Povestire scrisă de Simona Sava, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Irina Georgescu Groza la Creative Writing Sundays, pe 17 iulie 2022, la tema „o proză în care să surprindeți un moment fericit”.
Mi-l amintesc pe tata, care avea un ritual. Când călca, întindea pe jos, pe covorul persan din sufragerie, pătura albastră, puțin scămoșată, cu motive geometrice albe. O netezea cu mâna și se apuca de călcat. Asculta muzică la Kashtan. Nu aveam masă de călcat, iar tata stătea în genunchi, scuipa pe degete, le împreuna și le atingea repede de talpă. Saliva sfârâia pe fier. Era gata. Își întindea atent cămășile și pantalonii și punea o batistă deasupra. Le făcea o dungă, să te tai în ea, nu alta. Mirosea a curat. Asculta muzică populară, altceva n-aveam în casă.
Eu tot pe pătură stăteam, în fața blocului, cu fetele, cu păpușile. Cât îmi plăcea să mă joc de-a viața de om mare, să am pe mână un destin, cu cap de plastic și brațe lungi, goale pe dinăuntru. Apăruse moda păpușilor Barbie, nu aveam originale, dar le-am iubit pe toate ale mele, mai ales copiile Cindy. Ne plăcea să încropim cât mai multe lucrușoare pentru ele. Hainele ni le făceam singure. Într-o zi, cineva a venit cu o pisicuță galbenă, într-un coșuleț verde. Era adorabilă, cum dormea cu ochii închiși. Mi-o doream cu tot sufletul.
Pe prima am luat-o din fața blocului, era un albastru de Rusia, fată sau băiat, nu mai știu. Am dus-o acasă. Mama era ușor pilită și când s-o spele, i-a pârlit mustățile vrând s-o usuce la flacăra aragazului, că n-aveam căldură. Pe seară, am luat-o cu sor-mea în dormitor. Adormise și făcea niște zgomote ciudate, visa probabil, iar noi, copii fiind, ne-am speriat și am dus-o în sufragerie, unde dormeau părinții. A doua zi, de dimineață, ia pisicuța de unde nu-i. Era în fața blocului. O vedeam de la etajul 4, se uita în sus, la mine.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o pe mama.
— Păi… m-a trezit din somn. Zgrepțăna la ușă, i-am deschis, și-a fugit în jos pe scări.
Am crezut-o, că eram mică și naivă. Mai târziu, am aflat că de fapt mama s-a trezit în toiul nopții cu doi ochi sticloși care-o sfidau din întuneric. S-a panicat și ea, dar cum părinții ei nu dormeau alături, în sufragerie, a dat-o pe ușă afară.
Pe următoarea, o persană mititică, cu ochi albaștri, am luat-o pui de la o prietenă. Se pișa între fotolii, și tata a vrut odată să curețe, dar sor-mea i-a zis:
— Nu, lasă, că-i pisicul Simonei.
Iar Simona avea, pe lângă pisic, și examen de capacitate. N-am înțeles nici până azi de ce m-a pus mama s-o dau, și partea proastă e că nici nu mai țin minte unde am dus-o. Mi-a zis că mă țin de pisică în loc să învăț, deși eu învățam mai tot timpul. Se gândea probabil că, la câte vieți are, n-apuc eu să mai fac liceu, facultate, de grija pisicuței.
Dar tot am ajuns la facultate, apoi m-am angajat. Eram independentă și liberă să-mi iau câte pisicuțe am poftă, și să le cumpăr munți de Whiskas. În fiecare zi. Nu știu cum se face că țin minte doar numele celor două pe care mi le-am luat la casa mea. Pe prima, Bowie, o fetiță calico, am luat-o de la Jilava. Mi-au adus-o în portbagaj, într-o cutie. Erau vreo trei și mi-am spus că cine face prima miau merge cu mine acasă. Mai târziu, privindu-i fața jumate neagră, jumate portocalie, Bowie practic și-a ales singură numele. După trei săptămâni, am găsit o tonă de motive ca s-o dau: am astm, nu am spațiu, nu am timp, mă trezește devreme. Deh, probleme de atașament.
La câțiva ani l-am luat pe Torcuț, un băiețandru crem, frumos, care a locuit trei luni cu mine în garsonieră. Dormea pe perna liberă, la capul meu. Era un pisic tare bun, dar tot n-am reușit să mă țin de el. Acum mă tot certau prietenii că le iau și le dau, dar eu mă credeam un fel de cat upgrader, sigură fiind că le-am oferit felinelor o viață mai bună.
Și totuși, sunt sigură că mi se trage de la prima pisicuță pe care mi-am dorit-o cu adevărat. Și pe care n-am avut-o niciodată. În ziua în care am văzut-o, dormind cu ochii închiși, în coșulețul ei verde, tata se întâlnea cu un nenea, ca să-i vândă Kashtanul. Urma să primesc și eu bani pentru un ou Kinder. Eram sigură, ba nu, știam exact ce o să-mi pice! Nu era loc de noroc sau întâmplare. Voi avea și eu, în sfârșit, o pisicuță galbenă, numai pentru mine.
