Povestire scrisă de Andrei Constantin, aleasă de Veronica D. Niculescu la Creative Writing Sundays, pe 9 decembrie 2018, la tema „Întâlnire în pădure”.
Părintele Alexei înghesui sticla de țuică în sânul șubei. Lumina era vineție, se făcea noapte și o fulguială deasă acoperea ulița cu prima zăpadă.
— Să le ducem asta flăcăilor, mi-a spus el, ridicându-și gulerul până la urechi. Or fi înțepenit de frig acolo.
— Părinte, dacă ne vor prinde? Mi-e frică!
Ne-am oprit în mijlocul drumului. De la Oaie se auzeau plânsete de copil. Fata lui cea mare născuse un băiat.
— În seara asta nu ne vor prinde, mi-a șoptit părintele. Toți bolșevicii vor fi la Oaie, le va da să bea în cinstea copilului, că-i băiat. Crezi că vor umbla prin păduri după noi?
— Știu și eu… te pui cu comuniștii? Îmi simțeam gura uscată și sufletul sec. Aș fi vrut, poate, ca părintele să fie mai tenace, mai zdravăn decât era. Aș fi vrut să își dea seama de nemernicia omului și de blestemul care se prinde în oameni acolo unde nu a mai rămas nimic sfânt în ei.
— Trebuie să îi înfruntăm, Eremie, n-avem încotro. Hai să mergem!
Pădurea cobora de pe munte ca o apă de uscături, năvălind peste sat cu cei mai mici fagi și stejari, puieți de zece-douăzeci de ani. Se suia apoi înspre Zăgan și Vârful Fântânii cu codrii seculari, de brad și molid, care vuiau în viscol ca un tren. Nu era nici întuneric să trebuiască să aprindem felinarul, nici lumină ca să fim zăriți din podul vreunui comunist fraged care și-a dăruit osânza și șopronul noului stăpân, înainte ca acesta să ceară măcar ceva. Și apoi, satul era pustiu înspre munte. Casele fără bătrâni, morți în sărăcia războiului abia trecut, ieșeau pe după garduri și buruieni ca niște cranii cu pielea uscată de vânturi și ochii mâncați de corbi. Și ne priveau de acolo, din singurătatea lor fără margini, de parcă ne-ar fi blestemat în gând să nu ajungem nicăieri. Părintele se opri în drum.
— E bine, ninge cum trebuie, ne-a acoperit deja urmele.
— Știți unde trebuie să ajungem?
— Nu-ți fie frică Eremie… că, dacă ne prind, doar ne omoară, nimic mai mult. Mai rău de-atât n-are ce să fie. Eu am trei fete, mie pentru ele mi-e urât. Dar tu? Tu n-ai de ce să fii speriat.
— Mi-e frică, părinte.
Cum aș fi putut să-i spun mai mult? Cum aș fi putut să îi vorbesc despre povara de pe sufletul meu? Și totuși, cum m-a lăsat Dumnezeu să tac?
— De cine ți-e frică, Eremie?
— De moarte, cred.
Mințeam, punându-mi sufletul în mâinile dracului. Dar ce mai puteam face? Ce fusese de precupețit pe arginți, fusese deja precupețit pentru un loc bun în noua administrație, căci vorba tatei: prinde, bă, Eremie, loc la birouri… că, de acum încolo, birourile ne duce înainte, nu munca.
— Să nu-ți fie frică Eremie… că cine te omoară, îți ia toate păcatele. Și ajungi la Dumnezeu, lângă cei drepți, fără să mai treci prin judecată.
Fulguiala deasă a devenit viscol. Cu cât urcam înspre munte, cu atât se lăsa mai frig și mai întuneric. Vântul ne lovea cu fulgi înghețați care ne treceau prin bărbi și ni se făceau troiene în suflet. Știam bine pădurile acelea, crescusem în ele, luptasem în ele. Știam unde sunt mistreții, când coboară ursul și când vin lupii, dincolo de pârâul Doamnei și de stâna Regelui, dar nu știam niciodată de unde pot apărea bolșevicii, cu armele lor rablagite și cu chipurile pustii, de oameni fără minte și fără Dumnezeu. Ca Oaie și ai lui, ca mine și mulți alții. Căci, de când începuse curățenia de la răsărit, tot mai mulți oameni de omenie, din sat și de peste tot, săriseră gardul la noua stăpânire, pupând patrafirul țesut la Moscova cu sânge și vodcă, jurând să omoare dușmanii poporului care se ascundeau prin păduri, ca să răstoarne scaunul celor buni și drepți abia priponiți pe el.
Bolșevicii erau peste tot. Intrau din casă în casă, căutând în beciuri și poduri. Răscoleau pădurile și ciuruiau tufișurile. Nu puteau fi decât mistreți sau dușmani. Iar între cotul văii și stâna Regelui, de vreo două zile se ascundeau câțiva copii din Rezistență. Părintele le aducea mâncare și băutură și îi ținea la curent cu mișcările de trupe de după munte. În satul nostru, Oaie era șeful brigăzii locale, noul bolșevic, viitorul șef de cadre. El făcea raziile, cu tinerele sale slugi, copiii nevinovați, seduși de ielele comuniste sau ademeniți cu preamărirea iute și nedreaptă cu care și eu fusesem, atât de naiv, ademenit în joc.
Frunzele uscate, înghețate și ninse, crăpau sub ghetele noastre ca niște cioburi de porțelan. Trupurile copacilor, ude și negre, păreau în întuneric siluetele unor leșuri atârnate de cer, pe care vântul le legăna în cadența moale a lemnului care plânge și se vaită.
— Părinte, nu mai văd nimic.
Viscolul îmi amorțise lumina ochilor iar noaptea căzuse de-a binelea.
— Urcă, Eremie, urcă… mai avem puțin. În urma noastră, căci uneori urcam cu spatele ca să nu ne umfle vântul ochii, luminile satului pâlpâiau blânde în viscol.
— Părinte… dacă totuși comuniștii lui Oaie vin după noi?
— Nu vin Eremie, nu vin…
— Mi-e frică, părinte… haideți să ne întoarcem. Dar era prea târziu.
Părintele m-a smucit de mână. Mai aveam puțin. Cum să ne întoarcem? Nu îi vedeam fața, dar îi mulțumeam lui Dumnezeu pentru asta. Cum aș fi putut trăi, privindu-l în ochi, când eu știam că oamenii lui Oaie vor veni după noi? Ne așteptau sus, la stână, unde se căsca un luminiș. Mai aveam câțiva pași. Părintele trăgea de mine, dar eu nu mai puteam urca.
— Eremie, ce-i cu tine? Noi doi am rămas singurii din satul ăsta care mai cred și luptă! Singurii!
— Părinte…
Dar nu am apucat să mai spun nimic. De sus, de unde începea luminișul, s-au îndreptat puștile înspre noi. Armele trădării, fierul morții, asasinatul ultimului dram de umanitate rămas în carcasa mea de oase și carne.
— Nimeni nu mișcă, a urlat Oaie din beznă, acoperit de șuieratul viscolului.
— Ce-ai făcut, Eremie?! Și tu?!
— Iartă-mă, Părinte…
— Nimeni nu mișcă, a strigat Oaie din nou. Eremie, fă-te încoace!
Am urcat în goană, apucându-mă cu mâinile de rădăcinile înghețate, ieșite din pământ. Am auzit cloncănitul armelor. Eram între ei, le simțeam mirosul și puteam să le văd aburul ieșindu-le din guri. Îmi era rușine de mine, dar convins că am făcut târgul cel bun. Din acea clipă, eram unul de-al lor.
— Iartă-mă, Părinte, am urlat eu de s-au cutremurat codrii viscoliți.
Și atunci, oamenii lui Oaie au tras.
— Bravo, băi Eremie, mi-a zis Oaie, bătându-mă pe umăr. Bravo! Am scăpat și de ultimul om al Regelui.
