Povestire scrisă de Lavinica Mitu, aleasă de Moni Stănilă la Creative Writing Sundays, pe 28 februarie 2021, la tema „descrieți intrarea în propria locuință după ce ați lipsit de acasă câteva luni”.
Totul începe cu o ușă. Ușa pe care am ieșit acum câteva zile doi și am intrat acum trei. Și dincolo de ea un hol atât de mare încât am fi putut să îl transformăm în camera ta dacă ar fi fost posibil să intrăm în casă pe geamul de la baie, dar pe el încap doar voci care nu sunt ale noastre și uneori fum de țigară și zgomot ascuțit de sticlă spartă. Numai noi știm cât este de mare pentru că doar noi l-am văzut fără cele treizeci și două de cutii de carton pătrate, dreptunghiulare, cu capac sau lipite cu bandă adezivă transparentă. În toate cutiile acestea este tatăl tău. Tatăl tău care nu este nici electrician, nici zugrav, nici dulgher, nici instalator și nici mecanic sau sudor. Dar știe să facă tot ceea ce știu să facă oamenii care construiesc. Când o să avem casa noastră, îmi spune, și eu sunt sigură că orice casă va fi prea mică pentru tot ceea ce vrea el să fie. Pentru ceea ce este de fapt și pentru ceea ce speră să fii și tu. Lângă bicicleta lui de oraș agățată de un cârlig fixat în tavan, asamblată de el de la zero, piesă cu piesă, și care ar fi trebuit să cântărească unsprezece kilograme, dar la final a avut cu două sute de grame în plus și da, asta l-a întristat când puține lucruri reușesc să îl întristeze, sau lângă cea de munte, care se sprijină de cutia bormașinii, vom pune prima ta bicicletă. Bicicleta mea am vândut-o, când am aflat că o să vii, unui puști de șaisprezece ani din Cluj pentru că eu oricum nu o să o mai pot folosi, dar o să mergem toți trei în drumeții, a încercat să negocieze tatăl tău, iar eu nu pot să îl cred pentru că ești atât de mică și va trece probabil o veșnicie până când vei crește, poate voi uita cum să îmi țin echilibrul, uite, abia stau acum pe două picioare și amețesc făcând câțiva pași. Plăcile lui de snowboard și placa mea pe care am apucat să o folosesc o singură dată și am plâns când am văzut două linii pe test, planificasem să mergem din nou în Austria în februarie, eram atât de entuziasmată că nu îmi mai este frică, dar sunt sigură că îmi va fi, de-ai ști de câte îmi este acum frică, tu măcar ai apucat să te dai de atâtea ori, să faci atâtea lucruri, așa i-am spus tatălui tău, normal că nu îți pare rău, pentru mine toate s-au terminat înainte de a începe. Cinci căști, o pereche de patine, rachete de tenis, salteaua de apă în formă de unicorn, o minge de baschet, sacul de box, paletele și fileul de tenis de masă. Toate vor face la un moment dat copii așa cum te-am făcut noi pe tine și vom intra în casă prin cel mai mic hol din lume. Am ales pentru tine un cărucior portocaliu, doar nouă kilograme, încape în lift împreună cu noi, mamă și tată, dar văzându-l acum, aici, în holul plin de toate ale noastre, mi se pare uriaș. Încerc să găsesc un loc unde să așez scoica în care dormi și simt cum se strâng în jurul meu pereții și mă îmbrățișează apăsat, mă gândesc că ar fi mai bine să mergem în casă, mă aplec să mă descalț și zeci de cuțite îmi sfâșie burta. Cu o mână îmi acopăr gura, mă înec, dar mi-e frică să tușesc. Cu cealaltă mână verific dacă pansamentul este încă acolo și o așez căuș sub banda elastică a pantalonilor. Uneori am impresia că se desfac cusăturile și curg din mine buluc toate organele care încă nu s-au obișnuit cu absența ta. Nu cred că au trecut mai mult de două minute de când tatăl tău s-a dus la baie, dar îmi este din ce în ce mai greu să îmi păstrez verticalitatea, nu pot să îl strig, dormi atât de liniștită, aș putea să intru așa încălțată în cameră, dar uite că nici măcar acum nu sunt capabilă să încalc regulile, chiar dacă eu le-am făcut și aș putea renunța la ele oricând. Ce, doamne, iartă-mă, ai făcut atâta la baie? țip la el în șoaptă și încerc din nou să mă aplec, hotărâtă să mă descurc singură. Ne lovim cap în cap, el se dezechilibrează și atinge ghidonul bicicletei, o prind la timp, fix deasupra ta, încă ai ochii închiși și mă uit furioasă la tatăl tău care abia se abține să nu izbucnească în râs. Îmi face un semn pe care îl traduc ca fiind un îndemn să mă calmez, să mă liniștesc și mi se face greață când ridic puțin piciorul drept să îmi poată scoate gheata. Dincolo de ușa de la cameră mă lovește peste față prea multă lumină și închid pentru câteva secunde ochii, motanul se freacă de pantalonii mei și începe să toarcă, încerc să îl ocolesc și calc pe o bucățică de nisip silicat care se fărâmițează zgomotos sub talpa mea, la naiba, te-am rugat să pui aspiratorul înainte să venim. Mimează o jumătate de scuză-mă și încearcă să îmi spună că nu a avut timp, îi sună telefonul și te trezești, ne privești senină câteva secunde și apoi începi să plângi. Te iau repede în brațe, prea brusc, caut ceva pe care să mă așez, nu pe pat îmi spune tatăl tău, nu am apucat să curăț cuvertura de păr, aș țipa la el, dar țipetele tale ne copleșesc, îmi aduce un scaun de la bucătărie și îl așază în mijlocul camerei. Tu glumești? Ne uităm amândoi la fotoliul de la Ikea de lângă bibliotecă, te ajut? Nu am nevoie, îi spun, și vocea mea sună atât de ciudat când te țin cu ambele mâini, un pic prea strâns poate, dar îmi este atât de frică să nu te scap pe jos. Eu nu am vrut să păstrăm fotoliul, uneori am senzația că ocupă jumătate din cameră, dar toți au spus că va fi minunat și confortabil și o să văd eu ce bine voi sta în el când o să te alăptez. Te alăptez acum și stau chircită și simt cum îmi amorțește mâna pentru că trebuie să o ridic deasupra cadrului de lemn să nu te lovești cu capul de el. Ar fi fost bună o pernă, dar nu îndrăznesc să întreb dacă e vreuna curățată. Tatăl tău îmi zâmbește. E bine, suntem acasă, uite, s-a liniștit, și eu mă sufoc, trag aer în piept și îmi dau seama că nu simt niciun miros. Nu miroase nici a curat, nici a murdar, nici cald, nici frig, lumânări parfumate cu aromă de vanilie sau scorțișoară, eu nu am voie să mai folosesc parfum o vreme și florile sunt interzise într-o cameră cu copil. N-a fost mereu așa. La început: o cameră cu un bărbat împărțită în două de o bibliotecă construită din cuburi albe de lemn. Apoi am venit eu și a dispărut masa de foosball, am completat rafturile goale cu cărțile mele și mi-am așezat chitara lângă cele două chitare ale lui. Nu, nu știe niciunul dintre noi să cânte, ne-am tot spus că ne vom face timp pentru cursuri, dar uite că ai venit tu și poate vom învăța împreună, toți trei, când vei crește. Și pentru că m-am hotărât să rămân, am mai cumpărat o comodă de lemn cu trei sertare și tatăl tău a făcut un dulap identic cu al lui doar pentru hainele mele. O cameră cu un bărbat și o femeie. Motanul a venit cu mai puține lucruri decât mine: multe role de curățare, o litieră care ne-a făcut baia mică să fie și mai mică, un coș împletit de răchită în bucătărie în care i-am pus o pernă rotundă și roșie, un vas de ceramică pentru apă și unul pentru mâncare și o cușcă metalică pentru călătorii pe care o ținem în balcon. O cameră cu un bărbat, o femeie și un pisic, încă prea mare pentru noi, să știi că avem prieteni al căror apartament cu două camere este mai mic decât garsoniera noastră care nici măcar nu este a noastră. Și camera asta mare acum, când este cameră cu copil, a intrat la apă ca un tricou de bumbac spălat la nouăzeci de grade. Puțin câte puțin, eu și tatăl tău ne-am mutat în hol, în balcon, în dulapuri și cutii înghesuite în debara și am lipit de perete biblioteca din cuburi de lemn, două camere au redevenit una ca în planul interior al imobilului, ce cuvânt rece pentru a descrie o casă. Poate că ar trebui să ne mutăm, mi-a spus el. Cât de mare poate să fie un copil mic, m-am opus eu și uite că acum, mă uit la pătuțul tău, la masa de înfășat pe care ți-a făcut-o tatăl tău pentru că a vrut să îmi arate că nu e atât de complicat cum credeam eu, am niște lemne rămase de la dulapuri, bineînțeles, întotdeauna are resturi de lemn, metal, cabluri, plinte, placaje, de ce să mai dăm banii pe o măsuță de la Ikea, tot nu m-ai lăsat să îi fac pătuț, măcar atât, și l-am lăsat, numai să îl văd cum se bucură ca un copil când primește o jucărie nouă. Mă uit la cele șase baxuri de scutece de pe dulap care ating tavanul, despre care tot nu sunt convinsă că sunt suficient de bine așezate și mi-e teamă că, dacă vine un cutremur, vor cădea peste tine în pătuț. Eu chiar am insistat să nu punem nimic pe pereți în zona pătuțului tău, de unde știi tu că pot cădea, m-a întrebat abținându-se cu greu să nu facă gluma cu drobul de sare, dar eu toată copilăria am avut coșmaruri cu lustra din camera de la drum a bunică-mii, o monstruozitate din fier forjat cu vreo șase becuri dintre care întotdeauna funcționa doar unul, așezată fix deasupra patului, în mijloc, și în orice poziție aș fi stat, când închideam ochii tremuram de frică și o vedeam cum cade de acolo de sus și mă strivește cu brațele ei prea multe. Mă sufoc înconjurată de toate lucrurile tale: balansoarul în care probabil nu vei vrea să stai pentru că e mai bine la mine în brațe, cădița cu trepiedul metalic care nu are loc în baie și pungi cu haine pentru tine pe care încă nu știu unde le voi pune. O să ne descurcăm, mă încurajează tatăl tău, dar nu mă convinge, și nici pe el nu cred că reușește să se convingă, parchetul scârțâie la fiecare pas al lui, calcă mai ușor îi spun, ușile scârțâie și ele, habar n-am avut până acum că pot face asta, o aud pe vecina de alături cum își face duș, toată camera țipă, foșnește, troznește, miorlăie, e un vacarm îngrozitor aici, înăuntru și afară, și am senzația că doar eu îl aud. Eu și tu care din când în când îți miști picioarele și mă lovești în burtă, mă doare, dar mi-e frică să plâng pentru că va trebui să îmi suflu nasul, voi face gălăgie și tu ai adormit la sân și nu știu ce ar trebui să fac cu tine când nu dormi.
