Povestire de Anca Chimoiu, aleasă de Florin Iaru la Creative Writing Sundays pe 14 februarie 2016, la tema: „o crimă”.
Într-o dimineață de septembrie, Adela s-a trezit transformată într-o ființă perfectă. Schimbase prefixul din trei în patru și se considera o femeie împlinită. Avea tot ce își dorise de la viață: doi copii superbi, o casă mare și frumoasă, un soț cu serviciu important, care călătorea în toată lumea, unde se întâlnea cu oameni importanți ca el și hotărau împreună lucruri decisive pentru soarta omenirii.
Ce putea să dorească mai mult, la urma urmelor? Soțul ei era mai mult plecat, ce-i drept, dar așa sunt bărbații de când lumea. „Băiete, tu ești pantalonul, ea e pestelca.” Auzise cuvintele astea toată copilăria, rostite de către bunica dinspre tată. Uneori parcă o și vedea pe bunica, cu pestelca imensă peste capotul înflorat, învârtind într-una din cratițele de pe mașina de gătit. Treabă de muieri, asta e clar. Bărbații au altceva de făcut. Nu înțelegea pe atunci ce anume și nici acum nu e cu mult mai dumirită. Pestelca, pantalonul. Tot de la bunica mai știa un cuvânt pe care nimeni altcineva n-avea să-l mai rostească vreodată, cel puțin nu în preajma urechilor ei. „Măi băiete, ești cam ușărnic.” Asta era tot ce spunea bătrâna atunci când tatăl se întorcea devreme acasă, adică în zorii zilei următoare. Nu găsise cuvântul în dicționar, dar nici nu avea nevoie de vreo explicație: orice copil știe că ușărnic este despre cineva care iese pe ușă. În orice caz, mai mult iese decât intră. Asta era clar, absolut fără dubiu.
Și ea ieșise pe o ușă. A vrut să devină ușărnică, dar nu chiar așa cum se întâmplase. Când era mică și-ar fi dorit să poată intra într-un buzunar și să-l însoțească pe tata în drumurile lui. Oamenii au multe trebi de făcut dincolo de uși pe lumea asta. Ba chiar și pe ailaltă. În copilărie (dar ce-i veni acum să se gândească la asta) stătea pitită în spatele lor și asculta. Era una dintre activitățile obișnuite. Stătea după ușă și asculta când o trimiteau seara la culcare, iar ei rămâneau să se uite la film. Stătea după ușă și asculta când mama îi reproșa tatălui că e prea mult timp plecat de acasă. Stătea după ușă și asculta când tata se înfuria. Tot acolo era și când mama se lovea cu capul de pereți, uite, nenorocitule, decât să mă bați tu mai bine mă bat singură. În restul timpului, când nu stătea după ușă, aștepta să moară mama. Era atât de sigură că asta se va întâmpla curând încât se mira în fiecare dimineață când o reîntâlnea, vie și nevătămată. O întâmpina mereu cu același zâmbet, parcă nici n-ar fi fost ea cea din ajun. Poate visase, deși n-avea cum: mama era cea mai frumoasă femeie din lume, atât de frumoasă cum nu există nici în vise. Sigur nu visase, dar nici de murit nu murise niciodată. Cel puțin nu până acum, când ea stă din nou pitită și privește vânzoleala de dincolo.
Câtă agitație. Câtă nebunie inutilă. Oale puse la fiert. Ciorbe care dau în clocot. Purceluși de lapte băgați la cuptor. Tuciul cu sarmale așezat în curte, pe pirostrii, la foc de lemne. Cărnuri lăsate la marinat în castroane emailate. Focul care arde mocnit sub grătarul din curte. Sticle cu șampanie, sticle de vin și bere puse la gheață, în vasul de alamă din curte. Îl cumpărase chiar ea de la un târg de vechituri. Lichioruri fine, uischiane grele, coniace barosane așezate unul după altul pe bar, în ordinea stabilită o dată pentru totdeauna de către soțul ei, omul de lume care a văzut și știe tot. Prăjituri cu frișcă, tarte cu ciocolată, savarine și ecleruri, rulade cu fructe. Tortul diplomat pe care scrie cu litere roz „La mulți ani, Adela!” era în frigiderul cu uși duble de la demisol. Figurinele din marțipan cu cifrele rotunde ale vârstei pe care Adela o împlinea în acea zi tocmai se topiseră în interiorul unei guri pofticioase: micuța n-a mai avut răbdare până la petrecere. Știa că mama n-avea să se supere, dar și că tata nu va fi la fel de înțelegător, așa că a netezit crema cu degetul arătător cât a putut ea de bine. O dată, de zece, de o sută de ori. Cu el totul trebuia să fie mereu perfect.
În orice caz, era foarte bine că stătea în cămară și aranja tortul: așa era departe de nebunia din jur. N-a văzut-o pe mama când a urcat la volanul mașinii care livra baxurile de apă pentru petrecere. Strigătele șoferului în urma camionetei care demara în viteză au rămas dincolo de ușă. Salvare, pompieri, poliție, girofare care se învârteau în gol – avea să le vadă pe toate puțin mai târziu, oprite în colțul străzii. Cineva intrase cu mașina în stâlp, un accident. Pe suprafața albă a tortului diplomat, urma cifrelor dispărute nici nu se mai distingea. Fetița era mulțumită, făcuse o treabă bună: nimeni nu avea să le observe lipsa. Puțin mai târziu, când primii musafiri au început să sosească, ea tocmai ieșea din ascunzătoare. Ușa de la intrare s-a deschis și în casă au intrat niște străini cu buchete de flori în brațe. Perdelele din brocart alb s-au mișcat ușor în dreptul ușii de la terasă. Fetița s-ar fi așteptat să o vadă apărând în spatele lor pe cea mai frumoasă, frumoasă cum nu există nici în vise. Dar Adela nu era de găsit nicăieri.
