Povestire scrisă de Valentin Antonescu, aleasă de Adrian Georgescu la Creative Writing Sundays, pe 15 octombrie 2023, la tema: „o povestire care vă aparține, la alegere”.
Am fost bolnav de cancer. Din fericire, am scăpat. Totul a început cu niște dureri infernale în zona abdomenului. În urma unor teste mi-au detectat o tumoră în stomac. Mi-au mai spus că trebuie să mă operez de urgență, altfel s-a zis cu mine. Nici operația nu avea șanse foarte mari de reușită, dar erau mai mari decât zero.
Tumora a fost scoasă cu succes. După ce m-am trezit din anestezie, încă slăbit și amețit, l-am rugat pe doctor să-mi arate obiectul care fusese aproape să mă omoare. M-a privit ciudat, după care a rugat-o pe asistentă să o caute prin gunoi. Ea și-a dat ochii peste cap, dar s-a conformat, iar după câteva clipe a scos din coș ceea ce părea o bucată oarecare de carne. La cererea mea, doctorul a ținut-o în palmă și a întors-o pe toate părțile, de parcă aș fi fost vreun jurat la un show culinar, meditând dacă să gust sau nu din preparatul tânărului concurent.
Nu era o tumoră oarecare. Arăta, într-adevăr, ca o bucată de carne cât pumnul unui copil de șapte ani, dar câteva dungi din suprafața ei erau făcute din piele. Pielea era roșie și sângerândă, dar era cu siguranță piele. Îmi dădeam seama după textură. Pe lângă asta, din ea ieșeau și trei dinți micuți, împrăștiați în locuri complet aleatoare. Peisajul macabru se completa cu un smoc de păr negru, rar. Tumora mea era cel mai respingător obiect pe care-l văzusem vreodată, însă nu-mi puteam lua ochii de la ea.
„Teratoma”, mi-a spus doctorul că se numesc tumorile de acest tip. Pot avea dinți, păr, vene, piele, uneori chiar și ochi sau tentative de urechi. „Apar mai des decât ai crede”, a continuat încă puțin iritat. L-am călcat și mai tare pe nervi când am declarat fără urmă de îndoială în suflet: „Vreau s-o păstrez”. A aruncat-o, așadar, într-un borcănaș cu formol și mi-a așezat-o pe noptieră.
Peste trei zile m-am întors acasă cu noul meu prieten, pe care am decis să-l numesc „Tom”, alint pentru „Teratoma”. La început nu s-au schimbat multe. Locuiam singur și nu aveam animale de companie, deci Tom era singurul meu partener de conversație. Desigur, eu vorbeam și el asculta, dar asta nu mă deranja absolut deloc. Îl țineam pe Tom la capul patului. Am ținut-o așa un timp până un zgomot ca o bătaie în geam m-a trezit în toiul nopții.
Îl auzeam ca prin vis, repetat la câteva secunde. Abia după minute bune m-am trezit înjurând, am aprins lumina și am observat că zgomotul venea de la borcanul lui Tom. Bătea cu dintele cel mai dezvoltat în geam. Știam ce încerca să-mi transmită. Voia afară. Atunci a fost prima oară când l-am atins. Am realizat repede că Tom nu mai arăta ca prima oară. Aproape că se dublase ca mărime, iar borcănașul ales de mine nu-i mai ajungea, era aproape în totalitate acoperit de piele zbârcită, avea cinci dinți aproape la fel de mari ca dinții de adult, toți mai albi ca ai mei, iar smocul de păr crescuse considerabil. L-am pus pe o farfurie. Studiindu-l o vreme, i-am mai găsit o îmbunătățire. Scotea un sunet aproape imperceptibil, rar și sacadat, în timp ce un curent timid îi ieșea dintr-un orificiu. Tom respira. Probabil că din cauza asta bătuse disperat în geam. Simțea că se îneacă.
Tom creștea într-un ritm amețitor. După o săptămână chipul începuse să i se definească. Nu era, totuși, decât un cap diform cu ochii în colțuri opuse, o ureche, două fante strâmbe drept nări, ceva păr negru și o gură cu vreo doisprezece dinți. Abia după încă o lună căpșorul a început să vorbească. Scotea doar sunete rudimentare, încercând, probabil, să mă imite pe mine. La scurt timp, de undeva de lângă urechea stângă a început să crească o mânuță, iar de sub gură un picioruș. Prima frază articulată a scos-o după ce avea două picioare și o mână ieșită direct din cap, aproape toată dantura, destul păr cât să poată fi numit „frizură” și ochii egali: „Tom om”. Nu știam ce voia.
Îi dădeam deja lapte pentru bebeluși. De mers, nu putea încă să meargă. Avea capul prea greu ca să fie susținut de picioare. A repetat zi de zi fraza „Tom om” timp de încă două luni. A dezvoltat eventual ceva ce se asemăna cât de cât cu un corp uman și a învățat să meargă. Avea capul încă prea mare pentru trunchi, iar brațele inegale și butucănoase și picioarele subțiri nu-l ajutau deloc cu echilibrul, dar anevoie reușea. I-am cumpărat un pătuț cu gratii pentru copii.
Am aflat într-un final, tot în mijlocul nopții, ce voia Tom de fapt. Crescuse destul cât să sară din pat. L-am găsit în mijlocul bucătăriei stând în fund și molfăind ceva. L-am pus să scuipe și în palmă mi-a căzut un gândac mort, iar Tom a articulat ce avea de fapt de spus: „Tom omoară”.
***
Când Tom a făcut un an, semăna leit cu mine atunci când aveam șapte. Nu mai aveam timp de nimic în afară de el. Era ceva normal, mi-am spus. Aveam, în definitiv, un copil. Mai mult de atât, aveam un copil care îmi purta chipul. Era, însă, mult mai neastâmpărat decât fusesem eu vreodată. Avea o plăcere sadică să mă să mă trezească cu strigăte în mijlocul nopții ca apoi să râdă cu poftă sau să-mi trântească pe birou în timp ce munceam diverse obiecte din casă: pantofi, spatule sau bibelouri. L-am dus la școală crezând că stând în preajma copiilor va deveni mai rezonabil. Pe deasupra, aveam să mă mai eliberez și eu câteva ore pe zi.
În a treia zi de școală, învățătoarea m-a sunat furioasă și mi-a spus că Tom este exmatriculat. Am dat fuga până acolo ca să-l găsesc pe Tom într-un colț, privind în gol, iar pe învățătoare de mână cu o fetiță speriată, bandajată la ambii ochi. Le-am plătit toate economiile mele părinților fetei, care au trebuit să o opereze de urgență. Chiar și așa, fetița nu și-a recăpătat decât parțial vederea. Tom o țintuise la pământ și îi băgase un compas în fiecare ochi, pe rând.
Nu era Tom cel mai cuminte copil, dar era al meu, deci am decis să fac tot ce-mi stă în putere ca să-l ajut să devină un membru funcțional al societății. L-am plimbat în următorul an pe la nenumărați psihologi, dar toți se dădeau bătuți după două sau trei ședințe. Când a făcut doi ani, totuși, s-a cumințit brusc. Arăta cum arătam eu la paisprezece. M-a rugat într-o seară cu un tact de care nu-l credeam în stare să-l duc din nou la școală. „O să fiu bun. Promit”, și-a încheiat discursul cu o lumină în ochi de care nu puteam să nu mă las înduioșat.
***
Când Tom a făcut trei ani, am decis să-i serbez ziua de naștere. Nu știu cum de nu mi-a dat prin cap primele dăți. Am ales data când a fost scos din mine și băgat în acel borcan. Arăta cum arătam eu la douăzeci și unu de ani, adică nu cu foarte mult timp în urmă. Cum eu nu aveam decât treizeci și unu, relația noastră era acum mai degrabă una frățească decât paternă.
De un an de zile Tom își schimbase direcția cu o sută optzeci de grade. Nu mai era copilul dificil de odinioară, ci un tânăr matur și hotărât să aibă o carieră de succes, o familie frumoasă, tot tacâmul. Avea un cap mult mai bun decât am avut eu vreodată. Absolvise patru clase de liceu în trei luni, iar atunci era student la drept. „Am cunoscut o fată”, mi-a spus în seara aceea, după câteva pahare și o felie de tort. „Cred că m-am îndrăgostit. Vreau să ți-o prezint.”
A doua zi mi-a prezentat-o. El și Ana se potriveau ca două piese de puzzle. Ea urma medicina, avea, așa ca Tom, zece pe linie și își dorea să devină neurochirurg. Peste o lună s-au logodit.
***
La vârsta de patru ani, Tom era fericit și la casa lui. Arăta exact cum arătasem eu la douăzeci și opt de ani, atunci când a apărut el în viața mea. Terminase cu brio și facultatea și reușise să se angajeze la o firmă mare de avocatură. Ana încă era studentă. Ne înțelegeam cu toții de minune. Luam cina împreună în fiecare duminică. De fiecare dată îmi găteau ei doi.
Într-o duminică oarecare am ajuns la apartamentul lor și nu l-am găsit decât pe Tom. Mi-a spus senin că au divorțat. „Pur și simplu nu ne mai înțelegeam”, a închis abil subiectul și a trecut la altceva. Pe parcursul serii am încercat să aduc iar vorba despre divorț, dar Tom a fost de fiecare dată refractar, până a ajuns să se enerveze: „Nu vorbim despre Ana. Niciodată”. Se vedea că nu are rost să mai încerc. Acum discutam deja de la egal la egal. Aveam cam la fel de multă experiență de viață.
***
La cinci ani Tom avea deja o funcție importantă în firma lui. Îmi spunea că în cel mult un an se vede președintele firmei. Îl credeam și eram mândru de el. Eu aveam doar treizeci și trei de ani, dar sănătatea mea era din ce în ce mai precară. Albisem aproape de tot, spatele mă durea iremediabil, iar inima era predispusă la palpitații. Nu am avut niciodată ceva ce se poate numi „carieră”, cel puțin nu așa cum avea el. Încă trăiam singur, căci niciodată nu-mi găsisem pe cineva. Singura mea fericire era Tom.
Într-o zi m-am întâlnit la coadă la piață cu mama Anei. Pe vremuri fusesem, firește, în relații bune cu familia ei. Am salutat-o și am întrebat-o ce îi mai face fata. Câteva clipe nu m-a recunoscut. După ce i-a trecut șocul mi-a răspuns cu dispreț: „Cred că glumești. Pleacă, să nu te văd”. Am fost cu adevărat revoltat, dar am uitat repede.
***
Când Tom avea șapte ani nici nu mai puteam să țin socoteala câte funcții avea în câte firme și ce avere strânsese. Încetase de ceva timp să mă mai bage în seamă. Îl înțelegeam, era foarte ocupat. Nu știam de el decât din auzite sau de la știri. Avea triplă cetățenie, fusese și ministru de interne, și președinte în două sau trei multinaționale, acționar, patron, deținător de proprietăți și membru de rang înalt în masonerie. Se spunea că ar avea deja insula lui și că se gândea să candideze la prezidențiale. Tot ce speram era să-și amintească și de mine.
Cât despre mine, mă degradasem aproape în totalitate. Trăiam într-un spital. Chiar în spitalul unde l-am scos pe Tom, parcă. Nu-mi amintesc exact. Eram mic, aproape cât un pumn, uscat, nu mai aveam păr și abia respiram. Eram gata să mă duc. Tot ce mai voiam, însă, era să-l mai văd o dată pe Tom. Doar o dată.
Și dorința mi-a fost îndeplinită. M-am trezit într-o dimineață cu el pe marginea patului. Abia îl mai recunoșteam. Arăta, probabil, așa cum aș fi putut și eu să arăt la patruzeci și nouă de ani. Avea un corp atletic, era îmbrăcat la patru ace, avea frizura perfectă, părul încă negru, era bărbierit proaspăt și mirosea a parfum.
„N-ai obosit?”, m-a întrebat. Am dat din cap că da. „Hai să te ajut atunci”, mi-a spus. Apoi m-a luat în palmă cu mare grijă, m-a băgat în gură și m-a înghițit. Până în stomac am avut o călătorie lină. Acolo m-am oprit și m-am lipit de un perete. Eram ca într-o cupolă roșie, enormă. Am constatat cu bucurie, însă, că nu eram singur. Acolo am găsit-o pe Ana. Am găsit și pisici, căței, am găsit-o pe învățătoarea lui Tom, pe fetița cu bandaj pe ochi, pe toți psihologii pe la care a trecut, pe prietenii lui, colegii lui și mulți alții. Sute și sute de oameni mici, chirciți și cu părul alb. Măcar nu aveam să mor singur.
