Povestire de Doru Preda, aleasă de Marius Chivu la Creative Writing Sundays pe 15 noiembrie 2015, la tema „pierderea inocenței”.
Poate se impune o precizare suplimentară în context: povestirea e ficțiune.
Fata asta avea un al șaselea simț. De câte ori mă hotăram să-i dau papucii, mă făcea să mă răzgândesc, sau măcar să amân pe a doua zi. Mai devreme îmi spusese „Diseară mergem în club, avem de distribuit flyer-ele alea cu festivalul, vii, nu?” Am așteptat o clipă, mă gândeam în ce fel să refuz. „Hai, vin și Crina și Ana Maria, e muzică beton, o să ne distrăm”, a adăugat. Mi-am amintit că e finala mică la rugby, băi, nu cred că vin, i-am zis, vreau să văd meciul, plus că sunt obosit, o să mă culc devreme, mâine la unșpe am tenis cu băieții. Mă așteptam să insiste, cum făcea de obicei, dar a zis simplu, „OK, tu știi mai bine”, s-a întors cu spatele și a început să răscolească prin sertarul în care își ținea lenjeria. Era doar într-un tricou și niște bikini roșii, știa că mă holbez la ea și aștepta să fac o manevră, dar m-am abținut, dacă făceam sex atunci nu mai aveam nicio scăpare cu ieșirea de seară.
O cunoscusem cu cinci luni în urmă, la o strângere de fonduri. Îmi plăceau la nebunie tâmpeniile astea, mergeam cu Alin, care avea întotdeauna liste cu evenimentele și alegea chestiile unde existau cele mai mari șanse să dăm peste niște tipe mișto. În seara aia mă cărasem cu un sac de douășpe kile cu hrană pentru cățeluși, se inaugura un nou adăpost și lumea aducea care ce putea, pe lângă ăia barosani care făceau donații consistente. Am zărit-o de cum am intrat, purta o rochie albastră, mulată pe corp, am fost fascinat pe loc de posteriorul ei, de care nu mi-am dezlipit ochii toată seara. La un moment dat s-a îndreptat către mine. „Eu sunt Carmen”, a zis, mi-a întins o mână moale și caldă, pe care a lăsat-o să se odihnească în palma mea mai mult decât era cazul și a continuat zâmbind, „săptămâna viitoare avem o acțiune, vrei să participi?” Am zis da înainte să termine fraza și am izbucnit în râs amândoi.
Peste trei zile ne-am întâlnit la Universitate, mi-a dat două teancuri de foi cartonate, cu o frunză de stejar vopsită tricolor și un text din care nu am înțeles nimic, pe astea le împarți în pasaj, mi-a zis, când termini te aștept în față la Inter. Am coborât și am ochit imediat două puștoaice, le-am dat câte douăzeci de lei să le împartă, cea mai înaltă, bruneta, purta o fustă de piele scurtă și un maieu din care sânii îi ieșeau pe jumătate, cam în zece minute le-a terminat, nu a refuzat-o nici un bărbat. Carmen a rămas impresionată de eficiența mea neașteptată, așa că a acceptat o invitație la cafea pentru a doua zi. După o săptămână, se muta la mine. Golisem trei umerașe și un sertar, pe care i le rezervasem în dulapul cu două uși în care îmi țineam lucrurile. După cinci luni, puloverele și cămășile mele se înghesuiau pe rafturile de jos, obligate să facă loc câtorva lucruri alese la întâmplare, așa numea maldărul de haine care ocupa mai mult de trei sferturi din spațiul disponibil.
Mi-am luat o bere și m-am așezat la meci. Mă gândisem mai devreme să o sun pe Silvia, o studentă la Arte pe care o cunoscusem cu trei zile în urmă la Conservator, unde un amic al meu avusese o cântare, dar mi-era prea lene să ies și să inventez apoi cine știe ce minciună. După prima repriză mă cam plictisisem, argentinienii jucau urât, erau foarte nervoși, ca orice nație latină, nu știau să piardă cu demnitate. M-am ridicat să-mi iau altă bere din frigider și atunci a sunat telefonul. Era Alin.
„Salut, zi-mi și mie ce se întâmplă”, a spus pe nerăsuflate. „Ce-ai mă, ești lovit, i-am zis, ce să se întâmple?” „Băi, nu ești la club? M-a sunat Cristina și mi-a zis că e dezastru în Colectiv, știam că vă duceți acolo în seara asta.” „Nu știu nimic, frate, sunt acasă.” „Bine”, a zis, „slavă Domnului, mă gândeam că sunteți înăuntru, te sun dacă aflu ceva nou.” Abia după ce a închis, cuvântul acela mi-a lovit timpanele. Dezastru, așa zisese. Nu suna bine, orice ar fi însemnat. Mi-am tras blugii, un tricou și m-am spălat repede pe dinți, să se ducă mirosul de bere. Am apucat geaca din mers și am ieșit. Mi-am dat seama că uitasem să închid televizorul, dar nu m-am întors. Parcasem mașina în spatele blocului, chiar sub felinar. Dacă nu era aglomerat, puteam să ajung în douăzeci de minute.
Lumea nu părea să fie la curent. Îi priveam pe ceilalți șoferi, la semafor unul a coborât geamul și un ritm repezit de salsa s-a revărsat în jur. În dreapta, un bărbat și o femeie se certau, el a lovit cu pumnul volanul, claxonând scurt, fără voie. Fluviul curgea vijelios înainte, luminile roșii ale stopurilor îi desenau cursul, încetinit la intersecții. Abia atunci mi-a trecut prin cap să o sun pe Carmen. Abonatul are telefonul închis sau nu se află în aria de acoperire. L-am depășit pe tataia cu pălărie care mergea cu cincizeci la oră și am apăsat pedala cu hotărâre.
Mi se rupea de regulile de circulație, zumzăitul din cap devenea tot mai puternic, amplificând senzația că mă îndrept către un hău întunecat. La intrarea pe Splai, m-au depășit două salvări cu sirenele pornite, după care am fost silit să încetinesc, traficul se blocase undeva, aproape de intersecție, o mașină de poliție încerca să se strecoare, îndemnând prin portavoce să-i facem loc. Am văzut un loc liber în parcarea blocului din dreapta, am tras brusc de volan și am intrat, obligându-l pe cel din spate să frâneze puternic. N-am stat să răspund înjurăturilor și am luat-o la fugă, erau mai puțin de două sute de metri până la strada care ducea spre club. În aer se simțea răcoarea nopții, am tras fermoarul până sus, încercând să respir regulat, ca la o probă de semifond.
Strada îngustă era blocată de doi polițiști care deviau traficul pe linia de tramvai, făcând loc celor două salvări și unei mașini de pompieri, care se strecura cu greu printre autoturismele parcate de-a lungul trotuarelor. Claxoane, motoare ambalate, glasuri întretăiate, strigând comenzi. Cu cât înaintam, mirosul de ars devenea tot mai puternic, însoțit de un vuiet ce plana deasupra copacilor. După câțiva pași, vuietul s-a destrămat, împrăștiindu-se într-o mulțime de țipete. Simțeam cum inima îmi bubuie în piept, am trecut de părculețul din centrul scuarului și atunci am reușit să văd. Un fum gros ieșea din pereți, porțile mari de fier erau date în lături, iar curtea era plină de trupuri întinse pe jos. Am dus mâneca în dreptul nasului, încercând să respir prin materialul gros de lână și m-am apropiat de intrare.
Doi bărbați, unul cu barba și părul arse, au ieșit târând un trup aproape gol, înnegrit de fum. L-au sprijinit de perete, alături de celelalte. Arătau ca niște păpuși sinistre, dezarticulate, câte un braț sau un picior se mișcau cu încetinitorul, însoțite de gemete, repede acoperite de țipetele ce veneau dinăuntru. Am mai făcut un pas și aproape m-am ciocnit de un om în uniformă roșie, care ieșise din fumul des ce răbufnea pe ușa întunecată. „Puștiule, ia-o de picioare, repede”, strigă către mine. Am prins gambele fetei cărate în brațe, în timp ce el o apucă mai bine de subsuori. Hai, o ducem la salvare, mi-a spus, arătând cu capul înspre una din cele două mașini oprite la poartă.
O asistentă pregătise targa, după ce am așezat-o i-a învelit trupul într-un material cu luciu stins, ca de aluminiu. Evitasem să o privesc, dar în ultima clipă m-a apucat de mână și atunci am ridicat capul. Avea fața umflată, pielea obrajilor plesnise pe alocuri, iar ochii abia se mai vedeau, acoperiți de pleoapele tumefiate, fără gene. „Mama”, reuși să șoptească, „mama”. Asistenta m-a dat la o parte și a împins targa înăuntru. Îmi venea să plâng, dar mi-am mușcat buza de jos și l-am urmat pe omul în roșu, care se întorcea în iad. M-a observat și s-a oprit pentru o clipă. Nu ai ce căuta înăuntru, puștiule, sunt destui morți, nu-i nevoie de încă unul. Își trase viziera căștii și dispăru în întuneric.
M-am dat la o parte din calea unei tulumbe, pompierii pregăteau un furtun, deși părea că focul s-a stins. M-am apropiat de cei sprijiniți la perete, căutând-o pe Carmen. Aproape toți zăceau nemișcați, poate unii chiar muriseră între timp. Mă simțeam dezorientat, aș fi vrut să fac ceva concret, dar nu exista nicio coordonare, cei mai mulți se învârteau bezmetici de colo până colo, alții strigau după ajutor, dar cele două salvări plecaseră. Am simțit o mână pe umăr.
„Dani, tu ești? Ce-i cu tine aici?” Abia am recunoscut-o pe Crina, chipul îi era deformat de spaimă și tremura din toate încheieturile. „Unde-i Carmen”, am îngăimat. E bine, spuse, a ieșit în stradă. „Tu ce naiba faci”, i-am spus, „de ce mai stai aici?” Mi-am scos geaca și i-am așezat-o pe umeri. „Haina ta unde e?” „Acolo”, spuse, „i-am pus-o sub cap”. A început să plângă cu suspine. L-am cunoscut în seara asta, nu cred că mai rezistă mult dacă nu vin să-l ia mai repede. Băiatul era așezat chiar lângă burlan, cu capul atârnat într-o parte, sprijinit pe pardesiul Crinei. Din câte mi-am dat seama, nu mai respira, speram să mă înșel. Cum speram că toate astea se petrec într-un vis care nu se mai sfârșea. „Stai aici, mă întorc”, i-am spus și am ieșit din curte.
Am găsit-o pe Carmen sprijinită de gardul metalic ce înconjura părculețul, fumând alături de Ana Maria. Când m-a văzut, a lăsat țigarea să-i cadă și m-a strâns în brațe, fără un cuvânt. I-am mângâiat părul lung, în timp ce lacrimile ei calde îmi udau tricoul. Vă rugăm să vă îndepărtați, spuse o voce, trebuie să facem loc pentru SMURD, ajung dintr-o clipă într-alta. Am traversat, trotuarele se umpluseră de lume, mulți curioși, care întrebau ce s-a întâmplat, câți au murit, m-am mirat că nu apăruseră încă reporterii. Mai multe salvări roșii s-au apropiat în vuiet de sirene, începând să încarce răniții. M-am strecurat prin mulțime, Crina stătea lipită de unul din stâlpii porții, privind în gol. Îmbrăcase pardesiul bej, pătat cu sânge și funingine. „L-au luat?” „Da, adineauri”, spuse. „Nu m-au lăsat să merg cu el. Haina ta, iartă-mă, nu știu ce am făcut cu ea.” „Dă-o încolo de haină”, i-am spus, „hai să mergem, nu mai avem ce face aici.”
Am plecat toți patru spre locul în care îmi parcasem mașina. Lumea continua să vină, unii alergau, o femeie cu basma își prinsese capul în palme, strigând băiatul meu, băiatul meu. În curând, m-am gândit, locul se va umple de oameni. Mâinile mi s-au lipit de volan, palmele îmi erau cleioase, un soi de mâzgă neagră se întinsese printre degete. Mi-am amintit de fata pe care o cărasem la salvare, mi-am șters palmele de blugi și am pornit. Am condus cu grijă, le-am lăsat pe cele două fete acasă, iar la sfârșit am urcat la noi. Carmen continua să tremure, m-a privit doar când am întins-o pe canapea așa cum era, îmbrăcată. Ieșisem să luăm o gură de aer, știi? Ochii i s-au umplut de lacrimi. Trebuie să dormi, i-am spus, îmi povestești dimineață. Am învelit-o cu pătura de lână din dormitor. A adormit greu, continuând să tresară în somn.
Mi-am spălat mâinile îndelung, până când pielea s-a înroșit. Pachetul de Gauloises era încă pe frigider, mă lăsasem acum trei luni, dar îl păstrasem în caz că mă răzgândesc. L-am băgat în buzunar și am ieșit pe balcon, încercând să nu fac zgomot. M-am sprijinit de balustradă și am tras un fum, privind orașul. Dintre toate zgomotele acelei nopți, nu-mi puteam scoate din minte țipătul acela micuț, care își făcuse loc printre toate celelalte strigăte de durere, țipătul acela care răzbătuse printr-o fereastră deschisă, făcându-mă să ridic privire către clădirea aflată la nici treizeci de metri de locul în care moartea pârjolise totul în cale. Avea o firmă prost luminată, cu un neon pâlpâind spasmodic, pe care scria cu majuscule mari, albastre, Maternitatea Bucur.
