Povestire scrisă de Alina Cobzac, aleasă de Corina Sabău la Creative Writing Sundays, pe 24 martie 2019, la tema „azi îi spun că vreau să mă despart de el/ea”.
— Ești gata, tată?
Bătrânul părea să nu fi auzit întrebarea, căci nu schiță niciun gest. Stătea la masa din bucătărie îmbrăcat de plecare, încălțat cu pantofii negri, cremuiți și lustruiți de puteai să îți faci freza în ei, cu trenchul cel bun peste cămașa în carouri. Pe deget învârtea cheia de la Renault. O întorcea când pe o parte, când pe cealaltă, studiind-o și analizând-o, ca apoi s-o ia de la capăt cu studiul, ca și cum atunci ar fi văzut-o pentru prima dată. Lângă cheie era prins un maimuțoi de pluș cu o formă incertă. O chestie mică și blănoasă care putea trece drept urs, dar la fel de bine putea fi și vulpe.
— Mai ții minte când Robert mi l-a făcut cadou de ziua mea, spuse bătrânul fără să ridice privirea. Cât avea? Cam patru, nu?
Florin răspunse că da.
— Era tare mândru că imi alesese singur cadoul, continuă bătrânul. Să îl pui la cheia de la mașină, bunicule, că știu ce mult ții tu la ea și vreau să ai acum două lucruri pe care să le iubești, spuse bătrânul cu o voce pițigăiată și voit copilăroasă ca să își imite nepotul.
— Nu mai știu exact, dar parcă așa a spus. Acum nu vrei totuși să…
— La ce liceu ziceai că vrea să dea? Că imi scapă numele acum.
— Tată! exclamă Florin care până atunci sprijinise tocul ușii, dar până la urmă intră în bucătărie, își trase un scaun și se așeză lângă bătrân.
— Încearcă, te rog, să privești lucrurile pozitiv și cu mai multă încredere în viitor, spuse Florin în timp ce netezea cutele feței de masă. Fața de masă din brocard bej, cu dantelă pe margine, pe care mama lui o scotea din servantă doar pentru mesele de Paște și Crăciun, avea acum pete de cafea și urme de ciorbă. Știa că în casă mai sunt două fețe de masă mai puțin pretențioase, dar bătrânul se încăpățâna să nu le scoată de pe unde erau depozitate. Materialul greu și lucios din care era croită o făcea nepotrivită pentru bucătăria mică și îngustă a unui apartament comunist. Mereu se întrebase dacă arhitectul care gândise structura blocului nu avusese vreo divergență cu o gospodină și jurase răzbunare cruntă. Altfel nu-și explica dimensiunile mici ale bucătariei în comparație cu cei treizeci de metri pătrați ai sufrageriei. În timpul facultății, și el și taică-su insistaseră să vândă și să se mute într-un apartament mai bine compartimentat, dar maică-sa refuzase.
— Am șaptezeci și nouă de ani.
— Știu câti ani ai.
— Și tu zici că ar trebui să fiu mai optimist. Că până la urmă am toată viața înainte și mă așteaptă lucruri mărețe fix după colț.
— Zic că nu ar trebui să fii atât de legat de lucruri, cel puțin nu în privința mașinii, răspunse Florin, ignorând ironia bătrânului. Investești prea mult suflet în ele.
— Investesc suflet în ele? Asta ai citit-o în vreo carte de-ale tale de dezvoltare personală? După ce ezită pentru o clipă, bătrânul continuă. În fond ai putea avea dreptate, ar trebui să investesc în oameni, în loc să mă atașez de obiecte. În maică-ta, în bunul meu prieten Petrică, în soră-mea. Da, așa voi face de acum. Bătrânul își lovi demonstrativ fruntea cu palma dreaptă și continuă. Cum de nu m-am gândit la asta până acum?
Tatăl își îndreptă privirea către fiu, așteptând un răspuns din partea lui, dar acesta întoarse capul la fix, cât să evite expresia mustrătoare care i se citea pe față. Pentru o perioadă, niciunul nu mai spuse nimic. Bătrânul reveni la îndeletnicirea cu învârtitul cheilor pe deget, iar fiul se uita pe geam. Primăvara venise mai devreme anul acesta. Era sfârșitul lui februarie, dar soarele deja strălucea, copacii înmuguriseră și perdeaua de la geam era îngălbenită pe la colțuri. De la perdea, Florin își plimbă privirea pe tavan și coborî spre faianța din dreptul aragazului. Două dintre plăcile vernil erau ciobite.
Bătrânul renunță să mai învârtă cheia de pe o parte pe alta și, după ce își aranjă cu arătătorul ochelarii ce îi alunecaseră spre vârful nasului, se ridică brusc în picioare, făcând scaunul să scârțâie prelung.
— Atunci să mergem. Să nu îl facem să ne aștepte aiurea.
— Așa te vreau tată, mai cu zvâc, răspunse Florin revenindu-și din toropeală.
La ieșirea din bloc, bătrânul se opri pentru un moment. Trecerea de la întunericul scării de bloc către lumina puternică a soarelui îl dezorientă și pentru o clipă își pierdu echilibrul. Florin întinse mâna pentru a-l susține, dar bătrânul refuză ajutorul. Își reveni după primii pași pe alee și continuă drumul spre parcare cu mai multă siguranță. Tată și fiu se opriră în dreptul unui Renault Megane gri, parcat între o Toyota Yaris roșie și un platan stingher care nu se știe cum supraviețuise drujbei.
— Mă mir că nu a spus nimic despre decolorare, spuse bătrânul, în timp ce studia aripa din spate a mașinii, în căutare de zgârieturi noi. În parbriz nu avea niciun bilețel prin care vecina de la cinci să-i explice că, din păcate, iar a ratat parcarea, dar voia să se asigure totuși că sunt doar cele patru pe care le știa deja. Crezi că nu a observat-o?
— Sigur a observat-o, că și ceilalți au comentat, doar că lui nu i-a păsat de ea.
— Îți spun sincer că în decolorarea asta îmi puneam eu speranța. Mă gândeam că n-o să vrea nimeni s-o cumpere așa.
— Nee, de abia se observă. Nu refuzi o mașină ca asta, cu doar treizeci și cinci de mii de kilometri făcuți în optisprezece ani, doar că e puțin ștearsă pe o parte. Trebuie să fii nebun.
Bătrânul se apropie de mașină, își așeză mai bine ochelarii și apoi își trecu palma dreaptă peste tabla mașinii, acolo unde soarele o arsese, spălăcindu-i griul.
— Ar fi trebuit să o mai mișc din loc. Merita și Cristina asta, dar mi-a fost frică cu parcarea. Spondiloza asta nenorocită. Cum naiba să parchez, dacă sunt țeapăn ca un stâlp de telegraf?
— Lasă, tată, că sigur te-ai fi descurcat mai bine decât Marta. Tată și fiul își îndreptară privirile către Toyota roșie și izbucniră în râs.
— Mergem? întrebă Florin, după ce își verifică telefonul. Ajunge la notar în jumătate de oră, tocmai mi-a trimis mesaj.
— Hai că n-o fi foc dacă așteaptă și el cinci minute.
Bătrânul merse spre portbagaj și îl deschise. Verifică conținutul celor doi săculeți de pânză, ca mai apoi să îi ordoneze în spate. Trase de chingile care susțineau bidoanele cu ulei și lichid de parbriz, împături mai bine cârpa albă din bumbac și apoi trânti porbagajul.
— Crezi că ai putea să mă lași singur câteva minute? i se adresă el fiului.
— Hai, mă tată, ce naiba, că nu te desparți de iubita ta din liceu.
Bătrânul ignoră remarca și continuă:
— Uite, stai puțin pe bancă și butonezi telefonul așa cum îți place ție. Te chem eu când termin.
Florin își arcui pieptul în față și deschise gura ca să protesteze, dar înainte ca primele cuvinte să se formeze, se răzgândi. Se întoarse cu spatele și se îndreptă spre banca indicată în timp ce bombănea nemulțumit.
Bătrânul își strânse pardesiul pe lângă corp, deschise portiera din partea șoferului și urcă în Renault. Mirosul de lămâie proaspăt rasă, râspândit în toată mașina, venea de la un brăduleț ce atârna de oglinda retrovizoare. Bună! spuse după ce trase de manetă ca să regleze mai bine scaunul. Se uită pe furiș prin parbriz, ca să se asigure că nu trece nimeni și apoi continuă. Am venit să-mi iau la revedere, spuse în timp ce cu podul palmei mângâia volanul. După ce trase aer în piept de mai multe ori ca să își regleze respirația șuierătoare, bătrânul se aplecă spre torpedou și scoase de acolo un pachet de șervețele umede pentru bord. Desfăcu pachetul, luă cu vârful degetelor două șervețele și începu să curețe temeinic bordul, volanul și schimbătorul de viteze. Curăță și cruciulița din lemn negru, ce era prinsă cu o ventuză de parbriz. Șirul de mătănii din spatele cruciuliței nu îl șterse, doar îl poziționă mai bine. Șervețelele murdare le mototoli și apoi le puse în buzunarul pardesiului, iar restul pachetului îl aranjă înapoi în torpedou. Te las pe mâini bune, să știi. Nu mi-a fost jenă și l-am întrebat dacă are copii, dacă e genul care se îngrijește de lucrurile lui. Mi-a spus că e însurat și nu are copii încă, deci o perioadă poți sta liniștită, că nu vor fi mâini murdare și lipicioase care să-ți facă tapițeria praf. Bătrânul făcu o pauză și oftă. Mi-ai fost o prietenă devotată, Cristina. Mâinile îi căzură moi pe genunchi și bătrânul rămase nemișcat. Cu capul aplecat puțin spre dreapta și cu pieptul umflându-se ritmic sub cămașă, bătrânul se uita pe geam, dincolo de cei doi adolescenți cu ghiozdane în spate, care tocmai atunci treceau, dincolo de rândul de mașini, dincolo de blocul cu zece etaje contruit după cutremurul din 1977, privirea trecu chiar și de fosta fabrică de pâine Spicul.
Un ciocănit în geam îl aduse înapoi tocmai când intra pe poarta cimitirului Buna Vestire.
— Gata, tată, timpul a expirat. Florin deschise portiera, își ajută tatăl să coboare și mai apoi armă.
— Vrei să-ți fac o poză lângă Cristina, așa, de la revedere? Bătrânul se uită spre mașină, unde cruciulița din parbriz încă se mișca, atingând ușor mătăniile.
— Nu, n-are rost, o am în minte, spuse, în timp ce ducea arătătorul spre tâmplă.
— Bine, tată, cum vrei tu. Dar ia spune, duminică treci pe la noi? Bagă Ana o friptură la cuptor, deschidem o bere. Cum ți se pare?
— Oricum trebuia să discutăm despre pomana de șapte ani a maică-tii. Punem masă la restaurant sau facem doar pachete la biserică? Și mă gândeam tot atunci să o pomenim și pe Viorica, să nu îi facem mătuși-tii pomană separată. Vorbește și tu cu Ana și eu fac cum ziceți voi.
— Bine, tată, vedem duminică.
Cei doi se îndreptară spre Passatul negru din spatele parcării. Bătrânul ar fi preferat să meargă umăr la umăr, dar nu se mai putea. Era mai degrabă umăr la piept. El în trenchul crem, cel care prinsese guvernări P.S.D.-iste, C.D.R.- iste, U.S.L-iste și văzuse și minerii plantând panseluțe, Florin în costumul bleumarin, cu sacou cambrat și pantaloni puțin cam strânși pe coapse, așa cum o cerea moda.
