Povestire scrisă de Ilinca Mănescu, aleasă de Veronica D. Niculescu la Creative Writing Sundays, pe 9 octombrie 2016, la tema „festival”.
Deschid ochii. De afară nu se aude nimic – doar liniștea plată apăsând membranele de sticlă ale ferestrei. Mă răsucesc pe o parte și îmi frec obrazul de pântecul moale al pernei. Privesc drept către scaunul din fața ferestrei, îmbrăcat de lumina de afară într-un strat gros de ceară. Sub el se ghicește silueta pisicii, care mă fixeazăcu două semilune întoarse. O strig „Hei! S-s-s-s, hei!” Pisica mârâie înăbușit.
Mă apropii de margine ca să văd mai bine. Pisica are o umbră mai mare spre dreapta și alta mai mică spre stânga. Scaunul are și el două umbre găurite, cu care întinde un zâmbet știrb pe toată podeaua. Mă ridic și îmi potrivesc ochii în ochii ferestrei. Clipesc. O față albă de femeie cu cearcăne și pupile fără iris se ridică în dreptul ochiului stâng. Lumina ei mă arde ca un reflector. Ochiul mi se zbate, femeia zâmbește în colțul gurii, în colțul ochiului.
Trebuie doar să clipesc și ea se va putea strecura sub pielița subțire a tâmplei și de acolo tot mai adânc. Vom împărți același pat, obraz peste obraz, cearcăn peste cearcăn, pupilă peste pupilă. Voi putea privi oamenii pe stradă cu ochii ei, iar ea le va putea zâmbi cu colțul gurii mele. În nopțile lungi îi voi acoperi pupilele imense cu căușul palmelor, iar ea va respira profund și rar.
Clipesc. Pisica și-a întins gâtul și mă privește cu capul înclinat. O strig „Hei, s-s-s!” și ea îmi sare drept pe umăr, cu un tril binevoitor. Simt că vreau să merg pe străzile nopții până la capăt: cu pleoapele întredeschise să adulmec fiecare umbră și cu fiecare zâmbet prins în coada ochiului să fiu tot mai aproape.
Afară, lumina lunii se sparge în pete colorate. În depărtare se aud voci și o frântură dintr-o melodie. Grăbesc pasul, cu inima ascunsă în pumnul drept. Lume multă stă adunată în fața unui foc sau poate în fața unei scene luminate. Pe măsură ce mă afund în mulțime, aerul se subțiază și încep să disting cuvinte.
„High street, pushing steam
Rolling eye, is forced to dream
You go”
Muzica se aude tot mai tare, siluetele se apropie și formează o masă tremurătoare. Le privesc fețele cu umbre verzui sub pleoape și zâmbete palide pe obraji. Visează toți același vis, se leagănă molatic și murmură în gând versurile rostite de vocea puternică din față. Mă strecor printre ei aproape neobservată, sunt transparentă ca aerul, sunt… oprită brusc.
O fată mă prinde cu unghiile de umăr și mă întoarce spre ea.
— E prima oară? Zâmbește și trage cu sete dintr-o țigară. Are gâtul subțire și obrajii roșii. Mi-e teamă să-i privesc ochii. Pumnul drept pulsează fără noimă.
Îi dau mâna la o parte și plec fără să-i răspund. Pumnul drept se zbate incontrolabil. Ochiul ar vrea să se întoarcă, dar corpul croiește pas după pas.
„Hei! S-s.”
Băiatul de pe scenă a îngenuncheat și îmi întinde microfonul. Mâna lui e poruncitoare. Strâng microfonul cu teamă, luminile mă orbesc, mulțimea scandeaza „S-S-S-S”. Zâmbetele lor au căpătat roșeață, ochii le sclipesc în ape iuți. S-au trezit, iar eu trebuie să împletesc visul mai departe.
— Ooh, vocea îmi tremură fără vlagă, apoi, Oh, you`re sitting amongst yourselves, cuvintele încep să curgă mieroase,
Soon, you lie under ecstasy,
Your eye has stolen me.
Mulțimea urlă și aplaudă, un nor de praf colorat se înalță de sub tălpile lor. Miroase a pământ și a fum. Pisica flutură din coadă în semn de mulțumire, în timp ce eu o caut din priviri pe fata cu țigara. Pornesc către ea, vâslind prin marea de plete electrizate. O privesc drept în ochii fără iris și o apuc strâns de încheietura mâinii.
— Șșșșș, cu mâna liberă mă apasă pe gură, strecurându-mi între buze filtrul țigării. Trag lung din țigară, apoi ea o aruncă și o stinge cu vârful pantofului. Îmi face semn s-o urmez.
Culoar de trunchiuri albe și tinere, împodobite cu lumini mici și oglinzi, drumul nostru nu se mai termină, iar fata asta roșcată îmi zâmbește cu coada ochiului, îmi ciripește versuri lungi, țigară după țigară. Oprește-te, îi strig din mâna dreaptă, iar ea stă o clipă în drum, atât cât s-o apuc de umeri și s-o sărut pe mijlocul spatelui. E o ființă înaltă fata asta, cu spate lung, cu gât lung și cu obraji roșii. Acum s-a oprit de tot și gesticulează cu țigara spre un cort de circ.
— E păzit, îmi spune. Și abia atunci văd cei doi tigri care flanchează intrarea.
Mă apropii încet, îi fixez cu privirea, mă opresc la o distanță sigură și aștept.
— Scoate tot ce ai în buzunare, spune unul dintre ei.
Îmi pipăi hainele cu mâini nesigure. Nu am nici un buzunar.
— Nu te grăbi, spune celălalt.
Mă pipăi din nou. Simt furnicături pe piele și două umflături îmi apar simetric la baza coapselor. Le ating cu vârful degetelor și se deschid ca niște bășici. Scot din ele o bancnotă, un calculator de buzunar, un lanț de aur, o foarfecă, o cutie de vitamina C, niște cireșe galbene de plastic, o păpușă afro-americană, un colț de nutrie, câteva vopsele în ulei.
Tigrii încuviințează la unison și se urnesc cu mișcări leneșe, legănându-și șoldurile dungate până dincolo de intrarea întunecată. Îi urmez, imitându-le mișcările șoldurilor.
Korarima, busuioc, ananas, kaki, kiwano, lapte de cocos asortate pe platouri purtate de maimuțe cu salbă de clopoței, lei tolăniți pe stânci albăstrii, pitoni curgând în spirală de-a lungul coloanelor mătuite, papagali roind în jurul ghirlandelor de orhidee, girafe cu antene fosforescente legănându-și capetele pe deasupra, iar în mijlocul tuturor un pat mare de bambus și un hamac în care stă răsturnată o bătrână africană, cu trupul gol și cu un turban violet lasând să se întrezărească pe alocuri părul alb, strâns într-o împletitură măruntă și deasă, ca scoarța de copac.
Pășesc printre ele și animalele rămân netulburate, petrecându-mă cu priviri blânde și indiferente. Bătrâna mă urmărește clipind rar. În fața ei îngenunchez și respir adânc. Faldurile feței negre se mișcă într-un zâmbet larg.
— Tu ești lumina, îmi spune.
Dinții ei albi sclipesc în întuneric.
— Nu pot să dorm, nanny. – vocea mea răzbate prin zeci de straturi de împotriviri.
Bătrâna se ridică din hamac și mă strânge la pieptul ei cărnos. Pisica se mută pe umerii ei, frecându-și burta de ceafa ei lată.
— Tu ești ochiul lui Nyambe, spune ea, înmuindu-și degetul mare într-o pastă roșiatică și desenându-mi câte o dungă pe fiecare obraz.
Mă ia în brațe și mă așază în pat. Corpul se înmoaie în apele patului și ochii se rotesc goi sub pleoape. Liniștea crește peste mine ca mușchiul de copac. În luntrea de bambus mă legăn la vale pe străzile inundate de valuri de lumină crudă, pe lângă mici grupuri de oameni cu brațele împletite și vocea scăzută care își lipesc umbrele proaspete de umbra din ce în ce mai subțire a zidurilor.
Acasă, pereții camerei sfârâie încet sub primele raze de soare. Așternuturile sunt reci și dezumflate, cu memoria corpului meu aproape ștearsă dintre cutele albe. Fac câțiva pași împleticiți până în fața oglinzii. Clipesc. Văd o femeie cu fața palidă și cearcăne adânci. Ușa camerei se deschide brusc și în prag apare mama, cu țigara aprinsă între degete.
— Tu ești lumina.
Mă întorc către ea și o privesc cu ochi fără iris.
— Ce-ai spus?
— Am spus: stinge lumina.
