Povestire scrisă de Anca Chimoiu, aleasă de Veronica D. Niculescu la Creative Writing Sundays, pe 9 octombrie 2016.
Două cranii și un picior de lemn. Asta vedea de la înălțimea ei. Le studia în fiecare dimineață înainte să se dea jos din pat, în timp ce părinții erau în bucătărie la cafea. Ar fi vrut să coboare și să meargă la ei, dar asta însemna să treacă chiar pe sub cranii și să atingă piciorul lăsat mereu în drum. Se gândise la toate variantele. Dacă se uita doar în față, se împiedica de prag sau de covor. Dacă mergea în viteză, cu ochii închiși, dărâma proteza.
Simulacrul de picior îl folosea unchiul ei, atunci când nu se deplasa în scaunul cu rotile. Craniile nu le mai folosea nimeni de mult. Uneori o ruga pe mama să le dea jos de pe dulap și să o lase să se joace cu ele.
„Te poți îmbolnăvi. La ce-ți trebuie?”
„Îmi trebuie mie. Fac magazin. Vreau să le vând”, răspundea fetița.
„Mai bine vinde altceva”, spunea de fiecare dată mama. „Uite, vinde păpuși.”
„Păpușile nu sunt de vânzare”. Fetița dădea hotărât din cap.
Când era foarte mică, mama și-a văzut familia murind. Cel puțin așa a crezut. Singura care a murit atunci a fost sora ei de șase ani. O schijă i-a tăiat capul și copila a mers așa, fără cap, ca de aici până la portiță. Fratele ei a rămas fără un picior. Bunica și bunicul au stau internați mai multe luni, cu răni în tot corpul.
Fiica ei a încercat o vreme să o facă să uite de moarte. Uneori i se părea că mama trăiește într-o gară de oraș de provincie, unde ai ei se refugiaseră din calea frontului. Când s-au întors acasă, câteva luni mai târziu, toate erau exact așa cum le lăsaseră: dulapul cu oglindă, patul, sobele, farfuriile și paharele din servantă. Doar la masă erau în fiecare zi mai puține tacâmuri.
O vreme bunica a bătut unul după altul spitalele. Piciorul amputat al băiatului ei se micșora cu fiecare doctor pe care îl întâlneau. Până când n-a mai rămas decât un mont de care se prindea o proteză. Proteza la rândul ei trebuia schimbată în fiecare an, pe măsură ce băiatul creștea. Asta însemna bani. Și alt timp petrecut prin spitale. Mama se obișnuise să aștepte în gară. Nu știa niciodată când urma să vină. Uneori spera să se întoarcă singură, fără băiat, să aibă în sfârșit timp și de ea.
Bunicul era singurul bărbat care o lua în brațe. O dezmierda așa cum dezmiardă franțujii, adică o ștergea de rahat. Mama și tata erau la lucru. Bunica n-avea niciodată timp. Și apoi era obișnuită să crească băieți, cu sau fără picioare. Fetele muriseră pentru ea. O dezmierda și îi spunea coțofană, orice ar fi însemnat asta. Și, pentru că bunicul o avea la suflet, toată lumea care voia să obțină ceva de la el o trimitea pe ea. De regulă era vorba de bani, de vin sau de o poveste.
Alteori, când tata era binedispus, dădea craniile jos de pe dulap și i le arăta. Putea chiar să le atingă.
„Ăsta e de femeie”, îi spunea. „E mai mic. Cel mare e de bărbat.”
„Au fost căsătoriți?” era curioasă să afle.
„Nu știu, nu contează”, spunea tata. „Dar femeia a fost mai sănătoasă. Vezi, are dinții intacți.”
Știința era înainte de toate.
Mama și tata stăteau la masa din bucătărie. De regulă nu își spuneau nimic. Dar în dimineața aceea mama a vorbit.
„Cred că ar trebui să luăm craniile de acolo. Se sperie Ana de ele.”
„Crezi că se sperie? Mie nu mi s-a părut”, a răspuns tata absent.
„Da, cu siguranță. Am văzut eu cum trece pe lângă dulap”, a continuat mama.
„Curios, ieri a vrut să le atingă. Părea încântată.”
„Ei, e copil, ce vrei. Ar fi bine să le luăm. Sunt piază rea. ”
„Pentru d-ăștia speriați de bombe ca tine, poate”, a răspuns tata. „Ai face bine să iei proteza din drum.”
Mama a tăcut. O vreme s-a auzit doar lingurița lovind ușor pereții cănii. Tata părea ușurat, poate chiar binedispus. În ziua aceea a luat-o cu el la serviciu. Într-un dulap mare, în borcane cu formol, erau fetuși în diferite stadii de dezvoltare. O lună, două, trei. Și tot așa. Unii aveau ochii închiși și mânuțele strânse. A fost curioasă să afle cum ajunseseră acolo.
„Erau bolnavi”, a spus tata. „Nu puteau să trăiască. ”
Ana a vrut să știe dacă se poate juca cu bebelușii.
„Nu. Nu sunt bebeluși. Sunt material de studiu.”
Fetița nu i-a mai auzit vorbind despre cranii. După un timp, mama le-a luat și le-a pus în dulap, fără nicio explicație, așa cum făcea ea toate lucrurile. Proteza i-a mai încurcat o vreme până a dispărut din viața lor, cu tot cu proprietar. Unchiul a fost internat în sanatoriul de tuberculoși. Nu-l auzise niciodată tușind până la internare.
Tata vorbea puțin și rar. Nu știa pe atunci povestea lui și avea să o afle mult timp mai târziu. Mama nu mai vorbea aproape deloc, iar atunci când ieșea din muțenie spunea lucruri care nu aveau nimic în comun cu realitatea. Cel puțin nu cu ceea ce considerau ei a fi realitate. Visul cu magazinul a revenit iar și iar. Chiar și acum, când are la rândul ei copii, visează deseori că stă la o tarabă și vinde două cranii, un picior de lemn și multe borcane cu fetuși. Ca niște borcane cu murături. Și nimeni nu vrea să le cumpere.
