Povestire scrisă de Lavinica Mitu, aleasă de Simona Antonescu la Creative Writing Sundays, pe 6 decembrie 2020, la tema „Pornim de la un experiment din psihologie. Cinci oameni sunt legați de o cale ferată pe care se apropie în viteză un tren. Personajul vostru se află în dreptul macazului și ar putea pune trenul pe o altă șină, de care se află legată o singură persoană. Descrieți ce va face personajul vostru. Va schimba macazul? Va trimite trenul pe șina de care este legată o singură persoană, ca să salveze alți cinci oameni? Motivați alegerea pe care o face. Redați-i gândurile, ezitările, ce anume atârnă în balanță atunci când ia decizia.”
Trenul InterRegio 1893 pleacă din București Nord la 13.30 și ajunge la Slatina la 17.18.
Titu
Găești
Golești
Pitești. Staționează 15 minute. Îmi iau geaca, sticla de Pepsi și cobor pe peron. Îmi aprind o țigară și îl sun. După câteva apeluri intră mesageria vocală. Nu, nu vreau să las un mesaj. Burnițează și mă gândesc că aș putea să îmi iau o cafea caldă din gară. Telefonul îmi vibrează în buzunar. Nu e el. Doar Marius. Vrea și el o cafea. Cu lapte. Și două pliculețe de zahăr. Ai putea să cobori și tu, îi scriu, dar șterg mesajul și număr picăturile de apă de pe ecran. Îmi aprind a doua țigară și scot portofelul din buzunarul interior al gecii. Nu am hârtii de un leu. Aș putea să încerc să schimb la magazinul non-stop, dar rămân pe peron, a început să îmi fie frig și mă întreb câte minute aș face pe jos până în Bascov. Dacă mai stă acolo. „Trenul InterRegio București Nord – Slatina va pleca din stație de la linia doi peste zece minute. Vă rugăm să vă îndreptați spre peron.”
— Ce faci, tati? M-ai sunat? Eram în curte.
Îi recunosc vocea guturală de fumător abia trezit din somn.
— Suntem în gară aici, mai stăm câteva minute. Poți să vii? și știu exact ce-mi va spune, deși mă încăpățânez să încerc pentru a nu știu câta oară să să cred că de data asta va fi altfel.
N-am bani, tati. Și îi spun că nu îmi trebuie bani, că nu de-aia l-am sunat, vreau doar să îl văd. Nu pot, tati, că nu am mașină, mi s-a stricat săptămâna trecută. Nu poți să iei un taxi? insist eu. N-am cum. Nu-s bani, tati, înțelege, habar n-ai ce amărât sunt, a trebuit să mă împrumut de pâine și de țigări, cu ce să fac bani dacă m-a lăsat mașina. Las că mai vii tu. Poate oi fi mai bine atunci și o să am să îți dau și ție. Aș putea să repet că nu pentru bani l-am sunat, dar îi spun că îl înțeleg, că trebuie să închid că pleacă trenul, el tușește și îl aud cum bea ceva și știu că e vodca cu care se trezește, vodca cu care adoarme și cea care îi face mâinile să nu mai tremure.
Marius mă întreabă de cafeaua lui. N-aveau, îi răspund și mă așez pe scaun, geamul este fisurat și lipit cu scoci maro, aș putea să apăs cu degetul până ar ieși pe partea cealaltă și îmi imaginez că de fapt apăs într-o meduză și corpul ei se desface și se închide inel pe arătătorul meu.
Închid ochii. Miros a tutun și a început de iarnă. Scot o gumă de mestecat din rucsac și îl văd pe tata în Loganul lui alb, care de fapt nu este al lui, proaspăt bărbierit ca întodeauna când iese pe traseu, are mereu două-trei lămâi mici în portieră, ce faci cu ele îl întreb și el îmi spune că își parfumează mâinile, nu-i frumos, tati, să îți miroasă mâinile a țigară, mai ales că, vezi tu, eu tot timpul când am câte o clientă, cobor din mașină, îi deschid ușa, sărut mânușițele domniță, mâinile să ții tu minte sunt primele pe care ți le vede omul, ia arată-mi, așa, să ai mereu unghiile îngrijite, să nu uiți ce te învață tatăl tău, că eu știu multe despre viață, dar le păstrez pentru mine, că oricum nimeni nu înțelege.
Trenul pleacă cu șuieratul lui ascuțit și bătăi sacadate pe șine. Simt cum mi se face greață și tâmplele mi se încordează dureros, mă încrunt fără să deschid ochii, aș putea să plâng de ciudă, dar aleg să mă înfurii, aș putea să fiu dezamăgită, dar aleg să blestem în gând. Încerc să dorm, mai sunt aproape două ore până acasă și acolo cineva își va aduce aminte să mă întrebe cum este la facultate, cineva se va bucura să mă vadă, cineva va fi mândru de mine chiar dacă orgoliul sau rușinea nu o vor lăsa să îmi spună asta.
Încerc să îmi aduc aminte dacă am luat cutia de Codamin din baie, aș putea să caut în rucsac, dar Marius mă va întreba dacă mă doare iar capul, va ofta și se va gândi că din nou migrena mea ne va strica weekendul, eu o să zac în pat și el va trebui să dea din nou explicații părinților lui care vor fi convinși că de fapt nu am vrut să îi văd și oricum, nu putea și el să își găsească o iubită sănătoasă care să nu se plângă tot timpul de câte ceva, în loc să se bucure de studenție și de tinerețe el stă după fundul uneia cu care ei nu au fost de acord de la început. Ce educație poate să aibă cineva care vine dintr-o familie destrămată, lor chiar le e rușine cu alegerea asta, lui de ce nu i-ar fi?
Nu se poate ca taică-tu să fie chiar atât de rău cum spui tu, sunt sigur că exagerezi, poate chiar a avut omul treabă, așa încheia fiecare discuție pe care o aveam după ce trenul oprea cincisprezece minute în Pitești, eu sunam, așteptam, nu se întâmpla și mă urcam înapoi în tren.
Peste vocea mea se bulucesc dintr-odată vocile tuturor oamenilor din vagon. Deschid ochii, îi văd îngrămădiți la ferestre, trenul nu se mai mișcă, cineva țipă în spatele meu, doi controlori aleargă pe culoar spre locomotivă, Marius nu mai e lângă mine și nu reușesc să îl găsesc printre călătorii care gesticulează și se agită în cutia metalică cu perdele albastre, murdare și tiv descusut.
Mă ridic de pe scaun și scot și eu capul pe fereastra deschisă, când și cine a deschis-o? n-am auzit nimic, mă uit înspre locomotivă și îi văd pe șase dintre tații mei. Cinci în fața trenului, unul pe linia care virează spre stânga, prin spatele depoului.
Tatăl care lovește își ține mâna stângă ridicată deasupra capului, iar eu am șase ani, sunt în dormitor și stau cu urechea lipită de ușa care dă în sufragerie. Îl aud când se duce la baie. Ies repede pe vârfuri să nu scârțâie parchetul. Toată camera miroase a rumeguș și a aracet. Mă apropii de turnul din bucăți de lemn dantelate, e aproape cât mine de înalt. Îi ating cu degetul vârful să văd dacă înțeapă, dar mă sprijin cu cealaltă mână de el și mă dezechilibrez. Îl răstorn și mă uit cum covorul se umple de piese de puzzle ca cele pe care le-am văzut la Răducu de la doi. Nu apuc să fug în camera mea, el începe să înjure și mă lovește cu palma peste fund. E prima oară când face asta și doare așa cum mă gândeam eu că o dor pe mama petele negre de pe mâini și de pe picioare pe care el i le făcea când era obosit și nervos. Nu îndrăznesc să mă mișc, mă întreb dacă și eu o să am o pată neagră pe fund, începe să plângă și întinde mâinile spre mine. Îl las să mă îmbrățișeze și mă înțeapă cu barba pe umăr. Ce cap greu are tata.
Se enervează pentru că refuz să îmi pun căciulă, insistă și eu îi repet cu mâna pe clanță că nu vreau. Am glugă și oricum mie o să îmi fie frig, nu ție. Se apleacă, ia un pantof la întâmplare și îl ridică. Femeia și copilul din spatele lui, cei care l-au primit când noi nu am mai putut, se uită la mine și mă imploră din priviri să îl ascult. Închid ochii pentru câteva secunde și îi văd picioarele încălțate cu ghete maro, lustruite perfect, cum lovesc în burta mamei mele, eu mă agăț de ele cu mâini prea mici și nu pot să îl opresc. Mic se face și pantoful pe care îl îndreaptă spre mine acum și nu îmi mai este teamă. Încep să râd și îi strig: hai! Ai curaj? Dă! Îndrăznește și ai să vezi ce se întâmplă. Îngheață cu mâna în aer, mă privește într-un fel din care nu înțeleg nimic, pare că ar vrea să zică ceva, dar se îneacă, tușește, eu plec și am grijă să nu trântesc ușa în urma mea. Mă întorc seara târziu și femeia care l-a primit când noi nu l-am mai vrut are ochii roșii, buza de jos umflată și fierbe cartofi pentru că el nu are chef să mănânce piure din fulgi.
Tatăl care crede în Dumnezeu țipă: mi-e foame! și mama mă întreabă dacă sunt de acord să vină de Revelion la noi. S-a schimbat, îmi spune. O să fie bine. Nu mai bea de când a intrat la mânăstire. Să vină, dacă vrei tu, oricum eu o să fiu plecată și Ana e la țară. Ne uităm la el cum se închină când ne așezăm la masă. Și-a pus cartea de rugăciuni pe scaunul pe care ținem telefonul și mă gândesc că dacă începe să vorbească despre Dumnezeu, îmi iau platoul cu prăjituri și plec chiar dacă o să ajung prima la petrecere. Mâncăm și el ne povestește despre ce viață grea era la mânăstire. Trebuia să muncească la grădină și pe el îl durea spatele. Vorbește despre spatele lui și noi încercăm să mimăm interes, deși am mai auzit de zeci de ori lamentările lui. Încerc să schimb subiectul, întreb de maica, de taica, nu știe nimic de ei, oricum nu l-ar primi acasă dacă s-ar duce, da, știu, nimeni nu îl înțelege, nimeni nu îl ajută, îi spune mamei „ciori” așa cum îi spunea când erau împreună și mă zgârie cuvântul ăsta adânc în urechi, sub tâmple, în gât. El râde, îi e bine. Pe mama o simt încordată, e ca un iepure gata să țâșnească la fugă, am senzația la un moment dat că zâmbește, dar nu știu dacă la ceva ce a spus el sau eu. Cere apă și mă bufnește râsul când îl văd cum se închină înainte să bea. El nu înțelege, nu a înțeles niciodată nimic. Mă pregătesc de plecare, el își aprinde o țigară la bucătărie. Mama spală vasele și îl văd cum își pune mâna pe mijlocul ei și mă înfurii și mi se face greață. Ciori, ai și tu un vinișor de la țară? O jumătate de pahar, așa de gust. Înghețăm și eu și mama. Noroc că am avut grijă să nu fie strop de alcool în casă. Păi am înțeles că nu mai bei, îi spun, și el râde, din nou râsul acela atât de nepotrivit în casa noastră, a mea, a mamei, a soră-mii și nu a lui. Eh, un pic așa, măi, tati. Păi de ce crezi că m-am dus eu la mânăstire? Cazare gratis, mâncare gratis, câte o țuiculiță acolo pe furiș. Dacă nu mă puneau să muncesc așa amărât cum sunt cu spatele meu, mai stăteam. Că deh, așa are Dumnezeu grijă de copiii lui. Îmi vine să îi zic multe despre Dumnezeul ăsta al lui, dar mă îmbrac, îi fac semn mamei să mă sune dacă e ceva și plec.
Mă trezesc târziu, a fost primul meu Revelion în care mama m-a lăsat să plec de acasă, și mai ales să dorm la Irina. O sun. Aș recunoaște vocea asta dintr-o mie, oricât s-ar preface că e bine. De ce te doare stomacul? Și ea încearcă să schimbe vorba. Te-a enervat, nu-i așa? Știam eu că nu trebuia să îl primim. Aproape că țip: ce-a făcut? Și nu știu dacă să mă supăr mai tare sau să râd pentru că mama i-a spus de când am plecat să mănânce ce vrea din frigider, doar să nu se apropie de farfuria cu salată boeuf. Era pentru mine, o mână de salată cum zicea ea, că nu a avut din ce să facă mai multă. Și dimineață când a deschis frigiderul a găsit farfuria goală, dar învelită frumos la loc cu staniol adus de vecinul de la trei de la Uzină.
Doarme când ajung eu acasă. Îl zgâlțâi câteva minute bune, îi arunc hainele în geanta de voiaj. Pleacă! Buimac îmi zice că nu are cum să plece că a avut bani doar de un bilet, că se gândea că îl primim înapoi. De ce te superi, măi, tati, stau și eu aici cu voi, așa ca o familie, n-am unde să mă duc. Și eu mă fac dintr-odată om mare și curajos, îi arunc geanta pe scara, îl împing așa în pijamale afară și îi dau toți banii pe care îi am în portofel. Ce faci, tati, mă dai afară din casa noastră? Te dau afară din casa mea, îi răspund, închid ușa cu cheia de două ori, mă duc în dormitor, mă ascund sub pătură și n-o să ies de acolo până vine mama acasă.
Tatăl care plânge are legată de spate o ușă, o ușă care seamănă perfect cu cea de la apartamentul nostru, maro, cu vizor și cifrele din plastic roșu: unu și nouă. Ne-am întors cu mama din parc și am găsit în locul ei o grămadă de lemne așezate unele peste altele lângă ghivecele cu flori ale doamnei Niță. Și-a scos din picioare pantofii Guban cu toc ascuțit, câte unul în fiecare mână, stați în spatele meu, ne-a zis, și am intrat mergând pe vârfuri. Nimic nu mai era la locul lui. Bucătăria se transformase într-un morman de farfurii și căni sparte, oale aruncate pe jos și doar frigiderul mai era în picioare. În celelalte camere același dezastru. O întreb pe mama în șoaptă: unde e tati? Îl găsim în apartamentul vecin, plânge și bea dintr-o sticlă de vodca, nimic nou, dar ne gândim, cât de tare să se fi îmbătat încât să distrugă în felul ăsta casa, mama dă să îl certe și nea Sorin îi face semn să tacă, o duce la el în bucătărie și noi stăm așa în pragul ușii cu cifre roșii, doi și zero, și ne uităm la bărbatul acela străin, nu e tata îi zic soră-mii, nu arată ca el, ridică capul și ne privește, nu, sigur nu era el pentru că pe tata nu l-a durut niciodată atât de tare. Mi-a părut rău că a murit Mădălin, era verișorul nostru, trebuia să îmi pară rău, nu-i așa? dar parcă de omul ăla care ne stricase ușa nu îmi părea așa de rău, mai ales că atunci când a terminat de plâns și de băut a venit acasă, s-a închis în dormitor o săptămână și a trebuit să facem singure curat, mama s-a tăiat în cioburi, dar n-a scos nici măcar un „au”, pentru că ea niciodată nu zice nimic și nu sparge geamurile, știe că ne va fi frig.
Tatăl care nu știe când e ziua mea a venit azi pe la noi, tati, îmi cânți la mulți ani? ce mi-ai adus? El se uită la mama, mama la el, hai să punem masa zice ea și îți dă după ce mănânci. E încruntată, îi aud certându-se în bucătărie, dar e ziua mea, azi sunt veselă, o să primesc cadouri și mami mi-a făcut tort cu cremă de cacao și nuci. De două zile ne uităm la el în balcon, nu ne-a lăsat să îl tăiem mai devreme, trebuie să se însiropeze, dacă îmi lua tort de înghețată cum i-am cerut de fiecare dată nu trebuia să mai așteptăm. O să am și lumânări, mama zice că trebuie să stăm să se așeze mâncarea, își aprinde o țigară, tata la fel, mă cuibăresc lângă el și îl întreb la ureche: ce mi-ai adus? Îmi arată lănțișorul de aur pe care îl are la gât. De el atârnă o cruciuliță cu Iisus Cristos și mă întreabă dacă îmi place. Daaa, îi răspund, îl desface și mi-l pune în palmă, e greu și cald, e al tău, așa zice. Mă bucur, deși sunt sigură că nu o să mă lase mama să îl port la școală. Îi aud vorbind despre bani, o să ne plătim toate datoriile la întreținere, ne-a adus el, și mama zâmbește, nu știu dacă pentru că e ziua mea sau pentru că nu o să se mai împrumute la mamaie luna asta. Vine nea Sorin să bea un pahar de vin cu tata, nu-mi place că noi trebuie să ne ducem în dormitor, a venit să stea cu mine, nu cu vecinii, dar strâng tare în pumn lănțișorul și soră-mea se tot învârte pe lângă mine: vreau și eu să îl văd, te rooog. Stau ce stau, mult le mai trebuie să bea paharul ăla de vin, se ceartă din nou, măcar lasă banii acasă, ia-ți doar cât ai nevoie, o aud pe mama, nea Sorin îi promite că are el grijă, se întorc repede, beau o bere și gata, ea le spune că are bere în frigider, dar când ies eu din cameră tata nu mai e, mama fumează și când mă vede mă întreabă: tu ce mai vrei? I-aș spune că tort, măcar o felie, dar n-am curaj și mă duc la baie să fac pipi chiar dacă nu mă trece. Lăutarii nu au vrut să cânte ce a vrut tata și de supărare a rupt în fața lor toți banii noștri pentru întreținere, uite-așa, de ciudă, ce, banii ăștia nu-s buni, așa le-a zis, și după ce a zăcut câteva zile, bolnav zicea el, iar noi ne prefăceam că îl credem, mama s-a împrumutat de la tanti Lenuța pentru taxi și să îi cumpere bilet de tren, nu mi-au mai cântat „la mulți ani!” și chiar dacă am răscolit toată casa și am ridicat și recamierul, am băgat coada de la mătură sub bibliotecă și am golit până și coșul de gunoi, nu am mai găsit niciodată lănțișorul de aur cu cruciuliță.
Tatăl care zboară se uită în sus și râde așa cum râde nebunul care cerșește în piața de la Zahana, lângă magazinul cu ligheane și găleți de plastic. Se lasă pe spate, dar rămâne așa deasupra șinei de tren, parcă se sprijină în niște arcuri invizibile, dar care îl împing din nou în poziție verticală și el iar se lasă și se bălăngăne așa până când râsul îi devine răcnet de animal înjunghiat. Rage și se apleacă în afara balconului aproape pe jumătate, tanti Lenuța îl ține de un picior, mama de celălalt și strigă amândouă: Sorineee? Neluleee? Haideți mai repede că nu mai putem. Tata dă din mâini, le lovește, drăcuie și oftează, râgâie, se îneacă, scuipă, înjură, lăsați-mă să mor, vreau să mor, dați-vă jos de pe mine, animalelor, aoleu, aripile mele, pleacă cu cuțitul ăla de aici, chemați poliția, ajutoor, lăsați-mă să sar. Și eu i-aș zice mamei să îl lase, de nu știu câte ori am auzit-o că vrea să moară să scape de el. Da’ de ce să moară ea? Uite, că vrea el singur, nu îl forțează nimeni. S-au aprins lumini în blocul din față, cred că și la noi în bloc, aud geamuri deschizându-se, eu îl țin pe-al meu de la dormitor așa închis, mi-e frig, putea și el să aștepte să se facă vară. Aud oameni în sufragerie, mulți, voci pe care nu le cunosc, sper că nu au intrat încălțați, că iar o să se enerveze mama și o să o doară stomacul.
Tatăl care cere țigări e singur pe șina lui, are în mână o cutie de chibrituri, scoate câte un băț, îl aprinde, îl bagă în gură, câteva secunde, apoi desface buzele și suflă din gât rotocoale mici de fum. Maica mă roagă să ies din casă măcar un pic să mă vadă, nu trebuie să vorbesc cu el dacă nu vreau. Cine l-a chemat? Am zis eu că vreau să vină? Hai, fa, mică, că e taică-tu, e păcat de la Dumnezeu, îmi zice femeia asta blândă, bunică și bună care ar putea să ierte orice pe lumea asta. Ba chiar cred că le-a iertat pe toate, mai ales ce nu ar fi putut fi iertat de nimeni. Mi-e dragă și nu vreau să o supăr, dar Dumnezeu n-ar trebui să se bage între noi. Nu mă duc, zi-i să plece, dar cedez, deschid ușa, însă rămân în capătul scărilor. Na, mă vezi? Ce vrei să vezi? și el se uită în pământ și îmi răspunde: nimic, tati. Pe tine. Ce mai faci? Aș putea să-i arunc un „foarte bine”, dar tac, mă uit pe deasupra lui și îmi aprind o țigară. Mai fumezi, îl aud, și acum chiar mă uit la el să mă conving că e doar încurcat de situație și nu orb. Da, mai fumez, dar nu îți dau nicio țigară. Așa cum nu îi dădeam nici când venea după mine și vară-mea Alina când ne duceam în grădină la wc și ne striga pe după gard: fumați? îi dați și lu’ tati o țigară? V-a dat maica bani de târg? Hai, măi tati, dă-mi și mie acolo de-o cinzeacă, că un tată ai și tu. Avea și atunci fața neagră, dar acum e parcă și mai și, s-a cocoșat mai tare, îi tremură mâinile și e pentru prima dată când îl văd purtând o cămașă necălcată. Miroase a balegă și a paie ude, i-au albit părul și barba și parcă ochiul drept e mai mic decât cel stâng. Aș fi trecut pe lângă el pe uliță fără să mă feresc pentru că pe străinul ăsta îl mai văzusem doar în gări sau la gurile de metrou, tatăl meu mirosea a lămâie și săpun, a apret, spumă de ras și gel de păr. Trebuie să plec, și îi întorc spatele așteptându-mă să îl aud că îmi cere din nou o țigară sau niște bani, îmi dau seama că e prima oară când ne întâlnim și nu mă întâmpină cu „nu am bani, tati, nu am, eh, nu mi-ai cerut, dar eu îți zic ca să știi dacă vrei să îmi ceri”.
Nu avem timp domne să stăm aici, ce să facem, să înghețăm în vagoane, vociferările se întețesc, și îl văd pe Marius, unde ai fost îl întreb, dar el începe să urle: dă-te jos și dă-i la o parte de pe șină! Păi de ce eu? și vine și vatmanul și-mi cere să fac ceva pentru că sunt ai mei, dar nu i-am pus eu acolo încerc să îi explic, duduie dragă, trebuie să respect orarul, n-am eu treabă cum faci, cum nu faci, dar ori mă duc înainte, ori fac la stânga, tu alegi, eu două șine am, nu mai multe. Vine alt tren în spatele meu, nu pot sta aici până se hotărăsc dumnealor să se dezlege. Poate nu se pot dezlega, îndrăznesc eu, dumneavoastră ați încercat? Se uită amândoi la mine mirați, intrigați, iritați și mai că îmi vine să mă fac mică în scaun și să îmi acopăr fața cu geaca. Duduie, pricepi ori îmi bat gura de pomană aici? Dă-i de acolo! Dacă nu vrei, zi-mi peste care trec că uite oamenii ăștia, care au plătit bilet, nu mai au răbdare, are fiecare de ajuns la casa lui și eu din drum nu am cum să mă întorc.
Mi-aș aprinde o țigară, ar fi bună și o cafea caldă căci mi-au cam înghețat picioarele, Marius mă fixează cu privirea acuzator așa cum o face ori de câte ori mă doare capul și mă aud întrebându-i: pot să mă gândesc? Nu apuc să pronunț ultima consoană că încep să urle în cor toți călătorii: nuuuuuu. Nu reușesc să îmi dau seama dacă mi-e milă de tatăl care cere țigări, da, îmi este dacă e să fiu sinceră cu mine, nu că mi-ar conveni asta, și tocmai pentru că mi-e milă de el mă ridic de pe scaun cu toată verticalitatea de care sunt capabilă și îi arăt vatmanului cu degetul șina care trece prin spatele depoului.
