Povestire scrisă de Antoaneta Zaharia, aleasă de Cosmin Perța la atelierul intensiv de scriere creativă din noiembrie 2021 – februarie 2022.
Toate sunt luate, pregătite, bagaj, tot ce trebuie, plicurile, mai ales plicurile. Am numărat banii, cât trebuie pentru fiecare, anestezist, chirurg, apoi am mărunți, hârtii mici pentru asistente, infirmiere, am un teanc binișor, nu mai am nici o jenă să pun în buzunare de halate albe zece, zece, zece lei, zece lei sau chiar douăzeci. Fiecare informație, zece lei, fiecare cuvânt zece lei, orice privire îndreptată spre mine, zece lei. Ființa mea acum e neprețuită, trebuie să fac impresie bună, am învățat, am mai fost în această situație de două ori până acum și impresia contează mult, sunt o gogoașă proaspăt tunsă, cu unghiile date cu lac, peste tot unsă cu alifii, curățată de părul în exces, pielea e albă și întinsă bine, elastică, cu venele groase, vârtoase, lucrează toate la fabrica de copii. Nu mai zic nimic, așteptarea asta a fost minunată, așteptare cu care uneori pare că te obișnuiești, n-o mai iei în seamă, dar apoi vine clipa și toate se ascut, se ascut, se ascut.
Un set de creioane ascuțite cu vârful în sus, care promit toate că vor desena cel mai frumos desen. Când eram mică le ascuțeam până nu mai puteam răsuci în ascuțitoare creionul, intra tot în găvana tăioasă și tot insistam, colora așa de frumos, și mina era așa de moale, și culoarea așa de plină și de satisfăcătoare. Era satisfăcătoare culoarea frumoasă, dar și mai frumoasă pagina albă pe care o primeai la grădiniță în față, după ce așteptai cuminte cu mâinile blocate de propriul corp între spate și spătarul scăunelului. Eu pe mine mă țin minte cuminte, cu mâinile bine prinse la spate, să nu fiu, să nu zic, să nu cumva. Și apoi venea foaia, măricică, ăhă, era loc bine de tot pe ea.
Sigur că trebuie bagajul luat, am și acte și buletinul și toate analizele, doctorul mă știe, mă așteaptă, fix la ora la care a zis să ajung, ajung. Furnicarul în halate albe își face treaba, oamenii pe la uși, așteaptă, furnicarul merge, vine, deschide, închide uși, duce hârtii, oamenii stau întinși la mâna altora, bătrâni, femei, bărbați, toți sunt copii ascunși după chipuri atente, toți sunt copii care o caută pe, așteaptă să fie duși, întorși, să se deschidă uși pentru ei. Roagă din priviri ori se abandonează pierduți, refugiați în vis, plecați în alte spații unde noi nu știm, unde doar credem, doar bănuim, ori nu ne gândim deloc, și ce dacă. Luminile sunt așa de albe de la neon, dar îmi place tonusul oamenilor în halate albe, de fapt nu pot să zic că îmi place neapărat, nu e ceva plăcut, nu ăsta e cuvântul, mai degrabă mă impresionează că ei știu toată treaba și că noi ceilalți nu știm nimic și mai ales că ei acum îți țin în mână piciorul, inima, copilul, casa ta de acasă cu bucătăria și focul de la aragaz, cu râsetele mamei și mângâierea tatălui, cu amândoi ținându-se de după umeri și bine ai venit, să ne trăiești, să fii sănătoasă, doamne, ce frumusețe ai putut tu să faci.
Te pot certa cei în halate albe, nu mai contează că ești cu carnea uscată, ori că ai studiat mult, ori ai făcut pâine la oameni, ori ești cineva, aici ești elev în bancă cu tema nefăcută. Ai greșit, ai greșit rău, uite în ce hal ai ajuns, aici ai nevoie de altul ca să te repare. Nu mai știi în ce sertar se pun lucrurile, nu mai știi că se merge la toaletă, nu mai știi să mergi, nu mai știi cum te cheamă.
Asta nu e bine deloc.
Dacă ai intrat, te lași dus de râu. Curge cu tine, din salon în salon, pe coridoare lucioase, se înfundă la uși, iar te lași dus. Se rupe din mine rămas în spate, mai întorc capul, rămâne în spate, pa pa! Ai grijă, te iubesc! Și mă duc. Se pare că în viața asta sunt femeie, e interesant de observat asta, e interesant. Dumnezeule, ce mai burtă are femeia care a trecut pe lângă mine, imeeensă! Cum o poate ține, cred că are doi acolo, ori trei. Doi, spune după ce o întreb. În astfel de situații sunt vorbăreață, nu mă rețin, furnicarul ne-a luat și cei mișcați de seva lui suntem în aceeași barcă, cea făcută din cuvinte. Și din plicuri. Le țin bine, pipăi bancnotele din buzunar, sunt la locul lor, asta îmi dă siguranță, numai să nu le încurc. Nu le încurc, țin minte ordinea, asta e pentru cutare, celălalt pentru. Nu, nu, eu n-o să fiu așa, nu mulțumesc. Voi sta în rezervă de-a doua zi. Învăluită în suluri de hârtie igienică cu miros de caise. Cei care sunt bătrâni sunt atât de bătrâni, cei care sunt tăiați pe burtă, atât de tăiați pe burtă. Cei care au capetele cusute le-au cusute bine, se vede clar, stau cu mâna pe firul perfuziei, au legături de tifon la încheieturi și omul ăsta cu gaura din gât, ce o mai tot căuta să trăiască? Asistenta e drăguță, se oprește și îi șterge saliva care îi iese bătrânului cu piele de ceapă, îi iese prin gaura din gât unde are un fel de dop de cauciuc, o sticluță cu defect, cu dopul înfipt mai jos. Asistenta e drăguță, chiar drăguță.
Bagajul îl las, totul e în ordine, doctorul vine, desigur, imediat, sunt toate pregătite, mă bucur, mulțumesc. Sunt cuminte, ca o găinușă, ascultătoare ca o cățelușă primită în casă, din aia, merg la pas ușor în urmă, cum se cade, coridoarele la fel, desigur că nu mă voi putea întoarce, nu am niciun indiciu, nu am lăsat în urmă niciun fir, merg pe încredere, am plicurile, de aceea au și făcut holurile atât de albe și linoleumul atât de lucios, ca să te pierzi, să te pierzi în labirint.
Să lăsați hainele jos și să puneți rochița. Nu e o rochiță, e un cearșaf cu gaură, atât, lăsați tot. Să mergeți pentru examinare. Nu se poate urca așa de ușor pe un scaun, mai ales când ai pulpele atât de grele, pline de apă, optzeci, nouăzeci la sută. Închid ochii și îmi pun rochița albă de cearșaf peste burta mare, mă prefac că nu sunt acolo, mă detașez de porțiunea dintre picioare, nu e a mea, pot să vorbesc despre ea, dar nu e a mea, doar o dețin, prin urmare putem vorbi cu dumneavoastră, suntem foarte politicoși și binevoitori, medicul e precipitat, are treabă, după mine mai are multe operații, mai multe femei așteaptă la rând. Nu avem loc să ne cunoaștem, nu e cazul, nu e timp acum de așa ceva, dar dăm senzația că ne cunoaștem, suntem politicoși și vorbim, chiar și când mă examinează, suprafața mea internă de corp este asemănătoare cu suprafața mea externă de corp și totul se poate pipăi, se poate intra și ieși, așa sunt regulile în furnicar, se circulă peste tot, iar oamenii în halate albe au voie, peste tot, urcă și coboară de pe mine, introduc și scot pentru că ei sunt cei care decid, iar eu, munte de apă, mai ales apă, apă închisă în cerculețe lipite unele de altele prin care plutește ceva, nevăzut, necunoscut, nedescoperit, legate toate de o voce, vocea mea, în rest: cerculețe strânse de vocea mea, care acționează după cum zic, dar care mai ales fac ce vor, iar eu mă prefac că știu sau mă fălesc că le dețin, mă fălesc.
Mă fălesc cu ce am făcut aici în burta mare, enormă, de fapt nu eu am făcut, cerculețele au făcut, dar pentru că sunt în incinta mea, în incinta fortăreței al cărei căpitan mă pretind că sunt, pot spune că eu, pentru că simt, mai ales pentru că.
Toate plicurile au fugit, nu e nevoie de timbru, fiecare știe unde să meargă, e bine așa, spune doctorul, am aranjat puțin în viitor, am cumpărat parfumul de caisă, abia îl aștept, pe aici mai mult a spirt miroase, a holuri albe și a linoleum lucios și a clorul ăsta din rochița teapănă. Seamănă cu cămășile călcate și apretate de mama mai demult, seamănă. Semnez, desigur că semnez, tot ce trebuie.
Vă voi lega trompele, sunteți deja la o vârstă aveți trei cezariene, deja e un risc enorm la care vă expuneți, nu mai e cazul, puteți muri, vreți? Desigur că nu, nu pentru moarte m-am străduit atâtea luni, mai ales nu pentru moarte și nu acum. Semnez nu cu mâna dreaptă, bag mâna stângă în cea dreaptă și semnez, văd că doctorul o ia de bună, eu sper și apoi îmi promit că încă voi mai spera. Am senzația că mai era un copil care ar fi trebuit să vină, dar am semnat, deja, chiar dacă, mai știi? După ce semnez, îmi pare rău, mă întristez pentru cel pe care nu-l mai las să vină, știu deja că era băiat și că îl chema Toma. Aștept cu mâinile în poală, cam prea cuminte, mă gândesc, prea cuminte, trag rochița sub fundul gol, e prea rece scaunul cu tăblia lui cheală, de altfel stau pe un colț, acolo jos e o intrare si nu vreau.
Se aude un plânset de născut nou, de om nou, de născut și nou pipăit, nou pipăit de altcineva, nu de mama lui cu apa și cu dosul pielii ei. Femei cu palme de cauciuc aduc gălăgioase un om mic, cu pielea de mațe, se vede unde se mai continua, tăiat, stă în palme de cauciuc frecat sub robinet în chiuveta de metal, ca mine, nu știe nici el, nimic nu știe, e pe alte mâini. Am semnat, fir-ar, am semnat că nu. Mă muncește gândul, începe să-mi ia creierii la frământat, începe să dea roată, începe să lase caii să zburde. Am o pungă, nici nu știu de unde am o pungă în mâini, punga cu urină, deja galbenă. Mă suie, poftiți spune, îmi trag părul pe o parte și ridic rochița de la ceafă, mai sus, mai sus, mă apleacă de spate, dar nu prea am cum să mă aplec, oho ce burtă mare am în față, aproape că mi-e și rușine de ce burtă mare am. Aș mai vrea să fac o glumă, dar nu știu cum să o încep, am doar impresia că era haioasă și rămân cu zâmbetul ei pe chip. Pâââr, doare? Cam doare, cum să nu doară, un ac gros, un ac gros cu gaură în mijloc. Simt și gaura din mijloc, simt. Anestezie, asta e, anestezie. Ce ochi zglobii are domnișoara care vine din spatele meu, e tânără, rezidentă. Ce mare sunt și mamă! Un pat întins înaintea mea, știu ce se face pe un pat, dar acum, punga din mână mă încurcă. Nu, nu punga de urină pe pat, desigur am greșit iar, evident, o țin de fir și ușor o cobor, pun un genunchi, celălalt.
Acum sunt femeia scamator, ta ra ra ra ra ra ra! Jumătate nu mai e a mea! Femeia invizibilă a ajuns în scenă, în lumina reflectoarelor va executa un număr de magie! Uitați sus, mișcă ochii, vedeți, dreapta stânga, destul de rapid! Pieptul i se ridică, e emoționată, se vede, dar jos, nu e nici o șmecherie! E tot corpul ei, uitați, intră prin cerc, nu e nimeni ascuns sub pat! Totul e ea, dar, de la mijloc în jos puteți să faceți ce vreți. Nu simte. Nu simte nimic!
Luați un cuțitaș, curge sânge, doare? Deloc! Vom executa un rondel în jurul buricului, vom desena orice, un semn de întrebare? Un semn de întrebare! Doamnă dragă, vom deschide burta dumneavoastră mare, dar pe lung, ca să vedem mai bine, ca să nu greșim pe-aici ceva, să nu tăiem alte balonașe care mai plutesc prin interiorul dumneavoastră. Doctore, nu voi mai putea purta bikini la vară! A, ha ha , ce amuzantă sunteți! E haioasă, are umor! Să legăm cu ațișoară furtunașele astea. Nu legați cu ațișoară, nu vreau! Dar ați semnat! Am semnat cu stânga, nu se pune, nu ați văzut că am semnat cu stânga?! Cu stânga cu nestânga ați semnat și cu asta basta, sănătate! Noi am legat deja cu ațișoară în timp ce am purtat această scurtă conversație, vreți să vedeți copilul? Concentrați-vă pe ce e bun făcut, nu pe regretul din viitor pentru ceva ce nu veți ști niciodată. Sunteți o sentimentală. Pupați copilul, e fetiță. Nu e Toma, nu e. Fetița vă place? O pupați? O pup, nu v-o dăm acum, o luăm puțin. Știu ce îi fac mâinile de cauciuc acolo în chiuveta de metal. Aerul rece din jur care se lipește de pielea ei, ea nu știe că acum are și un exterior, nu două interioare, sau că acum nu mai e nesfârșire, sau ce știu eu?
Mă tem că vom scoate uterul, e subțire ca o foiță de ceapă, nu știu dacă putem să-l coasem. Se uită la mine și așteaptă aplecat. Mi-a șoptit la ureche. O foiță de ceapă rămasă pe aici prin tăvi cu smalț, care o să ajungă, nu știu unde, care o să mă cheme, nu știu cum. Toți se vor apropia și vor cerceta, aplecați, vor vorbi în șoaptă despre mine și eu nu voi fi de față. Pentru asta nu sunt încă pregătită, domnule doctor, nu puteți totuși încerca să coaseți? Nu zic, dar o fărâmă de putere arunc din femeia scamator prin privire, arunc imagini cu plicurile, le arunc și ele sunt primite pe sub bereta albă și peste mâinile învelite de cauciuc. Roșul acela e de la mine, nu se pune, să zicem, nu se pune, dar foița de ceapă nu vreau să v-o las, chiar dacă nu îmi va mai folosi la nimic de-acum încolo, am semnat, nu e destul?
Doamnelor și domnilor, voi cei care doriți să învățați, priviți vă rog această femeie scamator, uterul se va retrage. Doamna asistentă, ce problemă întâmpinați?
Doctorul toarnă cu un ibric apă, lărgind cu degetul ca apa să aibă spațiu mai mult, să intre, să spele de roșu. Rezidenții privesc roată. Femeia scamator a dispărut de tot. Eu vorbesc ascunsă după ușa pe care o ține doamna asistentă oprită în prag.
Pacienta a fost recalcitrantă, nu se lasă pipăită, îmi dă mâna la o parte. Păi, dacă apăsați pe operație, normal, mâna mea nu vă lasă să apăsați, nu eu! Am aici desenat cu bisturiul un semn de întrebare fixat bine cu liniuțe paralele, ce naiba, nu știți?
Călcâiele noaptea, noaptea, călcâiele dor pentru că nu se pot sprijini în ceva și urma tăieturii, noaptea devine incandescentă, frige tare. Călcâiele nu au în ce se sprijini, un centimetru să mai mișc puțin spatele, asta știu de data trecută, noaptea un centimetru trebuie să câștig și la stânga, puțin să salt, apoi să mă așez, pentru că nu pot dormi. Unele dorm noaptea, chiar sforăie bine, eu nu am putut niciodată și nici acum nu pot să dorm, dar trebuie să mă mișc, lecția asta o știu. Spun și fetei de lângă mine care nici ea nu doarme. De alături țipă tare femeile cărora li se rupe carnea ca să iasă copiii normal, eu mă felicit pe mine, ce bine, ce bine! Bravo mie care acum mă mișc puțin și care reușesc să ridic fundul, bucăți din spinare, pot să mișc, arsura se simte, se simte, dar mișc. Mâine dimineață vor veni la prima oră, când afară e încă noapte, mă vor șterge de sânge, îmi vor pune un bulgăre mare de vată, să schimbăm și rochița? N-a venit nimeni peste noapte la dumneavoastră? În ce hal v-ați murdărit. Nimeni, plicurile. Va trebui să mă ridic în picioare, cu mâna pe mațe, întâi pe un cot, pe o parte, apoi hopa sus! Voi leșina pe spate cum am făcut și data trecută, știu asta bine, mă vor stropi cu apă, în scaun cu rotile îmi vor pune bagajul pe operație și mă vor duce spre rezerva mea, ea e gata, a terminat, spre rezerva mea cu miros de caise. Acolo. Acolo, e o lumină, bezna nu e așa de mare, dacă aș fugi mai tare aș ajunge mai bine. Dacă n-ar fi ușile astea atât de multe și coridoarele atât de întunecate aș ajunge mai repede la rezerva mea. Mă mișc bine, nu mai contează, mă refac repede, tot timpul am știut că sunt puternică, că voi trece peste. Nu mai lucrează nimeni pe-aici, toți dorm ori și-au luat liber, îi simt pe undeva. A fost o zi obositoare pentru toți, toți avem nevoie de odihnă, nu numai noi ăștia, pe care ne doare. Sunt orele astea în noapte când totul pare încremenit, când nu se mai aude nimic, când îți auzi doar respirația, dar se vede bine lumina, arde marginile de parcă ar fi gura unei oțelării. Nu știu de ce mă grăbesc atât, pe aici e liniște și se doarme bine, nici cei care țipau nu mai țipă, au făcut atâtea uși, ca să te pierzi în labirint, dar e bine că se vede lumina, acolo, rotundă, proaspătă, aurie, dulce, îți lasă buzele portocalii de dulceață, mama? Mă strigă: Toma? Acum, acum ajung! Să nu-ți fie frică, să nu-ți fie!
