Povestire scrisă de Lavinica Mitu, aleasă de Bogdan-Alexandru Stănescu la Creative Writing Sundays, pe 7 iulie 2021, la tema „povestire în care naratorul să ia parte la un eveniment istoric (revoluție, război, evenimente politice cunoscute)”.
9 decembrie 1894 a fost ultima zi în care s-a auzit tropăit de cal traversând Cotroceniul și ultima în care Doctorul a purtat mănușile de piele maro.
— Ți-e frig? Tremuri.
— Puțin. Dar vreau să mai stăm, i-a răspuns femeia blondă lipindu-se mai mult de paltonul lui.
Se așezaseră în spatele mulțimii și el se ridica pe vârfuri din când în când. De fiecare dată când făcea asta, ea îl întreba: vine? se vede? Și Doctorul o strângea ușor de mână, îi aranja câte o șuviță de păr ieșită de sub pălăria albastră de fetru și îi răspundea: încă nu, încă nu.
Maria insistase să iasă din casă chiar dacă străzile nu erau curățate de zăpada care căzuse toată noaptea, gemenii nu se întorseseră de la internat și la spital el nu mai avea gărzi toată săptămâna. Nu îi grăbea nimeni niciunde, iar lui îi plăcea când îl ținea de braț și trebuia deseori să calce pe loc pentru a își potrivi pașii cu ai ei. Și-ar fi aprins o țigară, dar ar fi trebuit să își dea jos o mănușă și de la atâta stat începuse și lui să îi fie frig.
Maria l-a întrebat ce culoare are linia nouă și el i-a spus că e verde și că a citit într-un jurnal de la Londra că au pus pe o stradă un stâlp înalt de șapte metri și pe el un felinar cu gaz. Și se făcea când verde, când roșu, semafor, așa se numește, și un polițist avea grijă să se schimbe culoarea să nu se încurce mașinile și tramvaiele. Nu i-a spus însă și că felinarul a explodat și polițistul a murit, iar altul nu a mai avut curaj să îi ia locul. Îi plăcea să îi povestească tot ce citea în ziare și ea îl asculta cu răbdare chiar și atunci când nu înțelegea mai nimic din politicile externe sau din articolele despre inovațiile medicale.
Nu l-au auzit când s-a apropiat, oamenii din fața lor începuseră să se agite nemulțumiți că ora anunțată în gazetă trecuse demult și nu se vedea niciun tramvai venind.
— Să nu te sperii, coniță, că nu mușcă, și dacă Doctorul nu s-ar fi dat puțin în spate când s-a întors să vadă cine le vorbește,s-ar fi lovit de animalul uriaș cu ochii albi, din nările căruia ieșeau rotocoale de abur cald.
În București circulau treisprezece tramvaie și pentru fiecare Primăria avea câte cinci cai buni și încă doi de rezervă. Și chiar dacă mersese cu toate dintr-un capăt în altul al orașului în zilele de consultații pe teren, Doctorul nu văzuse niciodată un cal atât de înalt și orb.
S-ar fi răstit la bătrânul care îl ținea de căpăstru, l-a speriat și așa ceva nu se face, dar n-a apucat să își ordoneze cuvintele în gând că Maria deja își trăsese mâna de pe brațul lui și mângâia cu palma deschisă botul calului. Cei doi bărbați au încremenit: Doctorul de teamă, el nu atinsese niciodată un cal, bătrânul cu ochii la ochii Mariei, mai albi ca ai animalului său. Au rămas așa minute bune, a începu să ningă mărunt, cineva fuma în apropierea lor pipă și mirosul de tutun se amesteca cu mirosul de lemn ars ce se ridica deasupra coșurile caselor. Din mulțime s-a auzit un țipăt, apoi un vuiet de voci care s-a limpezit repede într-un „vineee” urmat de sunetul sacadat al roților pe șina metalică.
Doctorul și-a scos din buzunarul paltonului cadrilat țigările, și-a aprins una, a simțit cum i se face cald și luat-o pe Maria de braț. „Ajunge. Să mergem”, i-a spus și ea a începu să râdă. „Uite, mă gâdilă în palmă cu mustățile!” Și-a lipit obrazul de grumazul calului și a început să fredoneze un cântec pe care nu îl auzise niciodată.
Strigătele de entuziasm ale mulțimii au fost acoperite de huiduieli și un grup de oameni îmbrăcați în cojoace crețe de miel, cu pălării negre cu boruri largi, așa cum purta și bătrânul, au făcut două culoare printre bucureștenii veniți să vadă primul tramvai care merge fără cai.
Geambașii din mahalale. Cei care știau că cele opt vagoane cu motor sunt începutul sfârșitului lor. „Potcoave de cai morți”, „Nu dați caii pe motoare” se auzea acum în adunătura de oameni care, temătoare, începuse să se răsfire și să se retragă spre Dâmbovița.
— Sunteți cu ei? l-a întrebat Doctorul pe bătrân și a prins-o pe Maria de mână trăgând-o mai aproape de el.
— Sunt de-al lor, dar nu cu ei. Vezi, dumneata, conașule, la vârstele mele ce-mi trebuie mie războaie? Nu mă mai țin mâinile să tăbăcesc bucata de piele și nici să nimeresc acul cu ciocanul, darămite să mai trag ața prin el. Eu am venit doar să îi arăt amărâtului ăsta, de fapt să audă că de văzut nu mai vede demult, armăsarul de fier care o să ne îngroape pe toți. Aveți o țigară și pentru mine? Să mă mai încălzesc oleacă.
Doctorul i-a întins pachetul de țigări: „ia-l pe tot, domnule”, și a făcut o pauză, încurcat, când a vrut să îi rostească numele, dându-și seama că nu s-au prezentat.
—Ilie mă cheamă. Așa ca în calendarul de la biserică, nu știu eu a citi, dar mi-a zis odată un preot. Deh, nu-i tocmai nume de țigan, dar tăicuțul meu îmi spunea că Sfântu’ e cel mai mare geambaș și cai ca ai lui potcoviți cu potcoave de argint n-o să vedem noi pe pământ. Sfântu’ n-a avut cai pe lumea asta, dar a fost odată un om care și-a cumpărat o iapă și copiii lui au dus-o pe izlaz. Ei s-au dat cu treburile lor și au lăsat-o să pască în voie. Și a găsit iapa niște ciuperci, a mâncat de s-a umflat și a doua zi au găsit-o moartă în grajd.
Bătrânul a făcut o pauză, a tras cu sete din țigară și a continuat povestea: vezi dumneata, erau otrăvitoare ciupercile alea. Și Sfântu’, care atunci era la cer, a luat-o la el, a potcovit-o, a pus-o la căruța lui și a blestemat ca toți copiii să se teamă de tunele care pocnesc când lovește norii cu biciul.
— Și pe el? Pe el cum îl cheamă? a intervenit Maria, care scosese din mâneca paltonului o batistă brodată cu flori galbene, și-o pusese pe mână ca o mănușă și ștergea cu ea fulgii de zăpadă care se făcuseră broboane pe botul calului.
— Trei.
— Trei ce? a întrebat ea oprindu-se din mângâiatul cu batista, iar uimirea și curiozitatea îi schimbaseră fața, părea dintr-odată mai tânără, așa tânără cum era când o adusese doctorul în Cotroceni.
— Păi ăsta e numele lui: Trei. Așa-i, băiete? Spune-i tu coniței, că pe mine nu mă crede.
Și calul a nechezat scurt, și-a scuturat urechile și și-a frecat botul de haina de lână a Mariei.
Geambașul Ilie și-a așezat țigara în colțul gurii, și-a frecat palmele, și-a tras pălăria ușor pe spate, și a tușit de câteva ori să își dreagă glasul.
— Apăi, nimeni nu stă să boteze caii din grajdurile primăriei, coniță. Fiecare poartă numele tramvaiului la care trag. Pe toți caii care sunt înhămați la tramvaiul 3, așa îi cheamă: Trei. Nu le ține nimeni socoteala, că-s nou veniți, că-s mutați de la un traseu la altul. Strigă geambașii când se duc la potcovit: „Treiiiiiiii” și caii care merg pe Calea Văcărești ies buluc din staul.
Maria făcuse ochii mari, aproape nici nu mai respira, asculta fascinată cuvintele bătrânului și din când îi când bătea ușor cu palma grumazul lui Trei. Doctorul renunțase să o grăbească spre casă, îi era frig, dar o vedea așa fericită și curajoasă cum stătea lângă animalul acela înalt care se lăsa alintat ca un copil abia trezit din somn.
Nu se mai auzea niciun tramvai, mulțimea de curioși se destrămase de mai bine de un ceas cu tot cu agitatorii goniți de polițiști chemați călare, se va scrie mâine în ziare cu siguranță, poate s-au și luat la bătaie, dar hărmălaia venise și trecuse ca și cum nu ar fi fost pe lângă cele două cupluri: un domn și o doamnă, un bătrân și un cal, la capătul trotuarului ce înconjura parcul.
Când nu a mai fost bun de tras, Trei a rămas în grajduri și nimeni nu și-a mai amintit de el. Rar își făceau angajații primăriei timp pentru caii bătrâni. Nici veterinarii nu se mai uitau la ei și cei mai mulți ajungeau să fie vânduți la măcelării. Geambașul Ilie l-a găsit în Obor la târgul de duminică. „Pleacă matale de aici că n-ai ce să faci cu gloaba asta, îl dăm doar la kil în viu.” așa i-a zis un tinerel cu cravată la cămașă și pantofi negri cu șiret.
— Ca râia se ține țiganul de tine când vrea, să știți de la mine, și ca râia m-am ținut eu de muciosul ăla de nici măcar o mustață mai de Doamne ajută nu avea. Și n-a scăpat de mine până nu mi l-a dat. Mi-a zis să mă spăl cu el pe cap că oricum se săturaseră de câte ori fugise din grajduri, rupea gardul de la curtea cu locomotive și se așeza lângă tramvaie, stătea acolo ca prostu’ și aștepta să-l înhame, abia de îl urneau câte trei oameni. Așa orb cum era, tot își găsea drumul și făcea prăpad în calea lui. Mi-e milă și acum de el, dar supărări nu mi-a făcut niciodată și-am zis că o să-l las să îl ia Dumnezeu când vrea, ce știu eu când e vremea lui. Să nu plângi, coniță, că e fericit el acum, zău așa, în neamul nostru nu punem pe nimica preț mai mare ca pe cai. Uite, să-ți zică el.
Și Trei a nechezat din nou și a bătut cu picioarele din față pe loc, sus unul, jos, sus celălalt și mișcarea a făcut-o pe Maria să își tragă brusc mâna de pe botul lui, și-a pierdut echilibrul și Doctorul abia a reușit să o prindă de subțiori. Pălăria albastră de fetru a căzut în zăpadă și bătrânul nu a mai apucat să își ceară iertare căci a amuțit cu ochii la bănuțul din părul împletit al femeii.
— Maria, te rog, acum chiar plecăm!
— Nu s-a întâmplat nimic, sunt bine. Ne-am speriat degeaba. Mergem, dar stai să îl mai mângâi o dată. Doar o dată, promit.
Și l-a mai mângâiat doar o dată, i-a zâmbit și i-a mulțumit geambașului care, oricât ar fi încercat să zică ceva, nu putea să lege două cuvinte și mâinile începuseră să îi tremure pe căpăstru.
Maria l-a luat pe Doctor de braț, a spus rămas bun printr-un gest scurt cu mâna, s-a oprit după câțiva pași, i-a șoptit ceva la ureche, acesta s-a întors la bătrân, și-a scos mănușile și i le-a întins: „Soția mea s-a gândit că v-ar fi mai de folos decât mie.”
Ningea în continuare, la fel de mărunt, oamenii ieșiseră în fața caselor să arunce cu cenușă în dreptul porților și se uitau curioși la bărbatul cu pălărie neagră, cu boruri mari, care vorbea singur sau poate vorbea cu calul din spatelele lui: „Era fată de bulibașă, băi Treiule băi, ăla era aur de bulibașă. Păcatele mele, cine a mai pomenit așa ceva? Fată de bulibașă, dar n-arăta, ai văzut și tu, și eu am stat așa ca prostu’ cu capu’ acoperit, de unde să știu eu, nu e bine, Treiule, e de blestem, îți zic eu, mare grijă să avem.”
Animalul fornăia și rămânea din când în când în urma stăpânului, se dădea mai la stânga, mai la dreapta, ocolind dâmburi invizibile. Au traversat Dâmbovița și au început să gâfâie amândoi când au urcat spre Colțea. S-au oprit în fața spitalului.
— Haide, băiete, să stăm aici oleacă și să fumăm o țigară. Ți-o fi și ție frig, dar acuș ajungem acasă. Ți-e frig, așa-i?
Și calul s-a așezat pe picioarele din față cu botul îndreptat spre intrarea spitalului, apoi a atins zăpada și cu cele din spate, s-a lăsat pe o parte și s-a scuturat până i-a căzut de pe greabăn pătura cu care îl acoperise geambașul să nu îi răcească plămânii. A stat acolo așteptând numai el știa ce, că de ridicat nu avea să se mai ridice. Și bătrânul va pleca singur mai departe așa cum plecase și Nadeja după ce îi dăduse, acolo, la aceeași poartă, bănuțul de aur unei țigănci cu fustă roșie și picior beteag: „Să i-l legi în păr, dar să nu îi zici că e de la mine. M-oi întoarce eu poate să îi spun cine e.”
