Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Elena Vlădăreanu la Creative Writing Sundays, pe 12 februarie 2023, la tema: „o povestire cu cinci personaje, fiecare să fie identificabil, să fie din aceeași familie și/ sau prieteni; de familie, dialog”.
― Torică, trebuie să cumpărăm un cavou. Este o investiție, nu te mai împotrivi.
Avea aproape șaptezeci de ani Măndica, dar se simțea tânără. Ca asistentă văzuse însă că moartea nu alegea după buletin. Întâlnise situații de toate felurile în spital.
― Avem deja o vârstă. E timpul să ne ocupăm și de asta, ce nu înțelegi? Ți-am zis că nu costă mult. Și-așa am pierdut o Dacie pentru că nu m-ai ascultat. La fel faci și acum, catâr bătrân ce ești. Nimic nu vrei să înveți de la mine. Nu-ți merge mintea. Un cavou cu bani nu prea mulți, dar făcut cu ce materiale vrem, chiar merită. Sau vrei să rămână Cocuța cu noi pe cap la bătrânețe? De ce să dea fiică-ta salariul ei când noi avem puși deoparte? Și baba de Braha și-a luat de pe la cincizeci. Păi dacă aștepta, nu mai avea putere să se ocupe. Degeaba avea bani de la bărbat-su. De ce nu te gândești la mine măcar? Dacă mori tu primul, eu ce să fac mai întâi? Să te jelesc sau să caut groapă?
Îl ciondănea doar de formă, că deja dăduse banii. O parte din ce ținea în plicul din scrin, o altă parte din obligațiunile de la CEC, iar restul din banii de la C.A.R. În mintea ei era acum o singură întrebare – ce fotografie să pună ea pe crucea de marmură. Avea una cu coc elegant, de la o nuntă, dar era din profil, avea ochelarii pe nas și parcă stătea cu capul prea pe spate, să nu i se vadă gușa. Torică arăta mai bine, ca un actor din revistele de cinema, deși avea cu cinci ani în plus. Fusese un crai toată viața. Cel mai frumos bărbat care-i ceruse mâna. Se gândea că băieții de la studioul foto ar fi putut combina mai multe poze. Le-ar fi dus toate albumele, să le potrivească ei.
Octombrie în Galați era întotdeauna umed și-ți băga frigul în oase. Blocurile mari, înghesuite, casele vechi, tăcute și bacul care tăia Dunărea la ore fixe. Doar atât mai rămăsese din oraș. Parcă toți tinerii plecaseră să-și facă rostul în alte părți.
― Dar de să nu mori tu prima? îi răspunse Torică de pe culoar, încetișor. Dumnezeii mă-tii, cu babele tale care se gândesc numai la moarte.
Încuiase poarta, verificase magazia, mai dăduse o tură până în curtea din spate, unde țineau găinile și trase de două ori de clanța de la ușa de la intrare. Aprinse lumina de afară și se descălță.
Se urcă pe un scaun ca să ajungă la nucile de pe dulap, coborî cu câteva în buzunare și zâmbi când își auzi genunchii pârâind. Își luă papucii și se îndreptă apoi târșâindu-i spre scaunul de la capătul coridorului, singurul loc în care ea nu mai venea după el. De acolo îi răspundea, că de acolo chiar nu-l auzea.
― Orice face Braha vrei și tu. Orice mănâncă Braha gătești și tu. Ia să moară aia întâi, să văd dacă mai vrei să o imiți.
Luă ziarul de pe masă, se mai uită înspre cameră să se asigure că nu dă Măndica năvală, apoi se aplecă să ia și sticla de vin, ascunsă sub piciorul din spate al mesei, de lângă perete. Trase o dușcă, se linse pe buze și se gândi că are dreptul la o groapă separată, să nu stea tot cu nevastă-sa după cincizeci de ani de căsnicie. Bine, dacă în locul ei ar fi fost Doinița lui de la sat, aia femeie, nu s-ar fi gândit la moarte. Nu o uitase niciodată și regreta că nu se însurase cu ea. Dar Măndica era fata cu stare și pentru pământ o alesese. Hotărât lucru. Să mă interesez la cimitir de un separeu.
― De trei vreau să luăm, îi spuse Măndica ieșind pe coridor în cămașă de noapte și halat. Să nu lăsăm fata pe drumuri. Eu, tu și cu ea. Și prostănacul ei, dacă nu or divorța. Dar nu de patru locuri, că nu de el vreau eu să mă îngrijesc. Atât. Eu, tu și Coca. Știi că după zece ani se face slujbă și se eliberează locul. Nu mai sunt șapte ani, e altă lege. Mâncăm prostii și E-uri și cică s-au deshumat după șapte ani și nu erau descompuși. Bine, nu mișcau, râse ea, dar nu erau numai oase. Luăm cavou de trei, să fim înțeleși. Că ea o să vină înapoi la Galați, o să vezi.
Fiica lor, profesoară de latină, plecase la București pentru că salariul pentru soțul ei ar fi fost mai bun, iar ea ar fi putut să-și schimbe meseria la nevoie. Nu se descurca prea bine, meditații nu avea cui să dea, iar gemenii îi luau oricum tot timpul. Banii se terminau pe la mijlocul lunii, iar ce pusese deoparte cheltuise deja pe medicamente și medici. Soțul ei era în spital de mai bine de jumătate de an, cu plămânii afectați. Când a sunat mama ei cu vestea achiziției, i s-a strâns inima.
― Măi mamă, iartă-mă că-ți spun. Nu știu de ce îmi zici că doar vrei să-mi aduci la cunoștință. Nu mă pot gândi acum și la asta. Parcă nu ai ști prin ce trec. Acum se duc și banii pe care îi puteați pune deoparte pentru o garsonieră. Faceți cum credeți, că sunt banii voștri, nu e treaba mea. Dacă doamna Braha și-a luat deja și crezi că e bine să luați și voi, ce să zic? Înțeleg. Dacă vrei și pe aleea principală, deși dați o sumă mare, e foarte bine. O să locuiți central.
Coca își luă capul în mâini și oftă după ce închise telefonul. Mama ei îi vorbise cu atâta însuflețire de ziceai că primiseră cadou bilete la Sovata. Se tot gândea cum să le spună că tocmai acum i-ar fi trebuit un sprijin din partea lor. Să fi făcut de exemplu un cont pentru ăia mici, care aveau șase ani, sau să le fi dat un avans pentru casă. Socrii ei nu aveau nici apartament sau vilă la oraș, nici terenuri, pe când părinții ei erau cu stare, dar nu știau să-și administreze banii. O oboseau discuțiile.
― Te îngroapă tot lângă noi. O să fie loc. Taică-tu moare sigur înainte, iar după zece ani, gata, oscioarele la pungă. Când mor eu, pui punga la picioarele mele și se eliberează locul. Apoi intri tu.
― Cavoul e o prioritate, mamă? Ce tot vorbești? Tata nu m-ar fi sunat niciodată să-mi spună că ar fi bine să cumpărăm cavou, că-mi va trebui și mie.
Rămase pe gânduri, deși copiii o strigau din sufragerie să le aducă floricelele cu sare și unt. Coca se duse la cei mici cu castronul plin, tristă de parcă tocmai fusese la deshumarea tatălui ei. Alessandra și Alex stăteau cu genunchii la gură, în pijamale, cu ochii la Crăiasa Zăpezii.
― Ce înseamnă cavou, mamă? întrebă Alex.
Nu apucă să-i răspundă, că sări sora lui.
― Mormânt înseamnă, nici asta nu știi? Grave, nu știi din filme?
Alessandra era mai mare cu câteva secunde decât fratele ei și mereu îi spunea my little brother.
― Asta vrea buni. Grave-ul ei. You die, you go to your grave.
Alex luă de două ori din floricele, apoi se ridică și se duse după mama lui în bucătărie.
― Buni îi cumpără mormânt lui tati?
Coca se adună repede și îi spuse că bătrânii se îngrijesc de lucruri care nu sunt pentru cei de vârsta tatălui lor. Că așa e cu bătrânețea câteodată – cu boli, cu spitale, cu moarte.
― Nici bunicul, nici buni nu sunt bolnavi și nu sunt la spital, numai tata e. Tata a cumpărat mormânt? Să mergem să luăm pentru el. Să mergem mâine, mamă, că el nu poate.
Coca se aplecă și îl luă în brațe. Ar fi vrut să-i spună că va fi bine, dar îl întrebă ce s-a întâmplat cu Crăiasa Zăpezii și-l duse de mână până în sufragerie.
