețea, un pic din resemnarea, un pic din supriza personajului narator, martor la devenirea copilului pe care l-a „produs”.”
— Un crocodil albastru și un crocodil verde și din partea cealaltă un crocodil galben!
— Da, și uite un crocodil alb în spatele crocodilului verde.
— Da! Un crocodil alb care arată la fel ca restul.
Trenul se îndreaptă în ritmul lui spre Sighișoara, iar crocodilii circulă în paralel pe șosea numai în vreo șase culori. Fetița asta pe care abia o cunosc e a mea, vorbește tare și clar ca pentru o emisiune TV, cum au învățat-o.
Eu sunt bine.
— Uite un crocodil cum n-am mai văzut, negru și cu botul rotund.
— Da, ăsta nu e de prin părțile locului. Adică e străin.
— Și ce caută aici?
— A venit să-i urmărească pe ceilalți.
— Să-i urmărească unde?
— Să-i urmărească până-n pânzele albe.
— Cum adică?
— Să-i urmărească până îi prinde și-i mănâncă.
— De ce?
— Așa se întâmplă când ajungi în pânzele albe.
— Și noi tot acolo ajungem?
— Noi nu. Noi ajungem la alte pânze.
— La ce pânze?
— Să vedem. Oricum, nu albe. Poate verzi.
— Bine. Să-mi spui când le vezi.
— Bine.
— Și la pânzele verzi ce se întâmplă?
— Acolo se întâmplă ceva deosebit, ai să vezi.
— Ne întâlnim cu cineva din poveste?
— S-ar putea. E secret.
— Și când îmi spui secretul?
— Nu ți-l spun deloc. Când ajungem acolo, ai să vezi singură.
— Și dacă ajungem și nu-mi dau seama, atunci îmi spui?
— Atunci îți dau un indiciu, ce să fac.
Mă-ntreb dacă toți copiii sunt așa de obositori sau dacă am șansa să fi dat peste unul mai curios. „Să fi dat peste” e aiurea, dar „să fi produs” e și mai și. Nu încercam să produc nimic. Și acum nu am un copil. Mă întâlnesc cu fetița cam o dată la 3 luni și la fiecare întâlnire fac câte ceva, în limitele mele, ca să mă placă. Să-și aducă aminte de mine data viitoare, să aștepte să mă întorc. Să ghicesc ce i-ar plăcea să mai primească și apoi să apar cu un obiect vag asemănător.
Coborâm la Sighișoara și urcăm în turn. Continuăm povestea în care ea își descoperă domeniile, pe care am început-o data trecută și de care cred că n-am să mai scap în următorul an. E înghesuială, alți părinți observ că le citesc copiilor explicațiile de lângă fiecare exponat. Așa că încerc și eu să fac la fel, „legenda spune că ceasul din Turnul cu ceas nu rămâne în urmă niciodată” și așa mai departe. Mă ascultă destul de atentă, mă face să cred că numai pe mine mă plictisesc toate explicațiile.
— Și figurile astea sunt adevărate? mă întreabă la ultimul etaj.
— Sigur că sunt adevărate.
— Și când pleacă oamenii se trezesc?
— Da, eu le-am prins o dată, demult, când discutau între ele.
— Și ce fac de obicei?
— Se ocupă și ele de treburile lor, le rezolvă, apar altele.
— Dar ce treburi apar?
— Se mai strică orologiul, li se murdăresc hainele, li se mai sparge nasul și trebuie lipit la loc sau înlocuit, dar oricum, nu au voie să iasă niciodată din turn.
— Și dacă ies, ce se întâmplă?
— Nu ies. Nici nu le trece prin cap să încerce.
Cu asta am pus-o pe gânduri pentru cel puțin cinci minute. Se încruntă, îmi întoarce spatele și se uită de la o figurină la alta, sperând să le surprindă mișcându-se din greșeală, bănuiesc. Familiile s-au plictisit și au coborât, am rămas singuri în ultima încăpere și putem să stăm oricât avem nevoie. O urmăresc cum pășește pe vârfuri între figurinele spălăcite și speranța asta a ei că se va întâmpla ceva, că îi vor face măcar un semn începe să mă enerveze. Îmi vine să-i spun că n-are nicio șansă, dar cu mine a povestit până acum despre supușii neștiuți ai regatului, așa că nu se face. Tot ce nu mai cred rămâne problema mea.
Se face vreo două jumate când o întreb:
— Ție nu ți-e foame?
— Nu.
Suntem tot în turn, ne-am învârtit peste tot de mai multe ori și ea pare concentrată să mai descopere câte ceva printre vechituri.
— Păi mie mi-e foame.
— Atunci și mie.
Am impresia că-mi face o favoare, că nu e prima dată când se preface în felul ăsta pentru mine. Dar e cam mică, poate nici nu știe cum e să ți se facă foame, oricum o îndoapă acolo toată ziua.
— Hai să ieșim din turn și să căutăm o bancă bună pentru mâncat.
— Și n-avem voie să luăm pe nimeni cu noi? zice, indicându-mi discret o figurină din apropiere, un arcaș.
— N-avem voie. Oricum, nu-i plac mâncărurile astea de excursie.
— Dar mie îmi plac?
— Ție, întotdeauna.
Mergem ce mergem și ne oprim pe o bancă într-un părculeț, de unde se vede bine turnul. Îmi dau jos rucsacul, scot pachetul cu sendvișuri. Ei i-am făcut cu pâine de cartofi, cașcaval afumat și ardei roșu, știu că i-au plăcut astea. I-am luat și gume cu surprize. Îi dau una când termină de mâncat, pe restul le păstrez pentru seara, înainte să plec. Găsește o surpriză cu Olive Oyl părând că fuge cu un buchet de flori între două degete.
— O știi?
— Da.
Se face foarte liniște în timp ce o examinează. Cred că n-am impresionat-o deloc cu o gumă.
— Cum a făcut să aibă gâtul așa de subțire?
Mă uit speriat la surpriză. Cum a făcut?
— Păi așa ți se subțiază toate când crești. S-ar putea să îl ai și tu așa de subțire când te faci mare.
— La câți ani?
— Pe la douăzeci sau mai târziu.
— Și mai repede nu se poate?
— Din câte am auzit, nu. Dar nu îți folosește la nimic, oricum.
— Ba da, sigur îți folosește. Poți să-ți întorci capul în spate mult mai tare și să vezi dacă te urmărește cineva.
— Și dacă vezi că nu te urmărește nimeni?
— Atunci e bine, înseamnă că nu trebuie să păcălești pe nimeni în ziua aia.
— Aha.
Iar am impresia că se așteaptă să ghicesc mai ușor la ce se gândește de fapt și, poate, să o ajut cu puterile mele de super-adult.
— Ție-ți place unde locuiești?
— Uneori, da, uneori, nu.
— Ce se întâmplă când nu-ți place?
Se uită înspre mine cu coada ochiului, se gândește foarte mult, nu îi iese nimic.
— Câteodată se întâmplă lucruri care nu-ți plac acolo?
— Da.
— Ce se-ntâmplă?
— Când?
— Ieri?
— Ieri am făcut o prăjitură și m-am uitat la desene și am învățat.
— Tu mă minți?
— Pe tine, niciodată.
Mi se uită în ochi și zâmbește, ca și cum și-ar fi dat seama, pe loc, că sunt acceptabil. Îi zâmbesc înapoi, e singurul copil din lume cu care stau de vorbă și ne descurcăm cât de cât.
— Ce prăjitură ai făcut?
— M-am prefăcut că am făcut o prăjitură cu vișine. Așa că nu mai e nimic din ea.
— Ce-ai învățat?
— Am învățat despre animalele din savană. De la televizor.
— Din savană sau de la televizor?
— Din savană, ți-am spus. Da’ erau la televizor.
— Și-n același timp, în savană.
— Cred că nu înțelegi.
— Păi dacă nu îmi explici.
— Tu ai televizor?
— Nu.
— Vezi, n-am cum să-ți explic, dacă nu ai.
— Dar am avut, mai demult. Nu era prea interesant al meu. Și ce-ai învățat despre animalele astea din savană?
— Păi sunt o mulțime. Lei, gheparzi, girafe, maimuțe și șerpi.
— Și atât?
— Nu, sunt și păsări. A fost numai un episod, cred că mai urmează.
— Urmează să apară alte specii?
— Da.
Acum e foarte mulțumită. Încep să fiu și eu. Ne plimbăm pe străduțe la nimereală, îmi spune despre gheparzi, cum și de ce vânează. La întoarcere, se ghemuiește pe banchetă și adoarme imediat. În compartiment nu suntem decât noi doi și un bărbat foarte în vârstă, care foșnește dintr-un ziar și-și citește câte ceva în șoaptă.
Închid ochii să-mi pun o dorință, prima mea dorință de după treizeci: să o visăm pe Olive Oyl în același timp, cum își întoarce capul în toate părțile și nu găsește nimic amenințător.
