TRIBUT

Povestire scrisă de Romanița Vrânceanu, aleasă de Veronica D. Niculescu la Creative Writing Sundays, la tema „o povestire cu final deschis”, pe 10 noiembrie 2019.

9 mai, Fez, Medina, 30º C, cer senin și albastru ca mozaicurile orientale.

Grupul de turiști trece de Poarta Bab Boujloud, albastră spre exterior și verde, culoarea Islamului, spre interior. Locul unde toate prejudecățile sunt lăsate la granița dintre secolul al XIV-lea și prezent. Locul pe care nu poți să-l înțelegi fără să-i respecți regulile.

Camerele ultra performante sunt pregătite să ia cu ele imaginea unui oraș rămas neschimbat de peste o mie de ani. Pregătiți sunt și fotografii locali, să surprindă de pe margine instantanee cu turiști, pe care să le vândă la hotel la sfârșitul zilei.

Grupul pestriț, tineri în vacanță și pensionari în formă, se amuză gălăgios la îndemnurile ghidului local, Mohammed, care poartă o djellaba maronie cu glugă și pantofi de sport ultima modă:

— Nu vă faceți griji, eu și ajutoarele mele, Ali și Mustafa, vă vom flanca permanent. Deși medina e exclusiv pietonală, o să vedeți că nu e ușor de circulat. Iar dacă cumva nu mă mai auziți în căști, înseamnă că v-ați pierdut. Rămâneți acolo unde sunteți și vă vom căuta noi. Nu încercați să vă orientați singuri! Nu veți reuși. Nu se știe cu exactitate câte străzi sunt în medina, celor de la UNESCO le-a luat vreo cinci zile să numere nouă sute, după care au renunțat. Și încă un sfat, nu încercați să întrebați de Mohammed, pe cel puțin jumătate din marocani îi cheamă așa! se amuză ghidul la gluma pe care a repetat-o de zeci de ori, dar care de fiecare dată are efectul scontat.

Paul e singur în excursie, tocmai a divorțat. Are în jur de patruzeci de ani și nonșalanța unui bărbat care a colindat toată lumea. Poartă o pălărie de paie, ochelari de soare Ray-Ban și o eșarfă în pătrățele alb negru, ca să intre mai bine în moodul oriental. Interacționează puțin spre deloc cu ceilalți turiști.

A rămas la urma grupului, care pătrunde în medina pe una dintre cele două străzi principale paralele, Tala a Kbira – Strada Mare, cealaltă, Tala a Sghira fiind, cum altfel, Strada Mică. Paul se oprește să le răspundă negustorilor de ocazie, care încearcă să-i vândă orice: „Bonjour, ami! Ciao, ragazzo! Hola, amigo!” Glumește cu ei, trăiește atmosfera, se îmbibă de senzații și mirosuri, preocupat să surprindă totul în fotografii.

Grupul avansează cu greu printre tarabele cu portocale și mandarine care se revarsă peste margini, munți de măsline trecând prin toate tonalitățile de culoare de la verde la negru, curmale de toate mărimile, migdale, alune și fistic, saci cu mirodenii, așezate pe culori, care răspândesc o simfonie de mirosuri, care, din păcate, nu pot fi imortalizate.

Mohammed se aude în căști:

— Ne aflăm în cartierul evreiesc, Mellah, unde au fost expulzați arabii și evreii după Reconquista spaniolă.

Paul fotografiază casele cu etaj și balcoane lungi, cu balustrade din lemn dantelate, amintind nostalgic Andaluzia pierdută, dintre rufele colorate întinse la uscat.

Străzile se îngustează pe măsură ce grupul se îndepărtează de strada principală, devenind nu mai late de un metru. Vacarmul bărbaților cu treabă și mai ales fără, care stau de vorbă, și al femeilor cu văl, care negociază cu vânzătorii, devine asurzitor. Grupul se strecoară cu greu prin furnicarul de oameni care-și văd de viețile lor, deranjați sau nu de curiozitatea occidentală, ce le invadează lumea oprită în timp.

—Baluk, baluk! strigă cineva din spate. Paul se întoarce suficient de repede cât să evite un accident. Măgărușul Coca Cola, care abia se mai zărește din încărcătura de sticle de plastic, și măgărușul Marlboro, ceva mai puțin solicitat, trec la câțiva centimetri de o stivă de vase de ceramică, așezate unele peste altele într-un echilibru precar.

Mohammed avertizează în căști, cu întârziere:

— Când auziți „Baluk, baluk!”, țineți dreapta, trece un măgăruș! Dacă nu vă feriți, s-ar putea să nu fie bine!

Turiștii se lipesc de pereții crăpați, sprijiniți pe alocuri cu pari de lemn, cu grijă să nu provoace, la rândul lor, o tragedie în muntele de vase de tajine.

Cu ochii pe sus, Paul se împiedică de o grămadă de păsări mici și negre, cărora un băiat de zece, doisprezece ani, așezat pe o prelată murdară, le taie capetele cu o foarfecă, asemănătoare unui instrument medieval de tortură.

— Sunt grauri, Monsieur, mai buni decât porumbeii! Nu doriți să încercați? îl îmbie copilul într-o franceză aproximativă.

— Nu, mulțumesc. Dar aș vrea să-ți fac o poză, îi răspunde Paul, întinzându-i câțiva dirhami, ca să nu-l refuze.

Pe străduța următoare, mirosurile anunță zona măcelăriilor. Sângele amestecat cu apă se scurge de-a dreptul pe asfalt, în ceea ce nu se poate numi chiar canalizare. O jumătate de cap de cămilă îi face cu ochiul lui Paul de lângă un balon alb imens de piele și grăsime, cocoașa. Un puzzle straniu, numai bun de imortalizat, care nu-i mai impresionează decât pe străini.

Pe tarabe, borcane mari cu carne într-o untură gălbuie, deloc apetisantă, își împart spațiul strâmt cu organe și capete rânjite de miel, iar în spatele micilor magazine atârnă în cârlige oi și pulpe de vacă, cu miros de sânge proaspăt. Găini colorate cotcodăcesc în voliere, indiferente la suratele lor tăiate, atârnate cu capul în jos, ca într-o natură moartă.

— Am ajuns la Fântâna Najjarin, altă dată unica sursă de apă a orașului, anunță ghidul, de îndată ce turiștii se regrupează într-o intersecție în care se deschid câteva străzi la capătul cărora nu păreau să urmeze decât alte străzi.

Lângă fântână, câteva femei stau la rând, așteptând ca doi adolescenți în picioarele goale să le curețe, cu un lichid albăstrui, tăvile de alamă. Lichidul folosit se aruncă de-a dreptul în stradă, stropind pantofii trecătorilor, care nu par deloc deranjați de procedeu. Un cocoș se plimbă țanțoș printre vasele proaspăt curățate, așezate fără nicio logică unele peste altele, în ordinea servirii.

Grupul înaintează, fără prea mare entuziasm, spre zona anunțată de ghid ca fiind cartierul vopsitorilor. Din vechiturile proaspăt vopsite, așezate în stive, pe culori, ca într-un tablou impresionist, apa se scurge în stradă, în aburi cu miros înțepător.

— O să ne îndreptăm spre Al Quaraouiyine, cea mai veche universitate din lume, o școală coranică din secolul al IX-lea, mai veche decât Oxford-ul, cu o bibliotecă de 30 000 de cărți, printre care și un Coran din anul înființării sale. Vă rog să vă grăbiți, trebuie să ajungem înainte de ora închiderii!

Pe străduțele care se succed identice, agitația dispare treptat. S-a făcut amiază, din casele fără ferestre răzbat zgomotele familiilor adunate la masa de prânz și mirosuri îmbietoare de tajine și pâine proaspătă.

Paul se oprește să fotografieze o ușă verde, cu inelul de deschidere în forma mâinii Fatimei. De undeva de deasupra lui, o voce de fetiță îl întreabă în franceză:

— Căutați pe cineva, Monsieur?

Paul privește în sus și printre zăbrelele din fier forjat ale unui balcon miniatural, zărește o față ovală, conturată de ochi negri cu gene lungi și văl de culoarea mierii. Fără să aștepte răspunsul, fetița continuă:

— Intrarea e pe cealaltă stradă. Mergeți până la capăt și faceți stânga!

Paul nu-l mai aude pe Mohammed în cască și nici nu-i mai vede stegulețul. Oricum ei nu pot fi departe, dacă se grăbește îi prinde din urmă. Încearcă să găsească numele străzii și să facă o poză, ca să aibă un reper, dar nu e niciun indicator.

Un grup de trei băieți, cu ghiozdanele în spate, îl salută în engleză:

— Hello, Sir! Ați pierdut ceva? Luați-o la dreapta, pe acolo am văzut un grup de turiști!

Și izbucnesc în râs, alergând pe lângă el.

Paul ezită pe care dintre străduțe s-o ia, se gândește că băieții au vrut să facă o glumă și face stânga. Pe pavajul de piatră se aude doar ecoul pașilor lui. Își scoate telefonul și deschide harta off-line. Imaginea de pe Google maps pare o încercare nereușită a unui școlar de clasa întâi de a face conturul pătrățelelor unui caiet de matematică, în care îi e imposibil să se orienteze.

În mod inexplicabil, nu mai apare nimeni care să-i arate sau să-i vândă ceva. Doar o femeie cu cumpărături îl depășește fără să-și ridice ochii din pământ, de parcă nu l-ar observa.

A ajuns la intrarea despre care îi spunea fetița. O ușă masivă din lemn se deschide spre grădina unui riad, un palat în miniatură, până la care soarele nu pătrunde la amiază, cele trei etaje ale careului făcându-și umbră unele altora. Pare că mica incintă e acoperită, dar dincolo de dantelăria în lemn cu miros proaspăt de lac, se vede cerul fără niciun nor.

În mijlocul micii grădini de portocali pitici și ficuși cu frunzele mari și lustruite, într-un havuz din mozaicuri colorate, apa țâșnește prin două cupe de crin. Mese lungi și joase, încadrate de divanuri acoperite cu perne cu motive berbere în alb și negru invită la odihnă. Paul se așează confortabil și-și aprinde o țigară, așteptând să apară cineva.

Un bărbat în jeans și cămașă albă îl observă în sfârșit.

— Se poate bea o cafea la dumneavoastră?

— Monsieur, deschidem abia săptămâna viitoare, am fost în renovare. Dar dacă doriți, v-aș putea servi cu un ceai.

Paul își cere scuze că a intrat, ridicându-se să plece.

— Nu accept niciun refuz, considerați-vă invitatul meu. Eu sunt proprietarul acestui loc, sunt încântat că ne-ați trecut pragul, îi răspunde bărbatul într-o franceză impecabilă.

Fără să aștepte vreun răspuns, se îndreaptă spre ușa ce pare că duce spre bucătărie și apare după câteva minute cu o tavă pe care a așezat un ceainic și două pahare mici.

— Cum ați ajuns la noi?

— Sunt turist, m-am rătăcit de grup și m-am gândit să stau undeva și să caut pe hartă o ieșire din medina. Dumneavoastră mă puteți ajuta, desigur.

— Sigur, nu vă faceți nicio grijă, sunteți oaspetele meu, îi răspunde în timp ce toarnă ceaiul de sus în pahare, peste frunzele de mentă. O să vă dau un băiat să vă conducă! Asta după ce o să stăm un pic de vorbă, să-mi povestiți de unde veniți, iar eu să vă spun istoria locului în care vă aflați, în care locuiește familia mea de trei sute de ani. Poate, cine știe, o să ne vizitați după ce deschidem oficial.

Și se îndreaptă spre bucătărie, strigând în arabă către cineva.

De la primul etaj, se aud voci de copii. Paul soarbe din ceaiul îndulcit și privește spre balconul lung cu motive geometrice așezate într-o ordine matematică fără cusur. Capul fetiței cu vălul de culoarea mierii se ițește deasupra balustradei balconului, privindu-l cu curiozitate nestăpânită de copil. Paul îi face semn să coboare, dar fetița zâmbește și dă din cap în semn de refuz, ascunzându-și gura cu colțul vălului.

Paul își schimbă obiectivul camerei cu cel pentru portrete și o fotografiază. Fetița pozează, face grimase amuzante și începe să râdă. O zbughește, însă, speriată, în spatele unei uși, când îl vede apărând pe tatăl său.

Nervos, proprietarul gesticulează cu degetul arătător îndreptat spre ochii lui Paul și se răstește la el în arabă. Își dă seama că-i reproșează ceva, dar din torentul de cuvinte pe care bărbatul i le aruncă în față, nu înțelege decât „photo”.

— Monsieur, scuzați-mă, nu înțeleg, mi-ați oferit un ceai și-acum mă dați afară!

Paul se ridică confuz de pe divan, încercând să găsească un răspuns în ochii măriți de furie ai bărbatului, care repetă „pas de photos”. O venă purpurie i se zbate în colțul ochiului drept, iar mustața neagră îi atinge vârful nasului în ritmul cuvintelor pe care le articulează sacadat, fără niciun înțeles.

Dinspre bucătărie a apărut un bărbat gras, îmbrăcat în djellaba, care pare să execute ordinul proprietarului, fără să-i adreseze vreun cuvânt. Îi smulge camera și-l apucă de braț, împingându-l spre ieșire. Până să înțeleagă ce se întâmplă, Paul se trezește dincolo de ușa masivă de lemn, pe care proprietarul o trântește cu putere în urma lui.

Își potrivește pe umăr rucsacul pe care a apucat să-l ia în ultima clipă și  merge la întâmplare pe străduțele întortocheate, căutând ieșirea din labirint. Se oprește să-și cumpere un bagrir cu pastă de migdale, mai mult ca să-l întrebe pe vânzător cum să ajungă la cea mai apropiată stație de taxi. În timp ce ascultă explicațiile incoerente, se aude strigat: „Monsieur Paul!” Mustafa, ajutorul lui Mohammed aleargă spre el, entuziasmat că l-a găsit.

— Ați pățit ceva, ce s-a întâmplat? V-am pierdut, am fost îngrijorați. Nu e o zonă prea sigură.

— Sunt bine, după cum vezi. Cum ai reușit să mă găsești? N-am respectat regulile.

— Am refăcut traseul spre Quaraouiyine, unde am constatat că nu mai sunteți cu noi. Niște copii mi-au spus că v-au întâlnit aproape de caravanserai. Dar unde vă e camera?