Povestire scrisă de Ioana Serota, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, pe 22 noiembrie 2020, la tema „un vis”.
Când intru în sala de operație, Marinela, asistenta-șefă, mă așteaptă deja cu halatul steril desfăcut. Oare am întârziat? După figura ei, mă rog, atât cât se vede între mască și bonetă, așa pare. Halatul e prea lung, e de-al profului sigur, așa că atunci când încerc să-mi bag mâinile în mâneci, calc din greșeală pe el, Marinela îl scapă și halatul ajunge pe jos. Își dă ochii peste cap – desterilizat. « Dați-mi unul pe măsura acestui domnu doctor! », îi spune infirmierei. Din a doua încercare reușesc să mă echipez, deși mănușile tot mi-s puțin mari, dar nu mai spun nimic. Nici n-am început și sunt deja cu spatele ud și ochelarii aburiți.
Mă îndrept spre masa de operație, mă uit în jur și îmi dau seama că sunt singurul chirurg din sală. Ciudat, probabil vine proful după ce deschid eu. Stau cu mâinile împreunate pe piept ca să nu ating nimic și mă uit cum asistenta îmbăiază cu soluția ruginie de iod abdomenul rotund care mă așteaptă. Mă apropii, cer bisturiu și îl îndrept spre fosa iliacă a pacientului, dar vocea Marinelei mă face să tresar. « Domnule doctor, ați văzut că s-a făcut o modificare în programul operator de astăzi, nu? Apendicita de dimineață a fost înlocuită cu o rezecție gastrică și anastomoză gastro-jejunală. » Cred că mi se face rău, ridic ochii spre tabla cu programul și văd că Marinela are dreptate, bineînțeles, nu m-am mai uitat înainte să intru în sală. Pizda mă-sii, oricum aș da-o, pe acolo nu aș avea cum ajunge la stomac, așa că… « Mulțumesc, doamna Marinela. Nu, nu văzusem. » Nici nu trebuie să mă uit la ea ca să știu ce zâmbet i se întinde pe față, iar pe asistenta de anestezie a bușit-o râsul de-a dreptul.
Înfig bisturiul în pielea epigastrului, Marinela cauterizează vasele care sângerează. Mirosul de carne arsă și iod plutește în jurul nostru. Termin de deschis mușchiul și o întreb dacă știe când vine domnul Profesor în sală. Marinela se uită la mine cu ochii mari: « Domnule Doctor, vă simțiți bine? Domnul profesor este pe masă… ». Mâna dreaptă începe să îmi tremure, schițând zig-zaguri mărunte deasupra abdomenului deschis. Nu am făcut anastomoză gastro-jejunală niciodată și nici pentru examen nu am mai citit-o, nu mai știu de unde se începe și mâna nu mă ascultă.
Mircea Breban, profesor doctor de chirurgie digestivă, deschide ochii. Își apasă palma pe piept, parcă încercând să-și liniștească inima care bate și repede și aiurea. Zâmbește ironic ciocănindu-și cu vârful degetelor subțiri fruntea. Se uită spre geam; e încă noapte, dar culoarea roz luminoasă a cerului înseamnă ca e posibil să fi… da, da, a nins noaptea asta. A nins bine.
Își pune paltonul, o căciulă, mănușile, ghetele și coboară la mașină. Mereu i-a plăcut să o curețe de zăpadă, are două feluri de raclete, o măturică și un spray cu antigel; la final, rămâne cea mai curată mașină de pe stradă, parcă fusese pusă de mâna unui uriaș de pe alt tărâm acolo, între nămeți.
Întors în casă, încă în pijamale, dar înviorat, intră în bucătărie, pune ibricul cu apă pe aragaz și întinde mâna spre ceașca de cafea de pe raft. Mâna dreaptă, cu propria ei voință de acum, nu vrea să prindă toarta cănii și începe să penduleze din ce în ce mai repede și mai mărunt. Mircea Breban, profesor doctor, prinde mână răzvrătită și o strânge cu palma stângă în coșul pieptului, apoi stinge aragazul; dacă așa e voia mâinii, nici nu mai are chef de cafea, nu are rost să se împotrivească.
Sună telefonul. O dată, de două ori, de trei ori. Când vede numele Dorei pe ecran, îl mai lasă să sune o dată înainte să răspundă.
— Alo, da! Bună dimineața, Dora. Cum de ești așa de matinală? Aa, ai fost de gardă, uitasem. Și cum a fost garda? Mhm. Perforantă? Și cum ai rezolvat? Bun, bravo. Mergea și prin retroperitoneu, dar dacă ai vrut tu așa, bine că e bine. Eu mi-am făcut o cafea și voiam să merg în birou să lucrez. Da, lucrez la suportul de curs pentru rezidenți. Să știi că nu e nevoie să mă suni în fiecare dimineață să mă verifici, nu m-am îmbolnăvit, doar am ieșit la pensie. Ce capitol scriu? Păi… anastomoza gastro-jejunală. Știu că nu-ți plac astea, nimănui nu-i plac, dar înveți să le faci cu timpul, că n-ai de ales. Vorba profesorului Matei, Dumnezeu să-l ierte, fiecare medic are cimitirul lui în spate, oricât de bun ar fi. Da? L-am pomenit des? Se poate, era cam de vârsta mea când a murit. Nu mi-a făcut viața ușoară, dar m-a învățat multe și uite că încă îl pomenesc. Ce mai e pe la spital? De fapt, lasă, nu-mi mai spune, treaba voastră, vă descurcați. Hai că mi se răcește cafeaua, odihnă plăcută, Dora. Da, ne vedem la masă duminică. Nu am nevoie de nimic, stai liniștită. Pa pa!
Mircea Breban, profesor doctor, se întinde înapoi în pat, strângându-și mâinile la piept, așa cum făcea ca să nu se desterilizeze în sala de operații. Încă nu s-a luminat afară, închide ochii, mai bine ar dormi.
