Povestire scrisă de Lavinica Mitu, aleasă de Simona Sora la Creative Writing Sundays, pe 14 februarie 2021, la tema „amor nebun”.
Uneori simți. Simți că se va întâmpla ceva. Vocea din capul tău, cea care ar trebui să te prevină, intuiția, un al nu știu câtelea simț, bunul simț, toate țipă, toate avertizează, dar tu nu ești capabil să faci altceva decât să mergi înainte precum un somnambul pe acoperișul unei case. Și niciun acoperiș nu are o infinitate de țigle.
Câteodată ești doar intenție. O bună intenție. Și, chiar dacă știi că se va întâmpla altfel decât ai vrea tu să se întâmple, mergi înainte. Și de ce n-ai face-o?
— De ce mă strângi de mână? Mă doare.
Nu voia să o doară. Voia doar să îi spună: sunt aici. Sunt lângă tine! Uită-te la mine! Dar mâna ei era atât de moale în mâna lui încât trebuia să o strângă să nu o piardă.
— Vrei să luăm o cafea?
— La ora asta? Vreau să dorm la noapte. Sper că nu ai de gând să stăm până la final. Mie deja mi-e somn.
A fost surprins când a acceptat să meargă la concert. I-a promis că dacă nu îi va plăcea se vor întoarce la pensiune. Dar o să îți placă, sunt sigur! i-a spus, mai mult pentru a se convinge pe sine că nu greșise aducând-o în Vamă tocmai acum.
S-a oprit la toate tarabele cu gablonțuri în speranța că ceva îi va atrage atenția, că va găsi o pereche de cercei care să o facă să exclame: Ce frumoși sunt!!!! Mi-i cumperi? Te roog! Îi ador!
Nu o mai auzise de mult prea mult timp răsfățându-se astfel și i-ar fi cumpărat toți cerceii din Vamă numai să o vadă bucurându-se măcar un pic. În schimb ea tăcea cu mâna moale cuibărită în mâna lui, privind în față și strâmbând din nas de fiecare dată când treceau pe lângă fast-food-uri și mirosul de hamsii prăjite îl acoperea pe cel de alge.
Era dezgustată și nu făcea nici cel mai mic efort să ascundă asta. Îi era silă de tot, de toți. De oamenii care râdeau zgomotos cu beri în mână, de pantalonii lor largi colorați, de mormanele de păsări flamingo și inorogi de plastic, de gentuțele cu bufnițe agățate la intrarea magazinelor de suveniruri, de magneții din scoici lăcuite, de câini, de țiganul cu vestă și pantaloni de piele care cânta la chitară pe marginea trotuarului în față la Bibi. De ei doi.
Iar el ar fi putut să dea drumul mâinii plictisite, să adulmece acel amestec de fals și autentic, de zbateri și încercări mai mult sau mai puțin reușite de a fi liber așa cum numai în Vamă poți să fii. Să se întoarcă la cel care a fost acum zece ani, să se oprească lângă țiganul cu vestă de piele și să fredoneze împreună cu el, să le zâmbească fetelor cu păr colorat și pantaloni prea scurți, să răspundă necunoscuților la salut, să socotească banii din portofel în beri și să poarte hanoracul decolorat pe care îl primise la majorat de la gașca de munte și pe care acum ea îl lăsa să îl poarte doar prin casă. Ar fi putut să râdă pentru că oamenii în Vamă râd și atunci când sunt beți și atunci când sunt treji. Să râdă ca și cum ar fi fost doar el pe lume și nimeni nu ar fi putut să-i ceară să…
— Ar fi trebuit să-mi iau geacă. Sigur o să îmi fie frig.
— Vrei să ne întoarcem la pensiune? Sau mă pot duce eu și să mă aștepți aici…
— Te-ai gândit mult? Să stau singură pe stradă noaptea cu toți bețivii ăștia…
— Dar nu ești singură, nu are de ce să-ți fie…
— Știi tu cum ar trebui să-mi fie? Iar gândești pentru mine?
Și-a scos cămașa și a rămas în tricou. Oricum o luase doar pentru că ea a insistat. Era chiar plăcut, deși cu cât se apropiau de mare, cu atât se întețea vântul.
— Acum o să îți fie ție frig, o să răcești și o să stau să am grijă de tine în loc să ne bucurăm de zilele astea…
A prins-o de mână, a sărutat-o apăsat pe buzele strânse lipind-o de el. Ea a încercat să-l îndepărteze, să spună ceva, dar era hotărât să nu-i dea drumul. La naiba! Nu o va lăsa să-i strice seara.
Câteodată simți că se va întâmpla ceva și atunci nu renunți. Și el nu avea de gând să renunțe chiar dacă asta ar fi însemnat să piardă și puținul care le mai rămăsese.
Așa cum se așteptase, la Stuf era deja plin până aproape de zona șezlongurilor. S-a uitat la ea cu coada ochiului. Aceeași expresie de plictiseală amestecată cu nemulțumire. Buze strânse, maxilar încordat. Din clipă în clipă ar fi putut să explodeze într-un acces de furie. Și n-ar fi avut nevoie de cine știe ce motiv serios pentru asta. A strâns-o ușor de mână și i-a zâmbit chiar dacă ea nu avea cum să vadă că îi zâmbește.
— Vrei o bere? Mă duc la bar.
— O apă.
A trebuit să aștepte mai bine de un sfert de oră până să-i vină rândul, iar când s-a întors pe plajă a găsit-o fredonând. Imediat ce l-a văzut s-a oprit din cântat, s-a încruntat și a revenit la expresia rigidă afișată toată seara. Deci avusese dreptate. Îi plăcea concertul. Nu conta că nu va recunoaște asta, din contră, se va plânge tot drumul la întoarcere că și-a pierdut seara cu prostia aia de muzică în loc să se odihnească.
S-a gândit că încă era frumoasă. Că toată furia aceea pe care o strângea în ea ar fi trebuit să o urâțească, să o facă respingătoare, să îl îndepărteze. Ar fi vrut să se poată îndepărta. Mai puțin acum.
— Hai să ne plimbăm!
— Parcă voiai să asculți concertul… de ce m-ai mai târât până aici să mor de frig dacă…
— Hai să ne plimbăm!
A tăcut. Tot drumul de la Stuf până la Ok by Ovo. A mormăit de câteva ori când s-a împiedicat de sticle de bere aruncate pe plajă. Mai devreme se plângea de frig. Acum își scosese tenișii și lăsa valurile să-i lovească tălpile goale, mici, delicate ca ale unui copil. Îl fascinaseră întotdeauna și, dacă l-ar fi lăsat, i le-ar fi sărutat așa ude și pline de nisip.
— Unde arunc chiștocul? Nu e nici un coș de gunoi pe plaja asta amărâtă.
Ar fi putut să țipe la ea, să-i ceară să termine cu tot și toate, să-i spună că e un idiot pentru că o suportă, că nu-i corect și că nu merită asta. Că n-a greșit cu nimic și că e liberă să plece oricând. Că teatrul ăsta pe care-l jucau deja de câțiva ani are nevoie de o scenă de final, că orice actor obosește. De câte ori își spusese: „Mai încerc o dată. E ultima dată!”? Și uite-i în Vamă împreună.
S-au întors tot pe plajă și după ce au trecut de Amphora i-a propus să se oprească câteva minute să asculte marea. „N-asculți marea de două ore de când am venit aici?” Dar și-a aprins o țigară și s-a așezat lângă el pe un șezlong tras de cine știe cine de sub umbrela sa până în marginea fâșiei de alge care separa apa de nisip.
— Vrei să…
— Ai zis că ascultăm marea. Poți să taci?
I-ar fi răspuns că nu, nu vrea să tacă, că face asta de prea mult timp, dar atunci a auzit râsete în spatele lor. Crezuse că sunt singuri. Alesese o bucată de plajă mai retrasă tocmai pentru a nu avea spectatori în cazul în care ar fi ajuns să se certe. S-a întors cu tot corpul balansând șezlongul. Păreau tineri. Probabil frumoși. Fata l-a salutat cu o mișcare delicată a capului fără să se oprească din râs. I-a răspuns și el cu un zâmbet și s-a gândit că altă dată s-ar fi bucurat de luna subțire ca o felie de portocală și de lumina ei discretă. Acum își dorea doar să îi poată vedea mai bine.
—Nu te mai holba la ei! l-a certat în șoaptă lovindu-l ușor cu cotul.
Dar el a continuat să le urmărească cu lăcomie fiecare atingere. Fata nu mai râdea. Și-a scos bluza-rochie și a rămas doar în sutien și slip. S-a cuibări în brațele partenerului și și-a lipit gâtul de buzele lui. Femeia de lângă el tăcea, în timp ce femeia din fața lui a început să geamă ușor. Știa că e privită și îi plăcea asta.
— Întoarce-te și tu! Sunt frumoși.
— Ascult marea.
Îi auzea cu siguranță. Dar, la naiba, ea prefera să asculte marea. Ar fi putut, așa cum făcuse cu fix patru ani în urmă, să își muște ușor buzele privind corpurile lipite unul de celălalt, o ea așezată în poala unui el, îmbrățișați strâns, mișcându-se pe o muzică doar de ei știută. Să se încrunte puțin încercând să vadă mai bine mâna bărbatului strecurându-se în slipul albastru, poate portocaliu sau galben al femeii străină și tânără, și să se lase provocată să ghicească câte degete masează un interior cu siguranță umed. Să respire sacadat, să își acopere gura cu podul palmei pentru a ascunde gemetele de plăcere și să tremure de nerăbdare până când bărbatul va înlocui mâna cu un penis erect. Hai să îi salutăm, îi putem invita la un pahar cu vin, i-a spus atunci, își amintea perfect fiecare cuvânt, lentoarea cu care și-a dat jos cerceii lungi cu mărgele roz și cum i-a pus în buzunarul de la spatele pantalonilor lui scurți strângându-l ușor de fese, cum i se făcuse poftă să fumeze o țigară de foi și el le uitase în cameră. Pentru că el știa să uite și o crezuse când îi spusese că e doar un joc, sunt frumoși nu-i așa? nebun să fii să nu te exciți, iar el fusese suficient de nebun încât să creadă vor uita totul imediat ce se vor întoarce în București.
— Vrei să mergem?
— Au terminat?
— Contează? Oricum nu ești aici de când am venit. Vrei să vorbim?
— Nu. Mi-e frig. De ce te-ai găsit să-ți iei tocmai cămașa asta subțire? Nu mă ajută cu nimic.
La întoarcere, ea și-a ținut ambele mâini în buzunarele pantalonilor de in. Au mers unul lângă celălalt. În spate lor se auzea trupa lui preferată cântând. Țiganul cu vestă și pantaloni de piele se mutase în față La canapele. Tarabele cu suveniruri încă erau deschise. O fată dansa desculță în mijlocul străzii. Coșurile de gunoi dădeau pe dinafară de doze de bere și cartoane și în gangul cu semnul „Pura Vida” doi bărbați se pișau și râdeau.
