Povestire scrisă de Tudor Antemir, aleasă de Adrian Georgescu la Creative Writing Sundays, pe 15 octombrie 2023, la tema: „o povestire care vă aparține, la alegere”.
And the rain it hammered down
And the rain it hammered down
And the rain it hammered down
And the rain it hammered down
Nick Cave & The Bad Seeds – The Carny
Casa scârțâia din toate îmbinările, dar femeia așezată la masa șubredă din bucătărie nu avea urechi pentru asta. Învârtea mecanic o cană în care cafeaua se răcise de mult și privea absent modelul geometric de pe mușama. Din când în când, un curent de aer pătruns prin ferestrele sparte făcea să fluture foaia de hârtie prinsă cu un cârlig de rufe pe sfoara de deasupra sobei și femeia arunca o privire surprinsă într-acolo. Ușa care dădea spre afară se deschise și furtuna pătrunse violent în încăpere, odată cu bărbatul care se grăbi să o închidă la loc în urma lui. Își scoase pelerina de ploaie de pe care apa încă șiroia, dar cizmele de cauciuc pline de noroi și le păstră în picioare.
— E groaznic, nu se potolește deloc. Și acoperișul arată de parcă a căzut o bombă pe el.
Femeia se ridică fără să răspundă, se duse la frigider, scoase două cratițe și le puse la încălzit pe aragaz.
— Nu ți-e frig? Trebuia să aprinzi soba, spuse bărbatul frecându-și umerii cu palmele. Și ești udă, de ce nu te-ai schimbat, o să te-mbolnăvești.
— L-ai găsit pe Nea Călin? spuse femeia fără vlagă.
— L-am găsit. Zice că n-are ce să facă oricum pe vremea asta. Vine mâine să se uite, dacă se face frumos.
— Și dacă nu se face? Așteptăm să cadă casa pe noi? Măcar am ști o treabă.
— Dacă nu, o să trebuiască să ne descurcăm noi doi, ca și până acum.
— Noi doi, repetă femeia aproape în șoaptă.
*
Scrisoarea era în franceză, așa că femeia o împături la loc, o puse pe comoda de la intrare, ca să o găsească bărbatul, și își continuă treburile. Totuși, se întâmpla foarte rar ca foștii clienți să le scrie. Și-o amintea pe tânăra din Lyon care dormise o săptămână la ei. Era mereu bine dispusă, deși vacanța ei fusese un eșec. Poate că i-au rămas dragi, își spuse femeia, dar scrisoarea îi era adresată bărbatului. O desfăcu din nou și se chinui să o descifreze cu franceza ei de școală generală. Câteva cuvinte îi săriră în ochi. Se duse în biroul bărbatului, scoase din bibliotecă dicționarul cu foi îngălbenite și reciti fraza. Parfois je rêve que tu me baises comme tu l’as fait cette nuit-la. Ça me manque, Radu. Tu me manques. Rămase multă vreme pe gânduri, cu degetul apăsat pe traducerea lui baiser. Își retrase mâna și privi adâncitura rămasă în hârtia dicționarului ca un semn de rău augur, ca o denivelare în asfalt care poate ascunde un hău.
Își amintea bine săptămâna aia. Apa care intra peste tot dintr-odată, se strecura pe sub tabla acoperișului, se prelingea pe lângă ferestre, se infiltra dinspre fundații umflând dușumeaua. Umblau tot timpul cu găleți, uzi până la piele și nu mai știau cum să le ceară scuze oaspeților. Și totuși franțuzoaica era mereu cu zâmbetul pe buze, țopăind veselă de colo colo. Ba chiar îi ajuta în lupta lor cu apa și râdea zgomotos, de parcă totul ar fi fost o joacă. Urca în pod cu ei și schimba gălețile când se umpleau. Nu reușise să se plimbe decât o zi pe munții din împrejurimi, după aceea ploile o ținuseră înăuntru. Dacă fusese dezamăgită, nu o arătase deloc, iar femeia fusese prea ocupată atunci ca să se gândească la asta.
Ieși afară în soarele începutului de septembrie și privi către vale. Peisajul se întunecă brusc și femeia se încruntă. Când ridică privirea văzu că un nor mic și pufos, apărut de nicăieri, acoperise soarele. În scurt timp se formară și alții, tot mai mulți. Casa scârțâi în spatele ei ca o corabie veche, făcând-o să tresară. La vreo jumătate de oră după aceea auzi mașina bărbatului urcând pe drumul dinspre șosea.
— Mi-era că mă prinde ploaia asta jos, spuse el în timp ce descărcau cumpărăturile din portbagaj. Pare că o să-i tragă bine. Ai închis peste tot?
— Doar în pod n-am fost. Mi-e urât cu toate lemnele alea care trosnesc și scârțâie. Auzi, Radu, mai ții minte săptămâna aia când a plouat întruna și ne-a inundat?
— Cum naiba să uit? spuse el și păru că pică pe gânduri. De ce?
— Până la urmă ce-a spus Nea Călin? Pe unde intra toată apa?
— Păi asta e, că n-a reușit să-și dea seama. Zicea că e ca și cum ar fi început deodată să curgă în sus. Probabil de la vânt. Dar cică n-a mai văzut așa ceva.
— Uite, a venit scrisoarea asta, așa mi-am amintit, spuse ea întinzându-i plicul desfăcut. Am încercat să o citesc, dar n-am înțeles mare lucru. Doar că îți e adresată ție.
Bărbatul despături cu grijă foaia, o puse pe masă și o netezi, apoi o citi încruntat. Se uită întrebător spre femeie.
— Drăguț din partea ei, nu? spuse aceasta.
— Da, neașteptat, spuse el încă scrutând ochii femeii. După mai bine de trei ani.
Împături la loc scrisoarea, o băgă în plic și o puse în buzunarul interior al vestei.
— Ce întuneric s-a făcut, zici că e noapte, spuse el.
— Cred că mi se face rău, zise femeia, ducându-și mâna la stomac.
— E de la scăderea de presiune. Mă duc să închid ferestrele în pod.
Ploaia începu ca o răpăială care se înteți până când deveni un zgomot asurzitor. Femeia încercă să-și amintească formularea din scrisoare, dar nu-și putea auzi gândurile. Urcă în capul scărilor și strigă cât putu după bărbat.
— Vin acum, mă lupt cu vântul ăsta, Doamne, gata.
Capul lui Radu apăru din întunericul podului, în golul trapei de acces.
— Ce facem acum, diseară ar trebui să vină grupul ăla de la București. Sper că-i duce capul să se întoarcă din drum. N-am chef să împing la mașinuțe de oraș împotmolite.
— Până una alta, hai să te schimbi, te-a făcut ciuciulete.
Îi dădu un prosop din baie și se așeză pe pat în fața lui, privindu-și mâinile împreunate. Deodată începu să râdă ca și cum și-ar fi amintit ceva.
— Cum a fost atunci, Radu, când ai făcut gafa aia în Belgia? Ce le-ai spus, că era amuzant, nu mai știu.
— A, ce, cu Anthony și nevastă-sa? I-am spus din greșeală să o fută din partea mea. Cât a mai râs de mine și ce rușine mi-a fost; eu, care voiam să fiu galant.
— Dar cum i-ai spus?
— Baise ta femme de ma part. Tare, nu? De unde era să știu, dacă învățasem limba doar din cărți? Până la urmă a ajuns formula noastră obișnuită de despărțire.
Bărbatul râse cu poftă, dar tăcu văzând că femeia își privea în continuare mâinile.
— De ce ți-ai amintit de povestea asta?
— N-ai citit scrisoarea?
— Ba da, spuse el, cercetând grăbit camera din priviri, dar înainte să poată face ceva, femeia întinse mâna și ridică vesta de pe jos. Își strecură mâna în buzunarul interior.
— E udă, s-a întins toată cerneala, spuse ea ținând dezamăgită foaia moale și străvezie. De ce n-ai avut grijă?
Bărbatul închise ochii și expiră pe nas. Când îi deschise, privirea lui era rugătoare.
— De ce n-ai avut grijă? repetă femeia.
— De scrisoare?
— De noi, Radu! De ce n-ai avut grijă de noi? Așa cum ai promis, Radu?
Bărbatul deschise gura să mai spună ceva, dar se opri. Se așeză lângă femeie, care se trase grăbită spre marginea patului.
— S-a întâmplat. Era așa de tânără, așa de lipsită de griji, iar noi umblam mereu cu gălețile alea, ca niște salahori. Am vrut să mă molipsesc și eu de buna ei dispoziție.
Un tunet făcu să se cutremure casa. Ferestrele zdrăngăniră și vasele pictate cu motive tradiționale se zdruncinară în blidare. Cei doi se uitară unul la altul, ca și cum și-ar fi confirmat ceva din priviri.
— Cred că s-a auzit din pod, spuse bărbatul și, în același moment, apa începu să șiroiască peste tot prin tencuiala tavanului. E imposibil, nu are cum să se rupă acoperișul de la o ploaie, adăugă el.
Fugiră amândoi spre trapa rămasă deschisă, prin care apa curgea ca un pârâu. Papucii de postav li se îmbibaseră deja de la pelicula rece care se întinsese pe pardoseală.
— Mă duc după Nea Călin, nu putem sta așa, spuse Radu și se îndreptă grăbit spre scară.
— Stai. Spune-mi mai întâi unde.
— Unde ce?
— Unde s-a întâmplat. Vreau să știu.
— O, Dumnezeule, chiar vrei să vorbim despre asta acum? A fost o greșeală, am fost slab, ți-am spus.
— Unde?
— Ce contează, cade casa pe noi, suntem uzi leoarcă.
— Și atunci erai ud leoarcă și nu te-a deranjat.
Într-una din camere, vântul deschise deodată ferestrele și geamul se făcu țăndări. Bărbatul se mută agitat de pe un picior pe altul.
— Trebuie să plec.
— Spune-mi întâi unde.
— Acolo, spuse el arătând cu degetul spre trapă.
— Hai sus, arată-mi.
— Ai o cădere nervoasă. Asta e, nu? Vrei să murim aici? Nu vezi că se prăbușește totul?
— Așa e, se prăbușește totul. Arată-mi unde, cum. Povestește-mi fiecare detaliu.
— Ți-am spus unde. Ce vrei să-ți povestesc?
— Hai să o facem acolo, la fel. Baise moi. Comme cette nuit, spuse ea cu o pronunție stâlcită.
Bărbatul o privi descumpănit. Se aplecă să o sărute pe frunte, dar femeia își lăsă capul pe spate și îi prinse buzele într-un sărut pasional. El o îndepărtă ușor, fără să o privească.
— Mă duc după ajutor.
O altă porțiune de acoperiș se auzi prăbușindu-se.
*
Valea inundată de soare părea desprinsă dintr-un pliant de la Martorii lui Iehova. Femeia râse când bărbatul îi împărtăși gândul ăsta și se cuibări mai strâns la pieptul lui.
— Uite, aia e, arătă el cu degetul în depărtare. Trebuie făcute niște reparații dar sunt sigur că am putea să plătim un vecin care se pricepe, să le facă el. Facem o plimbare până acolo?
Lăsară mașina pe marginea drumului asfaltat, deschiseră o poartă legată cu sârmă și o luară la pas direct prin livada unui sătean, ținându-se de mână, înconjurați de zgomotul asurzitor al cosașilor. În aer pluteau fire de puf alb care străluceau în lumină, ca într-un vis.
— N-o să zică nimeni nimic dacă o luăm pe aici?
— Acum nu. Dacă ar fi fost toamnă, sigur puneau câinii pe noi, râse el. Oamenii ăștia-s foarte cumsecade până la recoltă.
— Și crezi că vin turiștii aici? E destul de izolat.
— Vin, pentru că sunt o groază de locuri de umblat și pe dealuri, și mai sus, pe munte. Sunt trasee marcate. Și mai e o chestie. Zona asta e vestită pentru vreme. E un fel de microclimat și e frumos mai tot anul. Din mai până prin octombrie e așa ca acum.
— Ai renunța tu la postul de lector pentru asta?
— Cu tine alături, da. O să fie colțul nostru protejat, unde lumea din afară nu o să intre decât dacă vrem. Cred că noi doi am fi cei mai fericiți oameni din lume aici.
— Noi doi, repetă ea veselă și îl cuprinse pe după șold.
— Noi doi, un acoperiș deasupra capului și o vreme după sufletul nostru. Ce ne trebuie mai mult?
