TONOMATUL

Povestire scrisă de Andrei Panțu, apreciată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri, „pentru umorul absurd  și construcția unui spațiu psihedelic interesant.”

New York, 2007, toamna. E două după-masă, vineri, şi un puşti de liceu cu ghiozdanul ȋn spate intră ȋntr-un club reggae din Manhattan, traversează încăperea şi se opreşte ȋn dreptul unui tonomat uriaş, lângă care stă aşezat pe scaun un rastaman cu ochelari.

— Care-i şmecheria cu aventurile şi muzica? ȋntreabă puştiul, privind butoanele colorate şi teancurile de discuri. Mi-au zis nişte colegi ceva.

— Aventurile sunt personalizate, ȋn funcţie de piesă şi de individul care intră ȋn tonomat. Ştii ce-i aia personalizat?

— Nu.

— Vai de capul tău.

Rastamanul se ridică şi pufăie dintr-un joint.

— Uite cum stă treaba, la tonomatul ăsta poţi să pui ce piesă vrei tu. Orice piesă din lume. În funcţie de piesă şi de cum eşti tu se creează şi aventura.

— Tu ce-ai avut?

— Nu vrei să ştii.

Pufăie iar. Puştiul scoate ghiozdanul din spate şi ȋl sprijină de scaun.

— Bob Marley, I Shot The Sheriff. M-au fugărit nenorociţii până la marginea pădurii de ciulini şi spini. Dă-l dracu’ de boşorog, că merita ȋmpuşcat.

— Nasol.

— Ai ȋnţeles cum stă treaba?

— Da, cred că.

— Good enough. Tu pari mai zăpăcit, aşa că o să ne distrăm ca lumea. Hai, alege!

Puştiul se grăbeşte, fiindcă rastamanul ȋi suflă fumul ȋn faţă, introduce o monedă ȋn tonomat şi pune la repezeală o piesă, orice piesă, Major Lazer, Get Free. Uşa tonomatului se deschide, rastamanul ȋl ȋmpinge ȋnăuntru.

— Bine, pa.

Puştiul cade ȋntr-un vid ȋntunecat, şi aterizează pe o pânză uriaşă de păianjen.

— Ce dracu’?

Se uită speriat ȋn toate părţile după păianjeni uriaşi. Se uită sub el, şi vede că se află ȋntr-un vulcan cu lavă albastră.

— De ce tremuri aşa, ţi-e cald?

Se ȋntoarce.

— Cu tine vorbesc, spune motanul. Linişteşte-te.

Motanul pufăie câteva minute dintr-un trabuc cu aromă de scorţişoară. Puştiul se ȋneacă de la fum şi tuşeşte.

— Ai răcit, remarcă motanul. Vezi dacă chiuleşti de la ore.

Puştiul ȋşi trece mâinile peste faţă, ȋşi freacă ochii.

— Am vrut şi eu să fiu liber.

— Cică a vrut să fie liber. Tace din gură juma’ de oră şi, când ȋn sfârşit vorbeşte, spune o tâmpenie.

Motanul se uită ȋntr-o parte, de parcă ar vorbi cu cineva.

Se uită iar la puşti:

— Liber. Ce-i aia liber? dă-mi definiţia academică a cuvântului liber.

— Ce-i aia academică? ȋntreabă puştiul. Şi cu cine vorbeai acolo?

— Eşti obraznic, zice motanul, şi se apropie de puşti. Ia ieşi tu afară.

Nu există niciun afară pentru că nu există niciun ȋnăuntru, dar puştiul se sperie şi sare de pe pânză. Cade printr-o spirală nevăzută. Tocmai când se plictiseşte mai tare, nimereşte pe altă pânză, mai largă, tot de păianjen. Se uită ȋn jur, nu vede nimic. Cristale de gheaţă urcă din adâncuri şi se lipesc de el. Tremură.

— Mănâncă asta, şi-ţi trece, ȋi spune hipopotamul.

— Nu, nu mi-e foame.

— N-are a face.

Puştiul se uită la prăjitura cafenie pe care i-o ȋntinde namila albă de lângă el.

— Nu, pe bune, chiar nu vreau.

— Uită-te la mine.

— Mă uit.

— Ce mi-ai făcut? De ce nu mănânci? Aşa faci şi acasă.

Prăjitura capătă o culoare portocalie. Hipopotamul i-o ȋntinde.

— Nu! protestează puştiul, dar hipopotamul i-a vârât deja prăjitura pe gât.

Are gust de grapefruit cu aromă de broccoli. Pereţii vulcanului se ȋnvârt ȋn jurul puştiului. Se rostogoleşte o vreme printre firele pânzei, şi alunecă ȋn vid.

— Nu pot să cred ce mi-au făcut! strigă puştiul. Vreau să scap de-aici.

Pe pânza a treia vede un om cu două capete.

— Sper că ȋţi dai seama că n-am cum să te scot de aici.

Omul a vorbit cu ambele capete.

— E cum nu se poate mai rău. Ăsta vorbeşte la dublu. Voiam doar să plec şi eu de la şcoală, să mă distrez puţin, şopteşte puştiul.

— Da’ de ce zbieri la mine? E ȋn regulă, ȋi spune omul. Distrează-te. Îţi dau pisica.

Îi pune ȋn braţe motanul de pe prima pânză, care ȋntre timp intrase la apă şi se teleportase lângă ei.

— OK, zice puştiul.

Îl ia ȋn braţe. Motanul e cam ud, dar se usucă treptat la lumina lavei care pâlpâie undeva sub ei. Toţi trei sunt cam fâstâciţi. Nu mai ştiu ce să zică.

— N-am mai văzut un om cu două capete până acum, spune puştiul, şi se scarpină după ceafă. Zici că eşti o combină stereo.

— Iar eşti obraznic, răspund ȋn cor cele două capete, şi se ȋncruntă.

Omul scoate din buzunar o cutiuţă cubică şi apasă insistent pe butonul roşu din mijloc. Firul de pânză pe care stătea puştiul explodează, aruncându-l ȋn aer. Puştiul zboară ţinându-l pe motan ȋn braţe şi cade ȋn picioare pe lava albastră şi rece de pe fundul vulcanului, care se preschimbă ȋntr-o trambulină şi-l face să sară de câteva ori, tot mai ȋncet.

— Ţi-a plăcut, mă? ȋl ȋntreabă rastamanul, şi-i suflă ultimul fum ȋn ochi.

— Da. Cred că.

Puştiul se clatină pe podeaua barului, ţine motanul ȋntr-o mână şi ȋşi ia ghiozdanul ȋn spate.

Iese din bar.

Se uită la creatura din mâinile lui şi vede un pui de hipopotam care o zbugheşte ȋn spatele unor pubele, şi dispare pe o străduţă lăturalnică.