Povestire scrisă de Mihaela Buruiană, aleasă de Florina Ilis la Creative Writing Sundays, pe 19 decembrie 2021.
Anuța se întoarce pe partea cealaltă în pat și strânge mai tare plapuma în jurul ei. Corpul ei mărunt abia dacă formează o umflătură sub învelitoarea roasă din lână. Dacă nu te uiți cu atenție, nici nu vezi că-i acolo, ghemuită, cu nasul puțin cam lung inspirând mirosul de busuioc din odaie și cu albastrul spălăcit al ochilor ascuns sub pleoapele încă grele de somn. Afară, întunericul zăbovește peste munți și ape, case și cotețe. Nici cocoșii n-au început să cânte, nici câinii nu latră, așa că poate să mai stea la căldurică o vreme înainte să se scoale și să se apuce de treburile zilnice. Întotdeauna i-au plăcut clipele astea dinainte de prima geană de lumină, când pretutindeni în jur e liniște și nimic nu-i tulbură pacea. Când poate să zăbovească în voie între somn și veghe, să se desprindă treptat de vise și să-și pună în rânduială ziua ce urmează.
Până nu demult, nu avea luxul ăsta. Tache se trezea înaintea ei de fiecare dată și pornea televizorul vechi, primit de pomană, pe care Anuța așezase un milieu de macrame și un bibelou cu doi băieți ștrengari. Bibeloul îi aducea aminte de copiii ei și ea ștergea cu drag praful și le vorbea cu voce joasă, aproape șoptită, așa cum făcea pe vremuri, când băieții ei erau mici și chiar se certau, ca băieții din porțelan. Însă în bezna străpunsă de luminile stridente și colorate ale ecranului, bibeloul rămânea doar un ornament mut, asemeni ei în prezența lui Tache. Fiindcă atunci când bărbatul mătăhălos cu privirea întunecată și vocea aspră se pornea pe vorbit, nu era chip nici să-l întrerupă, nici să-l ignore. Parcă în cele câteva ore de somn se adunase un preaplin de reproșuri și nemulțumiri, de ordine și cicăleli, care acum se cereau revărsate. Ea mai întâi se prefăcea că doarme și nu-i răspundea, încercând să alunge umbrele de pe pleoape și hămăitul din urechi și să mai ademenească măcar câteva minute de odihnă, dar el n-o lăsa: „Tu auzi ce zic eu sau te faci că dormi? Paștele și anafura mă-tii, cu tine vorbesc!” Atunci Anuța mormăia ceva împăciuitor, cât să-l mai potolească, iar el își continua tirada.
Eh, ce bine-i acum, că poate să lenevească un pic înainte să iasă în frig, să facă focul, să dea de mâncare la animale. Doar un pic. Când începe să se lumineze, se ridică și, zgribulită, își trage vesta de lână pe ea și șosetele împletite în picioare. Înainte de orice, așază așternutul, fiindcă nu-i place să lase nimic în dezordine, iar seara, când intră în odaie să se culce, priveliștea patului frumos aranjat îi dă senzația de nou, de curat, de bine. Nu o deranjează să trudească așa de două ori pe zi, măcar acum face și desface numai pentru ea, nu mai adună oftând hainele murdare aruncate pe jos sau mărunțișurile îngrămădite într-un talmeș-balmeș peste tot: pe masă, pe lângă pat sau prin buzunare. Trebuia să le știe locul la toate, fiindcă dacă el nu găsea ceva, tot ea era de vină și atunci să te ții ce era la gura lui. Anuța își trece mâna peste față, ca pentru a alunga amintirea, și se uită pe fereastră.
E martie, dar e încă frig. Aici, la munte, iarna vine devreme și ține până târziu. În lunile astea întunecoase și reci, parcă e și mai grea viața, dar e singura pe care o știe. Se îmbracă bine, își strânge broboada sub bărbie, apoi își trage cojoaca pe ea și iese în curte. Cerul pare senin azi, măcar de n-ar mai ninge. Magazia e aproape pe jumate cu lemne. Își aduce două găleți și întețește focul în soba din bucătărie. Pornește și radioul, să-i țină de urât, apoi pune apă la fiert pentru ceai. Până e gata apa, dă de mâncare la găini și porc, la capră și la câine. Vorbește cu fiecare în parte, le zice pe nume, îi întreabă una, alta, și curtea i se pare plină. Apoi se întoarce la bucătărie și pregătește și pentru ea te miri ce: niște brânză cumpărată mai demult de sus, de la stână, câteva bucățele de slană și un ou fiert. Apa e fierbinte. Aruncă în ea niște flori de tei și sunătoare și le acoperă cu o farfurioară cât mănâncă. Mestecă încet, cu privirea în gol, cu gândul departe.
Pisica vine și se freacă de ea. În ultima vreme, o primește și pe ea în casă, așa, să-i țină de urât. Tache o alunga cu o sudalmă și un șut de câte ori se împiedica de ea prin curte. Anuța însă o lasă în poală să-i toarcă leneș și să se joace cu ghemul de lână. Mâinile ei bătătorite îi mângâie blănița moale, portocalie, stârnind amintirea unor gesturi tandre de demult. Acum, pisica se întinde leneș și miaună cu ochii la farfurie. Anuța îi aruncă și ei niște firmituri. Ceaiul e gata, îl bea cu înghițituri mici, mulțumită.
Câteodată, apare câte o treabă ce nu suferă amânare, câte o vecină venită să împrumute ceva, câte un drum la magazinul din sat sau la oraș, cu rata, ori câte un telefon de la copii. Atunci uită de ceai, uită de tihna asta în care-și așază frumos gândurile, și se pierde în rânduiala zilei. Se trezește pe la prânz că n-a apucat nici să mănânce, nici să bea apă, s-a luat cu treburile. Cu Tache, era lege: trebuia să-i pregătească masa cu noaptea-n cap, ca să-și ia pastila, să-l servească și să strângă după el, iar după ce el o drăcuia și-o certa pentru toate alea, mâncarea îi intra cu noduri. Își face cruce și pune totul la loc, apoi spală vasele.
Deja cu chef de treabă, se apucă de gătit. Alege câteva cepe, câțiva cartofi și morcovi și începe să-i curețe. Încet, cu un cuțitaș vechi, așa cum îi place ei, fără să-și mai simtă stomacul ghem și părul sculându-i-se pe ceafă la gândul că el o să zbiere iar la ea să folosească curățătorul de legume, pe care ea nu-l poate ține bine în mână. Parcă îl vede cum vine val-vârtej peste ea și scoate unealta din sertar, i-o trântește pe masă și o boscorodește că nici până acum n-a fost în stare să se deștepte. Tot țărancă a rămas! Că așa a fost tot neamul ei, prost grămadă, ce i-o fi trebuit lui să se amestece cu ei, una mai brează n-a găsit.
Ochii mai devreme senini i-au devenit apoși. Își șterge obrajii cu colțul baticului și oftează. Aruncă o privire spre sertarul dulapului: e închis. Se duce și-l deschide: curățătorul de legume, cu lama zimțată și mânerul albastru, e acolo, printre cuțitele mari și ascuțite. Întinde mâna și se codește preț de o clipă, apoi îl înșfacă și-l aruncă repede la gunoi. Se întoarce la tocător și taie legumele. Pe rând, le spală, le adaugă peste carne la fiert și le potrivește de gust. La sfârșit, adaugă verdeață și acoperă totul cu un capac roșu, înnegrit de uz.
Cu Tache nu fusese mereu așa. La început, îi plăcuse bărbatul oacheș și bine legat care venise s-o ceară de la mamă-sa. Ea avea doar șaișpe ani, el se apropia de treizeci și părea că nimeni și nimic nu-i poate sta în cale. O privise lung pe fata sfioasă cu părul blond împletit în cozi groase ce-i cădeau pe spate, iar ea se lăsase purtată de visuri. O vreme, s-a mai agățat de ele, chiar dacă bărbatul părea să bombăne întruna și nimic nu îl îmbuna, nici privirea ei speriată, nici strădaniile ei de a-i face mereu pe plac. Când a născut primul băiat, blond cu ochii albaștri ca ea, a sperat că obrajii dolofani și râsetele zglobii ale copilului îi vor înmuia și pe el, dar Tache parcă avea inimă de piatră. Îi arunca doar priviri întunecate, nemulțumit de orăcăielile lui zi și noapte. Al doilea băiat avea părul negru ca el, așa că Anuța s-a gândit că poate, de data asta, dacă o să-și vadă imaginea în boțul ăsta nou de carne, o să-i fie și lui drag. A renunțat la orice visuri și speranțe când căutătura lui Tache tot încruntată a rămas, iar pe gură i-au ieșit tot mai des venin și fiere. În ultimii ani, boala de inimă, în loc să-l potolească, parcă mai tare l-a înrăit. A început și să bea, iar Anuța avea zile și nopți când îi venea să-și ia zilele. Numai frica de Dumnezeu a împiedicat-o.
Aruncă o privire spre icoana de pe perete și își mai face o cruce, apoi iese iar în curte. Nu e vreme de stat, chit că-i iarnă și n-are grădina de îngrijit. Face curat la animale, își mai pregătește niște lemne pentru sobă, aduce apă și scoate niște pături la aerisit. La prânz, își pune o porție mică de tocană într-o farfurie și așteaptă. Vocea lui nu întârzie: o bodogănește că nu a pus destulă sare sau că e prea fadă sau că s-a zgârcit la carne. Gustă din ea: e numai bună. Scoate din pungă pâinea de acum două zile, care este încă destul de proaspătă, și rupe un colț, în loc să-l taie cu cuțitul. Tache făcea scandal dacă nu avea pâine proaspătă în fiecare zi și dacă îndrăznea careva să rupă din ea, în loc să o taie felii.
Sătenii o căinează că a rămas văduvă așa de tânără, că ce om era Tache ăsta, priceput la toate și haaaarniiiic, ce păcat să se ducă așa devreme. Ea tace, dă din cap, nu zice nimic. Nu-i vorbă, harnic și priceput era, iar de ridicat mâna asupra ei, slavă Domnului, n-a ridicat-o niciodată, dar și vorba doare, iar la vorbe nu-l întrecea nimeni. Și uneori zău dacă nu-ți vine să te lipsești de toate câte le face un bărbat gospodar doar ca să ai pace. Doar să nu te mai auzi certată și zorită și ponegrită pentru orice. „Anuuuuțooooo! Hai mai repede, dă aia, fă aialaltă, ce te uiți ca vita la poartă nouă, mototoalo!” Doar să nu te mai știi cicălită și contrazisă chiar și când tu ai dreptate, iar el nu. „Ce, tu să taci, că nu știi! Așa-i cum zic eu, ce, mă-nveți tu pe mine?” Doar să poți să stai în tihnă, nu să-ți vină să-ți iei câmpii sau să faci vreo nefăcută. Iar când bea, adică aproape în fiecare seară, era și mai rău. Atunci nici nu mai asculta, turuia întruna și ajungea să țipe și să-i reproșeze de la Adam și Eva și să-i vorbească de rău pe toți, în frunte cu copiii, care și-au pus palma în fund și-au plecat, după cât s-a sacrificat el pentru ei. Anuța tăcea, îl lăsa să zică, dar în sinea ei își spunea că bine au făcut c-au plecat, măcar ei să scape, că doar de gura lui s-au dus și ei de acasă de nici nu-i mai vede cu lunile. E drept că au chemat-o pe ea la ei, dar nu s-a îndurat de gospodărie. Și apoi, ce să facă ea la oraș? O viață întreagă a trăit și a muncit la țară, alt rost nu știe. Și ar vorbi-o tot satul, iar ei nu-i place s-o știe lumea. Așa că a rămas și a îndurat, iar acum oamenii o privesc cu milă ca pe-o văduvă proaspătă, rămasă fără sprijin, și ea încă tace. Dacă a ținut în ea atâta amar de vreme, ce rost ar mai avea să vorbească acum?
După ce s-a dus Tache, i-a adunat toate lucrurile în saci și cutii și le-a dat de pomană oamenilor din sat. Ce nu era de dat, a ars. N-a vrut să păstreze nimic, nu avea de ce. De la haine și încălțăminte la jocul de table, poze și alte mărunțișuri, a strâns tot, tot, n-a lăsat nimic, să fie ca și cum nici n-ar fi fost. A trudit zile în șir cu o râvnă despre care lumea zicea că îi face bine, că o ajută să uite, să-și țină mintea ocupată, dar, de fapt, pe ea nu durerea o mâna de la spate, ci senzația aia de ușurare, când știi că ți-a trecut glonțul pe la ureche și că mai ai o șansă la viață. Voia să șteargă orice urmă lăsată de el, ca să-l alunge cu totul din casă și din minte.
Din casă, a reușit, acum cămăruțele nu mai păstrează decât lucrurile ei și câteva amintiri de-ale copiilor. În curte mai sunt, răzlețe, atelierul lui cu scule, băncuța pe care stătea la țuică și tutun, tocitoarea la care făcea vin. De câte ori se uită la ele, îl vede umblând bezmetic de colo-colo și simte iar apăsarea aia în capul pieptului și nodul în gât. De undeva, din vălmășagul celor treizeci de ani petrecuți împreună, iese în față ultima ei amintire cu el: vocea repezită, privirea mai întâi afurisită și poruncitoare, apoi nedumerită și, în cele din urmă, de-a dreptul speriată, mâna dreaptă pe inimă și cealaltă întinsă spre ea, ușa închisă în urma ei, strigătul lui horcăit: „Anuuuuțooooo!” Atunci trage adânc aer în piept și înghite nodul din gât. Bagă mâna în buzunarul cojoacei și-și rotește de câteva ori degetul mare pe capacul tubului de pastile de inimă. Apoi dă din cap hotărâtă și intră la loc în casă, unde-i cald și bine.
