Povestire scrisă de Ioana Serota, premiată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „O povestire frumoasă, umană și insightful despre prietenia feminină, ego, succes și solidaritate. Mi-a plăcut mult cum e surprins adevărul personajelor, cu umbrele și nesiguranțele lor, care lasă însă loc pentru o atât de necesară (re)întâlnire. Îmi place și că, în cheie mică și cu mult firesc, dă speranță cititorului.”
Cafeneaua era încă goală, dar având în vedere că nu era nici ora nouă, bine că era deschisă. Mi-am putut alege locul meu favorit – în colțul din care puteam vedea toată terasa și pe oricine intră, înainte să fiu văzută eu. Totul sub control.
Sincer, nu mă așteptasem să accepte. Luată prin surprindere de apelul ei, așa din senin, după cine știe câți ani, i-am zis că mâine aș putea doar dimineața să ne vedem, după ce las copiii la școală și grădiniță. A spus da fără să aștepte alte detalii. Drept urmare, am întârziat la școală și grădiniță, pentru că jumătate de oră nu m-am putut hotărî cu ce să mă îmbrac. De obicei nu durează mai mult de cinci minute, dar acum voiam să arăt bine, fără să pară că m-am străduit foarte tare. Nu simțeam că mi-a ieșit nici una nici alta și, când mă uitam la unghiile mele înnegrite pe margini de la afinele sortate pentru congelator, mă apuca jalea. Bine că mi-am luat o carte cu mine, măcar intelectuală să par. Colecția Premiul Nobel, cu astea sigur nu te poți face de rușine. Am comandat o limonadă și am deschis cartea pe la jumătate. Era punctuală încă din liceu, iar acum, ca pianistă de renume, impecabilă din punct de vedere tehnic, așa cum citisem un articol despre ea aseară, nu mă îndoiam că va sosi la ora stabilită.
Nu apucasem să mă lămuresc nici unde se desfășoară acțiunea romanului meu, când s-a apropiat de masă – îmbrăcată cu o cămașă albă, largă și lungă, ce lăsa să i se vadă blugii doar de la genunchi până la tenișii albi. Un colier masiv, făcut din sfori colorate în diverse nuanțe de verde, împletite într-un model vegetal încâlcit, îi atârna greu pe piept, ținând decolteul adânc al cămășii lipit de pielea pistruiată. Părul cu bucle mari și bogate îi încadra figura mică în același halou castaniu neîmblânzit ce o făcea inconfundabilă și acum cincisprezece ani. Când m-a strâns în brațe mi-am dat seama că prietenia noastră se sedimentase tăcută într-un sentiment confortabil de familiaritate ce m-a făcut să uit de unghiile mele înnegrite și pantalonii demodați.
Ne-am așezat și am stat câteva clipe în liniște, ca și cum ne vedeam des și nu aveam nimic nou să ne povestim. Mă bucuram de lipsa nevoii de a face conversație. Realitatea era că de când ne întâlniserăm ultima oară, eu am făcut doi copii și am uitat să mă întorc la lucru, iar ea câștigase mai multe premii prestigioase, ținuse mai multe concerte și călătorise în mai multe țări decât aș fi putut eu număra, doar în ultimul an.
— Maamă, ai reușit să citești jumate din cartea asta? Pe mine m-a băgat în depresie de la primele pagini și i-am făcut vânt, cu tot cu Nobelul ei. De la Litere ți se trage? Liana își strângea cu același gest ochiul stâng, ca semn de neîncredere timidă.
— Mhm, de la româno-finlandeza pe care am făcut-o mi se trage, da. Merge… Ia spune, cum de ești în oraș?
— Nu știu dacă ai auzit, dar a murit și mama acum trei luni, așa că mi-am luat liber câteva zile ca să rezolv cu actele de succesiune la apartament și ce mai aveau ai mei, să le dau pe mâna cuiva, din astea.
— Știam, îmi pare rău. M-am bucurat totuși când am auzit că era cu tine în Elveția de ceva timp.
— Da, ultimele luni din viața ei au fost probabil cele mai bune din întreaga noastră relație. Dar, na, decât deloc, a fost bine și așa.
Zicând lucrurile astea, își ascundea privirea în meniul de pe masă, învârtind între degete o buclă din dreptul tâmplei. Probabil sunt prima persoană căreia îi spune asta, pentru că fusesem martoră la toate războaiele cu maică-sa când eram amândouă în liceu. Multe erau pornite de la prostioare de adolescentă. Dar unele erau urmarea sacrificiilor făcute de mama ei pentru ca ea să ajungă la performanță, dintre care cel mai important fusese că iubirea părintească era cât se poate de condiționată.
— Și unde stai zilele astea? am întrebat-o.
— La hotelul din centru. Arată chiar decent, acum că s-a renovat. Tu? Unde locuiești? Hai, spune-mi câte ceva de tine, nu mă face să te trag eu de limbă, mă rugă cu un zâmbet jucăuș.
— Stăm la casă, în afara orașului. Pe Tudor îl știi, avem doi copii, o fată și un băiat, la școală și la grădiniță. Altceva… profesional nu am mai făcut mare lucru în ultimii ani. Înainte de copii am lucrat ca translator de limbi nordice, mai făceam traducere literară și mă jucam de-a scrisul. Era frumos, dar nu am reușit să reintru în activitate, am început să spun tot mai stins, interesându-mă și pe mine meniul de două pagini.
— Mi-ar plăcea mult să-i cunosc, șopti.
— Pe copii? Aseară, când ai sunat, nu știu de ce am înțeles că ești pe fugă. Dacă tot stai mai mult, hai la noi într-o zi, când vrei, oricând. Numai sa-mi spui cu o oră înainte, să pot bascula toate jucăriile în debara.
Era sincer încântată de idee. Eu însă o întrebasem mai mult din politețe. Aș fi vrut să stau cât mai mult cu ea, iar casa mea era departe de tihna pe care o căutam în preajma ei.
— Și unde ai să repeți cât stai aici? Știu că nu lăsai să treacă atâtea zile fără să cânți.
— Sunt în pauză cu totul vreo două săptămâni, până și telefonul îl țin mai mult închis.
— Acum, că ești celebră, nu trebuie să mai repeți?
— Ei, ba da, așa aș face în mod normal. Dar mi s-au accentuat simptomele de tunel carpian la mâna dreaptă și doctorul a zis să iau pauză de la pian o vreme.
Se uita la încheietură în timp ce mângâia apăsat tatuajul inspirat din Kandinski. Eu știam că acoperă simbolul hippie făcut în ultima escapadă spre Vamă dinainte de facultate. Al meu încă se decolorează în albastrul de pușcăriaș, pe gleznă.
— Nasol. Da’ asta nu se operează?
— Se operează, dar prefer să nu ajung la cuțit, pentru că cicatricile care rămân îți pot afecta mobilitatea și sensibilitatea mâinii. Plus recuperarea… Momentan nu e grav, dar ca să nu devină, fac o pauză. Nu e prima oară, oricum. Tunelul meu carpian e cel care trage semnalul de alarmă că e cazul să iau distanță o vreme, înainte să cedeze altele.
— Adică? De oboseală sau de ce?
— Și de oboseală, sigur. Dar, mai degrabă am nevoie din când în când să cobor cu picioarele pe pământ. Sunt perioade din astea cu multe concerte prin diverse colțuri ale lumii, înregistrări, turnee de promovare, interviuri și, știi cum e, te iau pe sus și uiți de tine, treci pe pilot automat, nu mai știi decât cum te cheamă, și etichetele pe care trebuie să le onorezi.
— Da, am citit aseară mai multe articole despre tine. Pianista-minune, pianista-desăvârșită, virtuoza lui Chopin… dar nu, nu știu cum este.
Am regretat imediat că mi-a alunecat tonul în răutate, nu aș fi vrut asta. Eram mândră de ea, știam cât a muncit și faptul că stă astăzi la o cafea ieftină cu prietena din liceu mă face să o admir și mai mult. De fapt, mereu am admirat-o, dar fără pic de invidie sau resentiment, pentru că o consideram la un moment dat sufletul meu pereche și reușita ei era și a mea, bucuria ei era și a mea. Era omul cu care nu mă comparam niciodată, cu care nu intram niciodată în competiție. Aveam lângă ea o liniște de care uitasem, de care îmi fusese prea dor.
— Scuză-mă, cred că uneori nici nu-mi mai dau seama cât de prost sună ce spun pentru un om normal. Ăăm… normal, în sensul bun, adică nu om care nu caută moduri să te pupe în fund sau vreun snob cu aere. Iartă-mă.
Am lăsat-o să se fâstâcească încă puțin, înainte să o liniștesc. Făcea parte din pactul nostru de sinceritate și uneori asta presupunea puțină cruzime. Poate azi mai multă, având în vedere că ultimele două emailuri trimise de mine au rămas fără răspuns. Și știam că a mai fost prin oraș și nu a dat niciun semn.
— Stai liniștită, succesul tău nu m-ar face niciodată să mă simt prost în pielea mea. Sunt lucruri mult mai mărunte care-mi fac asta. Mi-e ciudă pe pianul ăla doar pentru că te-a dus așa de departe și n-am cui să mă mai plâng.
Tăcea, profitând de venirea chelnerului, voia, dar nu îndrăznea să întrebe mai mult.
— Putem să te ajutăm cu ceva? Avem prieteni notari, dacă ai nevoie. Numai să spui. Știu că ești cetățean de onoare, dar dacă ai de împins niște hârtii, nici cheia orașului nu ți le trece mai repede de ghișee.
— Mulțumesc, am să-ți spun. Dar adevărul e că nu mă grăbesc neapărat nicăieri. Aveam nevoie de o evadare undeva departe, dar familiar. Să știi că mă străduiesc foarte tare să nu mă mai plâng de nimic, îmi spuse cu un zâmbet larg, privindu-mă pe sub sprâncene, făcând să se adâncească trei șanțuri adânci pe frunte și să se încrețească ușor pielea din colțul ochilor, spre tâmple. Noutăți.
— Ce bine! Lasă că încep eu atunci. De când nu ne-am văzut, habar n-am cine sunt. Mă uit în oglindă, nimic. Mă uit la copii, nimic. Mă uit la Tudor, nimic. Mă așez să scriu, nimic. Deci da, înțeleg foarte bine ce înseamnă să mergi pe pilot automat, doar că tu mergi în sus, iar eu merg în jos. Am făcut copiii și m-am aruncat în viața asta domestică și pentru că mă săturasem să fug după prietena mea genială.
— Eu voiam să mă plâng că e obositor ca toată lumea să aibă așteptări prea mari de la mine. Dar mai bine tac.
— Mai bine, și te rog frumos să nu te aud că îți ceri scuze sau că îți pare rău.
— Nu, nu, știu că ești în stare să-mi torni cafeaua în cap.
— Nu cred că mai sunt în stare să fac nici asta. Sunt ca o meduză, fluidă, transparentă, abia capabilă să se deplaseze împotriva curentului și absolut incapabilă să facă modificări în mediul înconjurător.
Am tăcut o vreme amândouă și ne-am băut cafeaua, mult mai dulce decât zâmbetul ce ne flutura pe fețe. Aveam amândouă o mână pe masă, la doar câțiva centimetri distanță. În liceu ne căutam mereu atingerea, măcar puțin, măcar cu vârfurile degetelor, măcar cu picioarele sub masă sau umăr la umăr. Acolo era satisfăcută toată nevoia de intimitate și de afecțiune a două adolescente.
— Mi-a plăcut romanul tău de debut și am văzut că a fost primit destul de bine.
M-am înroșit. Mereu am bănuit că romanul meu a fost unul dintre motivele pentru care s-a îndepărtat, m-am temut că s-a simțit expusă, stânjenită, chiar dacă doar ea s-ar fi putut recunoaște acolo.
— Ți-a plăcut pentru că înțelegeai mai bine ce încercam să spun printre rânduri, cunoscându-mă pe mine, pe tine. Alții nu aveau contextul ăsta, iar eu nu am reușit să-l redau. Deci nu a fost primit prea bine, a trecut aproape neobservat chiar, și poate că a e mai bine așa.
— Și acum nu lucrezi la nimic?
— Nuu, că nu mă lasă tunelul carpian.
Am râs cu poftă și lacrimi la unison. Simțeam cum îmi crește carnea înapoi și, deși știam că e doar iluzia de a fi văzut și iubit, e genul de iluzie care te scoate la lumină suficient de mult încât să-ți amintești că lumina există.
