Povestire scrisă de Mihaela Petroșanu, apreciată de Dan Coman la concursul trimestrial de povestiri, „pentru micul său antierou”.
Se uita, cu lacrimi pe obraji, la smocul de blană care dădea din coadă și-i lingea degetele de la picioare. Nu-i suporta bucuria: i-a dat un șut, dar animalul s-a întors la el. Probabil nu înțelesese ce-a fost asta.
Nu-și dădea seama de ce-i plăcea puiul de câine – lui nu-i plăcea nimic. De fapt, se dădea în vânt după apă, se amuza să arunce pietre la canal. Ce-ar fi să plece și acum la râu? Câinele, prostuț, s-a luat după el.
Iarăși a aruncat maică-sa cu o piatră după el și l-a nimerit în umăr. Nu-i păsa că-l durea, doar că se săturase să fie altoit și să urle numai la el mereu. Înainta pe câmp și se gândea. La cei pe care-i cunoștea. La copiii din cartier: unii se temeau de el, cei mai mici, iar alții își bateau joc de el. La colegii și profesorii care îl disprețuiau. Simțea că îl priveau cu dezgust pentru că nu era mereu spălat, pentru că nu-i păsa de nimic, pentru că-i disprețuia la rândul lui. Știa că nu-i prost și nici rău nu era întotdeauna, mereu curios de ceva, uneori i se părea că e chiar bun cu ceilalți. Dar toți aveau ceva cu el, mai ales cu el: era oaia neagră, lung și urât, un pretext pentru ceilalți să-l rănească tot timpul. Mulți nici nu știau cum îl cheamă, îi spuneau ba Lunganul, ba Spălăcitul. Frații știau să se poarte cu oamenii, erau mai lipicioși și descurcăreți, reușeau să se facă plăcuți, așa nespălați cum erau.
Ajuns la râu a văzut cățelul care sosise înaintea lui și dădea bucuros din coadă. L-a luat încet în brațe și s-a băgat în râu ascultând cu plăcere cum schelălăie, probabil din cauza apei reci. Atunci i-a venit ideea: să-i țină capul în apă și să numere, sa vadă cât poate rezista. 10, încă se zbătea. 16. Oare să-l mai țină? 22, probabil e leșinat, de nu face nicio mișcare. A așteptat puțin, lăsându-l la soare să-și revină, iar între timp a urmărit o buburuză care i s-a cocoțat pe picior. Vietatea urca spre genunchi, îl gâdila și pac! s-a auzit palma lui murdară.
E mort, prostul. Ar putea să-i sape o groapă, să-i pună un semn. Ce folos? Își amintește ziua când s-a ușurat pe crucea ei. A bunicii. Când au înmormântat-o, s-a bucurat că o bagă adânc în pământ și nu va mai putea ieși de acolo să-l urecheze mereu din orice. E mai ușor să-l arunce în apă. Oho, ce departe a nimerit! Îl privește cum înaintează puțin cu râul, apoi se scufundă. I-ar plăcea să povestească la școală despre Botmic, mai ales profei de română. Sigur și-ar da ochii peste cap și l-ar face animal. Dar colegii îl vor asculta interesați, pentru că ei nu au curajul ăsta, să înece animale.
Întors spre casă, auzea de departe zbierătul mamei care-l chema la masă. Oare de cât timp urla după el?
Visul
S-a trezit în mijlocul nopții lac de sudoare: iarăși a avut acel vis. Era cu Flori, singura fată din cartier care, în sfârșit, nu-l făcea prost. Erau lângă râu, voiau să treacă podețul, dar în fața lor se afla un băiat mai mare decât ei care-și bătea calul pentru că nu voia să mai înainteze. Îl ținea de căpăstru și-i dădea cu biciul peste față. Flori i-a strigat să se oprească, dar pentru că se făcea că n-o aude, a început să-l înjure ca o apucată. Atunci, cu un rânjet, privind-o fix în ochi, țăranul a început să tragă cu picioarele în burta calului. Istovit, animalul s-a lăsat pe pământ și primea în continuare loviturile, neputând să mai miște, fiind ținut strâns de căpăstru. Flori a început să plângă, dar degeaba. Învingător a fost stăpânul animalului: l-a ridicat în picioare și au înaintat pe podul mișcător. Îi curgea sânge din ochi, probabil nici nu mai vedea pe unde pune copita, s-a lăsat pe mâna omulului, cu picioarele încă tremurânde.
A izbucnit în lacrimi de ciudă: ce-i făcuse acel câine? Blănosul se lipise de el, nu-și dădea seama de ce, pentru că nici măcar mâncare nu-i dădea totdeauna și niciodată la timp. Mereu i-a spus bunică-sa că va ajunge în iad, atât e de rău. Se temea doar că o va găsi și pe ea acolo.
